Plutonia

BRULOTUL LUI KAȘTANOV

[36]

Luînd provizii, haine de schimb și muniții pentru mai multe zile, Kaștanov și Papocikin porniră cu una din bărci în sus pe rîu. Deoarece adîncimea nu era prea mare, iar curentul era destul de rapid, în loc de vîsle luară niște prăjini, cu care se sprijineau de fund. Pe ambele maluri ale albiei înguste creștea o pădure înaltă: adeseori equisetaceele, ferigele și palmierii„aplecîndu-se deasupra apei, aproape că își uneau coroanele, și astfel rîul curgea sub o boltă verde, prin care lumina abia răzbea.

În coridorul de verdeață era umbră și răcoare. Barca luneca ușor și nu se auzea decît clipocitul apei la prora și scîrțîitul prăjinilor cînd luntrașii le propteau de prund ca să împingă barca.

În luminișurile coridorului verde roiau și bîzîiau libelule, zumzăiau bondari mari, frunzele late de palmier și ramurile ferigelor murmurau și fremătau la adierea vîntului, iar equisetaceele foșneau înăbușit.

După cîțiva kilometri, zidurile verzi se depărtară unul de celălalt și în fața exploratorilor se deschise o poiană întinsă, pe care rîulețul o tăia de-a curmezișul. Aici pămîntul era acoperit de o vegetație săracă și pipernicită — felurite specii de iarbă aspră, ca o perie.

— Oare rîulețul acesta nu izvorăște din preajma vulcanilor pe care i-am cercetat? întrebă Papocikin.

— Se prea poate. În cazul acesta nu vom avea ce face acolo, fu și Kaștanov de părerea zoologului. Totuși aceste ape atît de bogate ne îndreptățesc să nădăjduim că cursul superior al rîului se află mult mai departe, undeva prin pustiul negru.

După ce mai plutiră vreo trei kilometri de-a curmezișul poienii, exploratorii observară în fața lor, unde rîulețul se îngusta, o bîrnă destul de groasă, aruncată peste apă ca o punte. Bîrna era așezată atît de jos, încît barca nu putea trece pe sub ea.

— Ai crede că e o punte pe care a pus-o cineva ca să poată trece peste rîu, rîse zoologul. Oricum, trebuie să tragem la mal și s-o dăm la o parte.

— Zău că e aidoma unei punți! exclamă Kaștanov, cînd se apropiară de trunchiul care le aținea calea și văzură că puntea nu e alcătuită dintr-o singură bîrnă, ci din trei, așezate cu grijă una lîngă alta.

— Ai dreptate, ar fi peste poate să credem că rîulețul singur să fi putut așeza astfel bîrnele, încuviință Papocikin. Dacă e o punte, cine a făcut-o? Să existe oare oameni pe meleagurile astea din Jurasic? Ar fi foarte interesant!

— În Jurasic nu au existat, precum știi, mamifere superioare. Chiar și păsările nu erau de fapt decît niște forme de trecere dinspre reptile.

— Doar n-ai să-mi spui că reptilele au construit puntea?

— Pesemne că ai uitat de furnici. Niște ființe atît de iscusite, încît construiesc locuințe complicate după un anumit plan, sînt capabile să facă și o punte, mai ales că nu știu să înoate și se tem de apă.

— Bine zici! Iată și sălașul acestor afurisite gîngănii! exclamă Papocikin, arătînd spre apus.

Într-adevăr, în direcția indicată de el se vedea un mușuroi uriaș, aidoma aceluia distrus de exploratori.

Cît ai bate din palme aruncară în apă trunchiurile uscate și ușoare ale equisetaceelor, apoi se îndreptară spre barcă, pentru a-și continua drumul. Spre uimirea lor, însă, văzură că în barcă se instalase un pasager nepoftit — o furnică, care cerceta lucrurile cu antenele, în vreme ce o altă furnică stătea pe mal.

— Ehe, vorbești de lup… și lupul la ușă! Din nenorocire, armele ne-au rămas în barcă!

— Scoate cuțitul. O să atacăm mai întîi furnica de pe mal. Eu o atac din față, iar dumneata o lovești pe la spate.

Alergară amîndoi spre insectă, care cînd se văzu încolțită, luă o poziție de apărare, proptindu-se cu spatele de o tufă. Kaștanov căuta să-i atragă cît mai mult atenția, înaintînd cu cuțitul, gata pregătit, în timp ce Papocikin, aplecîndu-se peste tufă, o spintecă în două.

Nu observase însă că furnica din barcă coborîse la iuțeală pe mal și își înfipse fălcile în pulpa piciorului său. Zoologul scoase un urlet de durere și de spaimă.

Kaștanov îi sări repede în ajutor și înjunghie furnica, dar abia izbuti să-și scape tovarășul: fu nevoit să taie în bucăți capul insectei, ale cărei fălci nu le putea descleșta cu nici un chip din pulpa lui Papocikin.

Din fericire, Papocikin purta ciorapi groși de lîna, așa că rana nu era prea mare, dar veninul acționa repede și piciorul începu să se umfle și să înțepenească.

— Stai jos puțin. Aduc îndată amoniac și fașă din trusă, spuse Kaștanov.

— Nu, nu, mai bine ajută-mă să mă sui în barcă; ia uită-te ce vine din spate!

Într-adevăr, prin poiană înaintau cu repeziciune vreo douăzeci de furnici: dacă mai zăboveau puțin, ar fi fost siliți să angajeze o luptă vădit inegală. Fără a pierde o clipă, Kaștanov îl apucă de subsuori pe zoolog, care abia își tîra piciorul, îl coborî de pe mal în barcă, apoi sări la rîndu-i în ea și se depărtară de mal, chiar sub nasul dușmanilor, care între timp se apropiaseră.

Despre continuarea expediției nici vorbă nu mai putea fi: unul dintre ei era întins, sleit de puteri, pe fundul bărcii, și gemea de durere, iar furnicile întărîtate puteau să urmărească barca, ce abia. Înainta în contra curentului, și s-o împiedice să tragă la mal. De aceea, fără a sta mult pe gînduri, Kaștanov întoarse barca în direcția opusă și puse mîna pe vîsle, străduindu-se s-o mențină în mijlocul apei, ca să evite un atac al insectelor. Papocikin abia reuși să-și scoată gheata din piciorul rănit, apoi luă din trusă amoniacul și fașa; piciorul se umflase și se înroșise, iar fiecare mișcare îi provoca o durere cumplită.

După o jumătate de ceas, barca ajunse aproape de pădurea care mărginea poiana dinspre miazănoapte, despărțind-o de mare. Vrăjmașii nu se mai vedeau și Kaștanov hotărî să se oprească ca să-și așeze mai comod tovarășul rănit. Întinse mantalele pe fundul bărcii, îl culcă, pe Papocikin pe ele, scoase o cămașă de schimb și după ce o udă bine, o puse pe rană în chip de compresă rece. Durerea începu să se mai domolească și zoologul ațipi. După ce se odihni puțin, Kaștanov vîsli mai departe.

Înainte de a pătrunde în coridorul de verdeață, rîulețul făcea un mic cot. Cînd barca trecu de acest cot, priveliștea care i se înfățișă îl făcu pe Kaștanov să tresară. Cu o mișcare rapidă de vîslă, trase barca la mal, și aici, prinzîndu-se de tufișuri, o ținu în loc, ascunzînd-o de dușmani.

Aceștia erau aproape de tot. Zeci de furnici forfoteau pe malul stîng al rîulețului, în locul unde începea coridorul; ele tăiau cu fălcile lor puternice tulpinile equisetaceelor de pe mal și le aruncau în apă, ridicînd astfel un fel de stăvilar în calea bărcii. Nu mai încăpea nici o îndoială că furnicile voiau să taie retragerea spre mare a vrăjmașilor lor bipezi. Situația devenea desperată: Kaștanov singur și zoologul rănit nu aveau cum să treacă de acest stăvilar, păzit de nenumărate insecte.

„Dacă ar începe lupta, — gîndi Kaștanov, — o singură mușcătură ar fi de ajuns ca să mă facă tot atît de neputincios ca pe Papocikin”. „Să întorc barca și să merg împotriva curentului? Dar și acolo, mai curînd sau mai tîrziu, furnicile ne-ar ataca; oricum, în afară de rîu nu există altă cale pe care am putea scăpa din ținutul populat de aceste insecte Trebuie să trec cu orice preț. O să le sperie poate detunăturile. Dar dacă nu se vor sinchisi? Pe toate însă n-o să reușesc eu să le răpun, fiindcă o să se ascundă în pădure, iar cînd eu am să fiu ocupat cu distrugerea stăvilarului, o să ne pomenim atacați de hoarde întregi”, gîndea Kaștanov.

Se părea că situația era fără ieșire. Dar deodată Iui Kaștanov îi trecu prin minte o idee care, pusă repede în aplicare, făgăduia izbîndă deplină. Ocupate cu ridicarea stăvilarului, furnicile nu văzuseră barca lipită de mal, printre tufișuri. De aceea, cu mare băgare de seamă, Kaștanov începu să împingă barca îndărăt, ținîndu-se cu mîinile de tufe; intenția sa era să ajungă dincolo de cot, unde malul îl ascundea de insecte. Aici începea pădurea, unde putea găsi din belșug trunchiuri uscate de equisetacee, crăci și vreascuri. După ce trase la mal și priponi barca în care dormea zoologul, Kaștanov aruncă în apă cîteva trunchiuri groase, le legă la repezeală între ele cu ramuri mlădioase, tăiate din tufe, și apoi încărcă în această plută improvizată o grămadă de trunchiuri, tulpini și vreascuri, punînd printre lemne uscate trestie și ramuri verzi de equisetacee.

Cînd totul fu gata, Kaștanov se așeză în barcă și porni încet la vale, pe rîu, împingînd în fața lui pluta legată de o prăjină lungă și rămînînd ascuns îndărătul grămezii. După cot, rîulețul curgea drept spre locul unde furnicile construiau stăvilarul. Pînă acolo mai avea vreo sută de metri. Kaștanov trase pluta mai aproape de barcă, dădu foc vreascurilor și pluti mai departe, împingînd ca și înainte pluta în fața lui. Treptat, focul bine ațîțat se înteți, iar din ramurile verzi puse printre uscături răbufni un fum gros, negru.

Cînd barca și pluta ajunseră la vreo sută de pași de stăvilar, Kaștanov lăsă pluta în voia curentului și apucă prăjina, ca să mențină barca în mijlocul rîului. Giganticul rug se îndreptă spre baraj și se opri în dreptul acestuia, învăluind insectele în rotocoale de fum înecăcios, prin care răzbeau cînd și cînd limbi de foc. Cîteva furnici, ajunse de flăcări sau amețite de fum, căzură în apă, iar celelalte coborîră pe mal, unde se adunară ciotcă, uimite de această priveliște nemaivăzută. Atunci Kaștanov își încărca arma cu alice și, trăgînd în grămada de furnici foc după foc, se apropie tot mai mult. Trosniturile care se auzeau din acest rug înspăimîntător, nemaiîntîlnit, limbile de foc, rotocoalele de fum, detunăturile neîntrerupte care loveau în plin, îngroziră într-atîta insectele, încît cele rămase tefere sau ușor rănite o luară la sănătoasa. Focul se întinse de la plută la stăvilar, alcătuit pe jumătate de trunchiuri uscate, și în vreme ce bubuiturile răsunau, flăcările cuprinseră întreaga parte de mijloc a acestuia.

Cînd, în sfîrșit, se încredință că toți dușmanii fugiseră, Kaștanov trase la mal, chiar lîngă locul pîrjolului, omorî cu cuțitul furnicile rănite, iar apoi se apucă să distrugă stăvilarul, aruncînd în apă trunchiurile uscate aprinse și cele verzi fumegînde. După un sfert de ceas nu a mai rămas nici urmă din stăvilar, și pluta, cu resturile focului, își continuă drumul mai departe în jos pe rîu, iar după ea, fără a căuta s-o depășească, venea barca cu omul ce le venise de hac unor vrăjmași numeroși și iscusiți.

Mînată de curent, barca plutea repede prin acest coridor de verdeață, și curînd se zări în față, printr-un luminiș, oglinda sinilie a mării.

Cînd ajunse aproape de vărsarea rîulețului, Kaștanov auzi detunături, lătratul lui Generalu și strigătele tovarășilor săi. Începu să vîslească din răsputeri, și după cîteva minute trase la mal și porni în goană spre campament cu arma în mînă.