Plutonia

FURTUNA TROPICALĂ

Această discuție însuflețită făcu să treacă timpul! pe nesimțite și în sfîrșit cele două bărci traseră la mal în locul unde se afla cortul. Papocikin și Gromeko îi așteptau cu cina. Carnea fiartă și friptura de godac, dreasă cu ceapă sălbatică, pe care botanistul o culesese pe deal, era minunată. Hotărîră că de aci înainte să dea preferință fructelor, rădăcinilor și ierburilor comestibile, pentru ca hrana lor să fie mai variată. Toate conservele de legume și pastele făinoase rămăseseră la campament și nu luaseră cu ei decît ceai, zahăr, ceva pesmeți și condimente ca: sare, piper și diferite concentrate, urmînd să se hrănească îndeosebi din vînat și pescuit. Trăgeau nădejde că vor putea găti mîncăruri mai gustoase cu verdețurile pe care le vor mai întîlni.

Noaptea aprinseră în apropierea cortului un foc uriaș și făcură cu rîndul de gardă, căci întîlnirea cu tigrul le arătase că ar putea fi atacați de diferite fiare. Și într-adevăr, fiecare santinelă auzi în desișurile din apropiere foșnete, trosnituri, fîlfîit de aripi și țipete de păsări speriate, iar Generalu ciulea mereu urechile și mîrîia.

A doua zi, în primele ore de navigație, ținutul nu se schimbă la înfățișare: ca și înainte se perindau dealuri împădurite pe costișele dinspre nord și pajiști pe costișele dinspre sud, iar de-a lungul malurilor se întindea pădurea ce părea că nu se mai sfîrșește. Către prînz poposiră pe malul stîng. După masă, Kaștanov și Gromeko porniră în explorare.

Pe aceste meleaguri descoperiră multe plante noi. Întîlniră chiar plante sempervirescente — mirtacee, lauracee și lauroceracee. Alunul atingea aici dimensiuni uriașe, rivalizînd cu stejarul, ulmul și fagul; pe versantul sudic creșteau fagi, chiparoși și gutui. Magnolii superbe, încărcate de flori mari, răspîndeau miresme îmbătătoare. În desiș, de-a lungul rîului, creștea bambusul și fel de fel de liane. La tot pasul Gromeko scotea exclamații entuziaste..

În ziua ceea, temperatura era de +25° la umbra, căci vîntul dinspre nord, care pînă atunci îi întovărășise pe exploratori, se potolise. Aerul încărcat de miresmele pădurilor deveni greu respirabil. Exploratorii se cățărau anevoie pe costișa dealului, leoarcă de sudoare, deși soarele lumina slab prin perdeaua de nori.

Din pricina zădufului, întreaga fire părea că încremenise, iar păsările și sălbăticiunile se refugiaseră la umbră.

Ajunși în vîrful dealului, Kaștanov și Gromeko se așezară să se mai odihnească și, întorcînd privirile înspre nord, ca să cerceteze împrejurimile, descoperiră pricina zăpușelii: la orizont se zărea, asemenea unui zid crenelat, cu turnuri fantastice, un nor uriaș, violet-închis, ce prevestea furtună, avînd în față un meterez albastru-purpuriu de nori învălurați, sub care scînteiau fulgere orbitoare; valul de nori se apropia cu repeziciune.

— Să dăm fugă la bărci, exclamă botanistul. În curînd va cădea o ploaie tropicală.

Coborîră amîndoi povîrnișul, împleticindu-se prin iarba înaltă și alunecînd în locurile mai abrupte. După vreo zece minute ajunseră la locul de popas, unde Makșeev și Papocikin îi așteptau nerăbdători, neștiind ce să facă. Se putea întîmpla ca micul lor cort să nu reziste ploii și probabil grindinei ce avea să vie. Și apoi, rîul ar fi putut ieși din albie și ar fi putut smulge copacii, așa că nici în bărci nu ar fi fost în siguranță. Cel mai bun lucru era, se pare, să descarce bagajele pe mal, să scoată bărcile din apă și să se adăpostească în tufișuri.

În vreme ce se sfătuiau cum să procedeze, Papocikin își aminti că pe cînd urmărea un șarpe mare de apă, văzuse mai jos, pe cursul rîului, la capătul dealului, o stîncă povîrnită, care îi putea adăposti de ploaie. Trebuiau însă să se grăbească, pentru că furtuna se apropia văzînd cu ochii. Săriră toți în bărci și o luară în direcția stîncii. Cîteva minute mai tîrziu bagajele se aflau la adăpost. Adăpostul era destul de încăpător, așa încît avură loc în el nu numai oamenii, cîinele și bagajele, ci și bărcile, din care făcură un fel de pavăză împotriva vîntului.

După ce alungară cîțiva șerpi, nu prea mari, care se aciuaseră prin crăpăturile stîncii, exploratorii putură contempla în voie priveliștea măreață a acestei catastrofe atmosferice.

Valul de nori albaștri-purpurii ajunse pînă la jumătatea cerului și ascunse soarele; privit de jos, el părea acum de catran. În cer se deschisese parcă un abis brăzdat de zig-zag-urile orbitoare ale fulgerelor, însoțite de tunete cum exploratorii nu mai auziseră vreodată. Bubuiturile asurzitoare se țineau lanț. Uneori se auzeau niște pîrîituri ca și cum cineva ar fi sfîșiat uriașe bucăți de pînză trainică. Alteori răsunau parcă salve trase de sute de tunuri grele.

Pădurea din apropiere prinse a fremăta sub primele rafale ale vîntului. Dinspre miazănoapte se apropie un uruit înfricoșător, care încetul cu încetul acoperi chiar și tunetul. Părea că vine în goană un tren uriaș, care prăvale totul în cale.

Exploratorii se făcuseră albi ca varul și priveau înspăimîntați în jur.

Vijelia stîrni vîrtejuri năprasnice. În văzduh se roteau puzderii de frunze, flori, crăci uscate, ramuri, tufe întregi smulse din rădăcini și păsări care nu apucaseră să se adăpostească în adîncul pădurii. Se întuneca tot mai tare. Cînd nu tuna, se auzeau șuierături și trosnete. Picuri de ploaie neobișnuit de mari și boabe răzlețe de grindină cădeau cu zgomot pe pămînt și în apa ce clocotea și spumega. Apoi se făcu întuneric beznă și numai cînd fulgerele brăzdau tăria, se vedeau pentru o clipită priveliști înfiorătoare. Părea că întreaga pădure se ridicase în văzduh și gonea mînată de ploaie și grindină. Tunetele erau atît de puternice, încît vorbele nu se deslușeau nici cînd erau strigate la ureche.

Dar cataclismul dură numai cîteva clipe. Începu repede să se lumineze, rafalele de vînt slăbiră treptat, vuietul și bubuiturile se depărtară spre miazăzi, iar ploaia aproape că încetă. În schimb, rîul se umflase mult și devenise roșu murdar. Apa înspumată căra frunze, crengi și copaci întregi. Pe cer se mai fugăreau scame de nori plumburii. În sfîrșit apăru și Pluton, luminînd vestigiile dezastrului pricinuit de furtună.

Exploratorii ieșiră din adăpost și priviră în jur. Lîngă bărci se strînsese un morman de frunze, ramuri și vreascuri, presărate cu boabe de grindină cît nuca. Cîteva crăci cu capetele ascuțite fuseseră zvîrlite cu atîta putere, încît găuriseră pereții de pînză ai bărcilor. Stricăciunile trebuiau reparate de îndată, astfel că exploratorii scoaseră ață, ace și bucăți de pînză gudronată și se apucară de lucru.

Repararea bărcilor le răpi cam un ceas. Între timp, rîul intră iarăși în albia sa, apa se curăță de crăci și frunze și călătorii putură să-și vadă de drum. Norul de catran dispăruse la miazăzi, după dealuri, și exploratorii avură prilejul pentru prima oară să privească bolta azurie, fără pic de nor, a cerului.

— Și cînd te gîndești, — spuse Papocikin, după ce se urcară în bărci, — că exact deasupra noastră, sub acest cer albastru, la o distanță de vreo zece mii de kilometri, se află un pămînt aidoma acestuia, cu păduri, rîuri și diferite sălbăticiuni. Ce interesant ar fi să-l putem vedea de aici!

— Distanța e prea mare, replică Kaștanov. Un strat de aer cu o asemenea grosime, încărcat cu firicele de praf și vapori de apă, nu poate fi destul de transparent, iar pămîntul, acoperit cu vegetație, răsfrînge prea puțină lumină și nu ar fi destul de vizibil.

— Ați observat ieri, pe cînd cercetam împrejurimile din vîrful nu prea înalt al dealului, că aici vizibilitatea este mult mai bună decît acolo, sus? întrebă Makșeev. Am putea cerceta cîmpia împădurită pe o distanță de vreo sută de kilometri, datorită faptului că suprafața pe care ne aflăm nu e convexă, ca pe pămînt, ci concavă. Ne aflăm parcă pe fundul unei străchini.

Teoretic, orizontul nostru ar trebui să fie nelimitat, astfel încît să putem vedea împrejurimile la o distanță nu de o sută, ci de cinci sute sau o mie de kilometri, înălțîndu-se tot mai sus, spre cer. Dar privite de la o distanță mai mare, straturile inferioare ale aerului nu mai sînt destul de transparente și contururile obiectelor se estompează încetul cu încetul, contopindu-se.

— Prin urmare, aici, linia orizontului nu poate fi atît de precis demarcată ca acolo, sus. De fapt, în Plutonia nici nu există orizont și nici nu-ți dai seama unde se termină pămîntul și unde începe cerul!

— Pînă acum, însă, noi nu am observat acest lucru din pricina cețurilor sau norilor care plutesc foarte jos.

Către amiază, rîul deveni mai larg, în schimb începu să curgă mai leneș, și de aceea se văzură nevoiți sa se ajute cu vîslele, ca să poată înainta mai repede.

În zidurile de verdeață de pe maluri se zăreau din loc în loc spărturi, pe unde dispărea o parte din apă sub forma unor brațe înguste sau de unde apa reapărea, întorcîndu-se în albia principală. În mijlocul rîului se iviră ostroave împrejmuite de stufăriș des, ce se înălța deasupra apei.

Pe cînd ocoleau unul din aceste ostroave, călătorii zăriră o spărtură în împrejmuirea de trestie; de aci pornea o potecă ce se pierdea în desișul verde. Makșeev îndreptă barca spre această spărtură, pentru ca exploratorii să poată debarca și cerceta ostrovul. Dar îndată ce prora bărcii se propti în țărmul nisipos, din hățișuri apăru capul unui tigru machairod. Doi colți de un alb strălucitor, lungi de cel puțin treizeci de centimetri, coborau din maxilarul superior, asemenea colților unei morse. Pesemne că fiara era sătulă și nu avea de gînd să atace; ea deschise larg botul, căscînd parcă, apoi dispăru în hățiș. Prezența acestei jivine înfiorătoare îi făcu să renunțe de a mai coborî pe mal. A doua zi, rîul deveni din nou mai îngust și curentul mai repede.

Vegetația căpăta, tot mai mult un caracter subtropical. Stejarii, fagii și arțarii dispărură. Locul lor îl luară magnoliile, laurii, arborii de cauciuc și alte plante, pe care botanistul le cunoștea numai după nume și după exemplarele plăpînde din sere. De altfel jucca, sagotierii și palmierii cu frunze în formă de evantai (Trachycarpus excelsus) puteau fi ușor recunoscuți din bărci.

Dealurile deveniră mai rare și mai scunde, însă mai late. Pe costișele lor creștea o iarbă bogată, înaltă pînă la brîu, iar pe alocuri se zăreau copaci răzleți sau grupuri de copaci, amintind fîșiile de pădure deasă din Africa Centrală.

Hățișurile se întindeau fără întrerupere de-a lungul malurilor, în locurile mai joase.

Exploratorii se opriră pentru a prînzi în apropierea unei coline, cu gîndul să pornească mai în adîncul ținutului, ca să studieze flora. Makșeev se învoi să rămînă pe mal, ca să păzească bărcile, iar ceilalți trei porniră spre colină, îndată ce terminară de mîncat.