Plutonia

SUPRAMONȘTRII

Trecuse de amiază și călătorii noștri cercetau cu privirile, căutînd un locșor unde să se găsească lemne de foc trebuitoare pentru popas. Dimineața prinseră o mulțime de pești și aveau de gînd să-i prăjească.

— Colo pe țărm văd niște grămezi de bîrne! exclamă în cele din urmă Makșeev.

Hotărîră să îndrepte bărcile în așa fel, încît să se apropie treptat de mal, și începură să vîslească de zor, cu gîndul la bunătățile pe care le vor găti. Dar cînd ajunseră la vreo sută de metri de bîrne, Kaștanov, care le privea cu atenție, spuse:

— Nu sînt grămezi de bîrne, ci niște animale uriașe, moarte sau adormite.

— Fiți cu băgare de seamă, nu vă apropiați de țărm! strigă Makșeev, observînd că grămada se mișcă.

Bărcile se opriră la o distanță de vreo două sute de pași și vîslașii cătau cu groază și uimire spre țărmul unde erau întinse pe nisip, una lîngă alta, patru namile. Trupurile lor păreau niște dîmburi lunguiețe înalte de vreo patru metri. De-a lungul spinării aveau o creastă îngustă și turtită, dar nu ca la stegozaur, cu lamele și ace, ci netedă și probabil golașă. Coastele animalelor erau de culoarea nisipului, cu dungi longitudinale, tuciurii, lungi și înguste, așa încît de departe puteai crede că vezi o stivă de lemne.

Chiar de la această distanță mică îți venea greu să crezi că nu ai în față patru stive de lemne, ci niște monștri de cel puțin cincisprezece-șaptesprezece metri lungime. Dar marginile stivelor se ridicau ritmic cînd animalele respirau, iar uneori tresăreau. Cozile dihăniilor se mișcau în apă, încrețind fața ei netedă.

— Cum să le facem să se scoale în picioare? zise Papocikin. Trebuie să le examinăm bine și să le fotografiem.

— Nu-i greu să trîntești cîteva gloanțe dum-dum în pîntecul acestor animale, — răspunse Makșeev, — dar mi-e să n-o pățim. Dacă monștrii se înfurie și se năpustesc asupra noastră, ne fac de petrecanie cît ai bate din palme.

— Or fi carnivori sau ierbivori? se întrebă Gromeko. Un lucru e sigur: sînt niște reptile gigantice.

— N-aș crede să fie carnivori, răspunse Kaștanov. Animalele carnivore n-au atins niciodată asemenea dimensiuni: niște reptile atît de mari ar fi consumat prea multe vietăți, ori natura face oarecare economie în această privință. Nu uitați că cele mai mari animale din zilele noastre, ca elefanții, rinocerii, hipopotamii, balenele, nu sînt animale de pradă.

— Atunci, hai să le vînăm! Ia priviți cîtă mai cărnărie! Am putea sătura un batalion întreg! spuse botanistul, ducînd arma la ochi.

— Stai puțin, îl opri Kaștanov. Chiar dacă nu sînt animale de pradă, nu cred că ar fi bine să le întărîtăm: s-ar putea năpusti asupra noastră, și atunci bărcile s-or duce la fund ca niște coji de nucă.

— Ce-ar fi să tragem în aer sau să le trîntim o încărcătură de alice ca sa le mai scoatem din amorțeală? nu se dădu bătut Gromeko. Alicele abia i-ar gîdila pe acești coloși.

— Fie, dar să le ieșim în față, păstrînd o distanță de cel puțin o sută de metri de mal. Dacă sînt animale terestre, n-au să înainteze prea mult în apă.

Cînd bărcile ajunseră în fața monștrilor, care de altfel nici nu se sinchisiră, Gromeko trimise în ei o încărcătură dublă de alice. Fie alicele, fie detunătura, pe care pădurea o repetă sub formă de ecou, făcură ca animalele să sară în picioare.

Monștrii începură să-și clatine ciudat gîturile lungi terminate printr-un cap care deși măsura vreo șaptezeci și cinci de centimetri, părea ridicol de mic în comparație cu corpul uriaș. Apoi porniră în trap greu, bălăbănindu-se, de-a lungul malului. Picioarele lor erau scurte și subțiri în comparație cu trupul masiv.

— Cred că sînt brontozauri, cele mai mari reptile ierbivore din Jurasicul superior, care au dispărut repede din pricina faptului că erau prea greoaie și că natura nu le-a înzestrat cu organe de apărare, spuse Kaștanov.

— Cine s-ar fi putut oare încumeta să atace asemenea uriași de cel puțin cincisprezece-optsprezece metri lungime și mai bine de patru metri înălțime? întrebă curios Makșeev.

— Deși sînt atît de mari, pentru o fiară de pradă, ca de pildă ceratozaurul, e o nimica toată să sfîșie beregata unei astfel de dihănii; nu mai vorbesc că îi poate distruge ouăle și puii.

— Pesemne că nici în Plutonia ele nu sînt prea numeroase, remarcă Papocikin.

— Am văzut pînă acum mulți iguanodoni, pterodactili, ihtiozauri și pleziozauri, dar brontozauri întîlnim pentru prima oară. Și cum aceste namile sînt, după cum am constatat, fricoase, eu zic să înaintăm mai mult spre țărm, ca să le pot fotografia mai de aproape.

Reptilele o luară la goană spre apus, adică în direcția în care navigau și exploratorii noștri, și după ce alergară vreo jumătate de kilometru, se opriră. De aceea, după puțin timp, bărcile, apropiindu-se de mal, ajunseră din nou în dreptul lor. Papocikin făcu două fotografii și, pregătindu-se să mai facă una, îl rugă pe botanist să tragă un foc de armă, ca să poată fotografia animalele în timpul fugii lorneîndemînatice.

De data asta, însă, încărcătura de alice trasă de la o distanță mică, avu un efect cu totul diferit. În loc să fugă de-a lungul malului, monștrii, dîndu-și ghes unul altuia, se aruncară în apă, stîrnind valuri uriașe și trîmbe înalte de apă, care ajungeau pînă la imprudenții navigatori. Gromeko aflat la prova în picioare, fu izbit de un val, udat din cap pînă-n picioare și, pierzîndu-și echilibrul, căzu în apă cu arma în mînă. Papocikin abia avu timpul să ascundă aparatul sub haină, înfruntînd cu curaj dușul rece. Kaștanov și Makșeev, care ședeau la pupa și din fericire nu scăpaseră vîslele din mînă, se străduiau din răsputeri să împiedice răsturnarea bărcilor, îndreptîndu-le în direcția valurilor ce veneau unul după altul. Altminteri, valurile ar fi inundat și scufundat luntrele.

Dacă acești giganți ar fi luat-o de-a dreptul spre bărci, soarta exploratorilor ar fi fost pecetluită: prin greutatea corpurilor lor, matahalele i-ar fi strivit și înecat cu tot avutul lor, deoarece navigatorii opriseră bărcile într-un loc unde apa nu era mai adîncă de doi metri. Reptilele însă alergau pieziș, ca și cînd nici nu i-ar fi văzut pe urmăritori, și se opriră abia cînd apa le ajunse pînă la gît. Deasupra undelor agitate nu se vedeau decît patru căpățîni hidoase, care se întorceau în toate părțile, căutînd parcă să descopere pe ciudații dușmani, sau să-și dea seama cine le tulburase.

Între timp, Gromeko ieși la suprafață și înotă, spre bărcile, pe care valurile le duseseră departe de locul catastrofei. Cînd căzuse, el nu lăsase să-i scape din mînă arma, și acum o ținea deasupra capului, iar cu cealaltă mînă se apucă de marginea bărcii. Tovarășii săi îi săriră în ajutor și-l scoaseră din apă.

Era, firește, ud leoarcă. Se udase de asemenea tot ce avea în numeroasele sale buzunare: carnețelul de însemnări, ceasul, trusa medicală, punga cu tutun. Ba își mai pierduse și pipa și acum ocăra de mama focului pe vinovați.

— Trebuie să tragem la mal, spuse el în cele din urmă, după ce își mai descărcă năduful. Deși Pluton dogorește binișor, dacă nu ștergem bine, pe îndelete, toate instrumentele și nu uscăm la foc carnetul de însemnări, instrumentele vor rugini„iar de însemnările mele se va alege praful și pulberea.

— Dar de brontozauri ai uitat? îi aminti speriat Papocikin. Cînd o să ne instalăm pe țărm, o să iasă din apă și o să le vină cheful să facă cunoștință personală cu noi.

— Ei și ce? O să ai prilejul să-i fotografiezi, mai de-aproape.

— Foarte mulțumesc! Dar cînd o să înceapă să zburde pe acolo pe unde o să ne facem tabăra, atunci o să trebuiască s-o ștergem la iuțeală și să ne suim în copaci…

— După părerea mea, — interveni Kaștanov, — matahalele astea sînt foarte fricoase și nu strălucesc prin deșteptăciune. N-avem ce ne teme de ele, dacă n-o să fim atît de neprevăzători ca adineauri. Hai să tragem la mal, să ne vedem de-ale gurii și să observăm dihăniile.

Coborîră pe mal, adunară de la marginea pădurii vreascuri pentru foc și începură să gătească mîncarea, dar nu-i slăbeau de loc din ochi pe brontozauri. Namilele se aflau tot în același loc, fără a cuteza să iasă pe uscat.

— Mi se pare că animalele astea nu știu să înoate, observă Papocikin. Se refugiază în apă doar ca să scape de dușmanii lor tereștri.. Pînă n-o să plecăm de aici, n-o să iasă pe uscat.

În vreme ce peștele se prăjea, Gromeko își întinse pe nisip hainele și rufăria, lăsîndu-le să se usuce la razele lui Pluton și, rămas în costumul lui Adam, se apucă să curețe instrumentele și să zvînte carnetul cu însemnări După prînz se așezară jos pe nisip și un timp priviră reptilele, care stăteau nemișcate ca niște stane de piatră; apoi porniră din nou cu bărcile, de-a lungul țărmului, în aceeași direcție. După ce făcură cîțiva kilometri, malul sudic începu să se depărteze simțitor spre miazăzi, dar un promontoriu lung, împădurit, pe care-l aveau în față, le închidea priveliștea. După ce îl ocoliră, constatară că marea nu se mai întinde spre sud și deci nu vor putea pătrunde cu bărcile, după cum sperau, în adîncul Plutoniei. Marea forma aci un golf și țărmul se zărea la numai cîțiva kilometri depărtare.

Întrucît se putea ca dinspre sud să se verse în golf un rîu mai mare, hotărîră s-o ia în direcția aceea. După un ceas ajunseră la malul sudic și se încredințară că aici se varsă într-adevăr un rîu, dar destul de mic. Nu riscau însă nimic dacă o singură barcă ar fi pătruns mai în adîncul ținutului, pe care o fîșie de pădure îl despărțea aici de țărmul mării. Locul de popas îl aleseră chiar la vărsarea rîului. Deciseră ca numai doi dintre ei să întreprindă această expediție, ceilalți urmînd să rămînă, lîngă cort, deoarece experiența făcută pe țărmul Mării Reptilelor le arătase cît e de primejdios să lase întregul avut în paza lui Generalu. Se putea întîmpla ca și pe meleagurile de pe țărmul sudic, aflate destul de departe de furnicarul distrus, să existe furnici.