Plutonia

MOVILA MIȘCĂTOARE

La început își croiră drum cu toporul în mînă printr-un hățiș de liane și tufe. Mai încolo însă, sub înalta boltă de verdeață a unor uriași eucalipți, mirtacee, lauracee și a altor copaci, unde totul era cufundat în umbră, pădurea deveni mai rară. Între grupurile de ferigi și trunchiurile de copaci pămîntul era acoperit de mușchi și orhidee nespus de frumoase. În văzduh roiau puzderii de gîze, jos însă domnea o liniște deplină. Cînd și cînd se zăreau șerpi sau șopîrle, care se furișau pe nesimțite.

Pe măsură ce se apropiau de poalele colinei, pădurea devenea tot mai rară, iar razele roșiatice ale lui Pluton răzbeau pînă la pămînt; aici era mai multă viață, mai multe tufe, mai multe ierburi și flori. Vînătorii dădură de o potecă ce șerpuia, printre copaci și o urmară, în nădejdea că îi va scoate din pădure. În frunte pășea Kaștanov, urmat de Papocikin. Exploratorii țineau armele pregătite și priveau cu luare-aminte înainte și în lături. Gromeko, care încheia șirul, se oprea adesea ca să adune plante.

Deodată, Kaștanov se opri și ridică mîna spre a le atrage atenția; din față se auzeau trosnituri puternice și un mîrîit înăbușit. Apoi, pe potecă apăru o namilă ciudată la înfățișare, care aducea cu ursul, doar că avea coada lungă, stufoasă, iar capul alungit, îngust.

— E un furnicar, șopti zoologul. Acest animal, care trăiește prin America de Sud, este foarte blînd, în pofida înfățișării sale fioroase și a ghearelor uriașe. Speciile cunoscute de noi sînt mult mai mici decît acesta. Cred că are peste doi metri înălțime.

Între timp, furnicarul îi zări pe oamenii care îi ațineau calea și se opri nehotărît.

— Să ne dăm la o parte, șopti zoologul. Să-l lăsăm să treacă prin fața noastră. Așa o să-l putem examina mai bine.

Vînătorii se dădură la o parte și se ascunseră în tufișuri. Furnicarul mai stătu pe loc cîteva minute, iscodind neîncrezător pădurea, apoi o luă încet înainte, oprindu-se la fiecare cinci-șase pași și privind în jur. Odată, cînd se opri, Papocikin reuși să-l fotografieze din profil. Auzind însă țăcănitul aparatului, animalul o luă la fugă, cu coada în vînt, legănîndu-se pe picioarele sale groase; din vîrful nasului pînă la capătul cozii, sălbăticiunea măsura pe puțin patru metri.

După ce ieșiră din pădure, călătorii ajunseră la poalele unui deal cu povîrnișuri line. Kaștanov privea cu ciudă această costișă uniformă, care nu-i făgăduia nimic, în vreme ce botanistul nu-și mai încăpea în piele de bucurie văzînd bogăția de flori necunoscute ce creșteau în iarba deasă; firește că se apucă de îndată să le adune. Deodată, geologul zări chiar la poalele dealului o movilă destul de mare, ca o cupolă. Coastele golașe ale movilei aveau un luciu metalic.

— Iată că m-am ales și eu cu ceva! exclamă el, scoțînd ciocanul și dînd fuga spre movilă, în timp ce Papocikin se căznea să prindă o șopîrlă de o specie necunoscută, care se refugiase într-un copăcel.

Cînd ajunse aproape de movilă, Kaștanov se opri uimit — pe ea nu creștea nici un fir de iarbă și toată suprafața sa era formată din lamele hexagonale, de culoare brună, cu chenar negru.

Mirat, geologul încercă să desprindă cu ciocanul o bucățică de rocă, dar ciocanul ricoșa.

Sperînd că în vîrf va găsi mai multe crăpături în rocă, Kaștanov urcă anevoie movila; deși aceasta era mai înaltă de trei metri, costișele sale erau cu desăvîrșire netede. În vîrf, însă, roca era la fel de compactă, astfel că zoologul scoase de la brîu o daltă mare, o vîrî în șănțulețul dintre două lamele și începu să lovească cu ciocanul în daltă, al cărei tăiș începu să se afunde în rocă.

Deodată, geologul, care stătea în genunchi, fu trîntit de o smucitură puternică. Abia avu timp să se prindă cu mîna de daltă, ca să nu vină de-a berbeleacul la vale. Smuciturile nu mai conteneau și Kaștanov privea nedumerit în juru-i; i se părea că tot pămîntul se pusese în mișcare, iar copacii se clatină.

— E un cutremur cumplit! strigă el tovarășilor săi, care se aflau la o distanță de vreo patruzeci de pași. Simțiți ce puternice sînt zguduiturile?

La auzul acestor cuvinte, Gromeko și Papocikin se priviră mirați, căci nu simțiseră nici o zguduitură. Cînd se uitară însă în direcția unde se afla Kaștanov, rămaseră încremeniți — movila cu geolog cu tot pornise încet pe costișa dealului.

După o clipă de buimăceală, alergară amîndoi să ațină calea acestei movile ciudate, a cărei parte inferioară nu se vedea din pricina ierbii dese. Cînd ajunseră mai aproape, Papocikin exclamă rîzînd:

— E o broască țestoasă uriașă! Piotr Ivanovici, te plimbi călare pe o broască țestoasă!

Între timp, movila se întorsese cu fața spre vînători și aceștia văzură cum de sub ea apare un gît destul de lung și o căpățînă hidoasă, avînd cel puțin mărimea unui cap de bou, acoperită cu nenumărate lamele. În botul căscat se distingeau niște dinți lamelari.

Dumerit, în sfîrșit, Kaștanov lăsă dalta înfiptă în carapacea broaștei, lunecă la vale și sări repede în lături. Abia acum observă coada uriașă a broaștei, care semăna cu o bîrnă. O lovitură dată cu coada ar fi fost de ajuns ca să-i rupă picioarele.

Simțindu-se liberă, lighioana o luă la goană de-a lungul pantei; capul și coada îi dispărură în iarbă. Acum semăna din nou cu o movilă golașă care se mișca.

După ce făcură haz de pățania geologului, care luase broasca țestoasă drept o movilă, iar mișcările ei drept un cutremur, Kaștanov zise, adresîndu-se tovarășilor săi:

— Cred totuși că dihania nu a fost o broască țestoasă, ci un gliptodon — animal din familia tatu-ului, care a trăit pe Pămînt prin Terțiar și anume în Pliocen, împreună cu furnicarii uriași, leneșii gigantici, mastodonții și rinocerii colosali. În America de Sud s-au găsit numeroase fosile ale acestor animale.

— Și noi am întîlnit în pădure un furnicar uriaș, îi aminti Papocikin.

— Tocmai, această. întîlnire m-a făcut să vă spun cele de adineauri. Căci dacă într-o zonă situată mai la nord, la granița ghețurilor, am întîlnit fosile vii ca mamutul, rinocerul, taurul primitiv, ursul cavernelor sau cerbul gigantic, animale care au trăit pe Pămînt în perioada postterțiară, de ce să ne mirăm că mai la sud,unde e atît de cald, s-au păstrat animale dintr-o epocă și mai veche — din Pliocen.

— Și, mergînd mai departe, înseamnă că mai la sud vom întîlni probabil o faună și mai străveche, din Miocen, Eocen, Cretacic, Jurasic etc? întrebă zoologul cu o oarecare neîncredere.

— Nu m-ar mira de loc, replică Gromeko. De cînd am descoperit această lume ciudată din interiorul globului nostru, nimic nu mă mai surprinde, sînt gata să-i salut pe iguanodoni, pleziozauri, pterodactili, trilobiți [22] și celelalte minunății paleontologice.

— În cazul ăsta regret că nu am împușcat furnicarul sau gliptodonul! Cum vom dovedi că aceste animale mai există? Gliptodonul nici măcar nu l-am fotografiat.

— Poate mai întîlnim asemenea animale.

— De altfel trebuie să ne împrospătăm rezervele de carne, — zise Gromeko, — altminteri vom fi nevoiți să mîncăm numai slănină.

Vorbind de una, de alta, vînătorii urcară încet colina și ajunseră pe creastă, de-a lungul căreia se întindea o fîșie îngustă de tufe destul de dese; apoi, spre bucuria lui Kaștanov, zăriră niște deschideri de rocă, nu prea mari. Geologul începu să ciocănească de zor, dar Papocikin, care trecuse de tufe, îl opri, exclamînd:

— Mai încet! Pe versantul celălalt e o adevărată menajerie de ierbivore.

Kaștanov încetă să mai ciocănească, vîrî în buzunar o probă de rocă și, urmat de Gromeko, străbătu și el tufele.

Pe costișa sudică a dealului, ce cobora în pantă dulce, zăriră fel de fel de animale care pășteau în tihnă. Aproape de tot se afla o familie de rinoceri; ei se deosebeau mult atît de rinocerii păroși, cît și de cei care trăiesc în India și Africa. Erau niște animale bondoace, scunde, cu picioarele scurte, semănînd mai curînd cu niște hipopotami mărunți; după forma capului, ca și după cornul scurt și gros al masculului, vînătorii își dădură seama însă că au de-a face cu niște rinoceri. În loc de corn femela avea o excrescență de forma unei bătături mari. Puiandrul care se zbenguia lîngă mama sa semăna cu un caltaboș uriaș; ca să poată suge, el se culca la pămînt și se tîra pe sub pîntecul mamei. Aceasta, însă, înaintînd pe pajiște, îl strivea cu trupul său greoi și bietul animal protesta mînios.

Ceva mai departe pe povîrniș păștea o turmă de elefanți uriași. Examinîndu-i prin binoclu, Kaștanov fu de părere că sînt niște mastodonți; animalele se deosebeau de mamuți prin colții lungi și drepți, fruntea teșită și corpul mai lung.

În apropierea lor se aflau cîteva antilope uriașe, de culoare galben-brună, cu pete negre ca de leopard și cu coarne lungi asemenea unor săbii. Animalele înaintau în salturi, căci picioarele lor dindărăt erau mult mai lungi decît cele din față; la început, Gromeko le luă drept niște iepuri uriași.

Sub streașina pădurii zăriră animale și mai ciudate: jumătate girafe, jumătate cămile. Cu girafa se asemănau prin gîtul lor nesfîrșit de lung și capul încununat de niște cornițe mici, iar cu cămila — prin culoarea brună și forma trupului, cu o mică cocoașă. O pereche dintre aceste animale, care după Kaștanov erau strămoșii cămilei și ai girafei, înainta de-a lungul lizierei, rupînd cu ușurință rămurele și frunze ce creșteau la o înălțime de patru metri.

Prada cea mai interesantă pentru vînători erau antilopele și cămilo-girafele: de aceea, făcînd un ocol, Kaștanov se îndreptă spre cămilo-girafe, Papocikin — spre antilope, iar Gromeko rămase pe loc pentru a fotografia rinocerii și mastodonții.

Ispitit de înfățișarea durdulie a micului rinocer, care i se păru bun de frigare, Gromeko trase și doborî pe loc puiul care nu bănuia nimic. Părinții săi, în loc s-o ia la sănătoasa după cum se așteptase vînătorul, mirosiră cadavrul, apoi se năpustiră asupra botanistului, care avusese nesocotința să iasă din tufăriș. Dîndu-și seama de primejdie, el se ascunse din nou îndărătul tufelor și abia avu timp să sară în lături cîțiva pași, că în locul unde stătea cu cîteva clipe înainte se auziră trosnind crengi, și cei doi rinoceri apărură pe creasta colinei călcînd cu furie tufișurile și aruncîndu-le în lături cu boturile, pentru a alerga apoi mai departe. Cînd văzură însă că dușmanul lor dispăruse, făcură cale întoarsă și o luară la goană în direcția unde tufișul mișca ușor, trădînd prezenta vînătorului.

În momentul acesta, din direcția unde pășteau antilopele se auzi focul de armă tras de Papocikin și cireada o zbughi pe costișă în sus; în aceeași direcție se năpustiră și mastodonții, cu trompele în vînt și scoțînd sunete înfricoșătoare, de parcă ar fi suflat în niște trîmbițe.

Gromeko era într-o situație desperată: pe de o parte trebuia să nu-i scape din ochi pe rinoceri, fiind nevoit să fugă de colo pînă colo prin tufăriș ca să se ascundă, iar pe de altă parte, în direcția lui goneau antilopele și mastodonții. Dar botanistului îi trecu prin minte o idee salvatoare: cînd văzu că antilopele și mastodonții urcă în goană costișa, venind din direcții diferite, dar îndreptîndu-se cam spre același loc de pe creastă, el, în loc să alerge de colo pînă colo prin tufișuri ca să scape de rinoceri, o luă în jos pe pantă, prin intervalul dintre antilope și mastodonți, sperînd că aceste animale îi vor opri pe urmăritorii săi. Nădejdile sale se îndepliniră: străbătînd din nou tufișurile, rinocerii turbați de furie, se izbiră unul de mastodonți, celălalt de antilope. Se produse o învălmășeală de neînchipuit. Unul din rinoceri fu doborît și strivit în picioare, celălalt puse pe fugă antilopele și se luă după ele. Gromeko rămase învingător pe cîmpul de luptă.

Abia trăgîndu-și sufletul după această fugă deznădăjduită, el urcă din nou spre tufe, își luă pușca pe care o aruncase cît colo pe cînd îl urmăreau rinocerii, apoi începu să-și caute prada — micul rinocer din pricina căruia trăsese o spaimă strașnică. Îl găsi lesne, căci trupul rotund al acestuia, ca un poloboc, se vedea de departe prin iarba bătătorită. Pe urmă porni spre tovarășii săi și cu toții împreună, încărcați din greu cu piei de animale, țeste și carne, se îndreptară spre tabără, unde Makșeev îi aștepta îngrijorat de lipsa lor îndelungată. Acesta, deși rămăsese pe loc, vînase și el o jivină. O fiară de pradă se strecurase spre cort, ca să-l mănînce probabil pe Generalu, însă în loc de ospăț, se alesese cu un glonț în pîntece. Animalul semăna cu un lup, dar avea capul foarte mare și corpul de felină. Capul și gîtul erau împodobite cu o coamă destul de bogată. După părerea lui Kaștanov, fiara era strămoșul din Pliocen, al lupului de astăzi.