Plutonia

VULCANUL SE TREZEȘTE

Cîteva clipe mai tîrziu se auzi o bubuitură asurzitoare, de parcă muntele s-ar fi năruit ori ar fi sărit în aer. Norul porni în jos, îngroșîndu-se și lățindu-se monstruos; el se prefăcu repede într-o masă compactă de nori violet-cenușii, care se învălurau și se învălmășeau, străpunși de fulgere orbitoare. Masa de nori gonea pe povîrniș cu viteza unui tren și după cîteva minute ajunse la poalele vulcanului, în vreme ce capătul ei de sus se înălța în rotocoale mult mai sus de culmea muntelui.

— Parcă ar fi teribila erupție a Muntelui Pleșuv de pe insula Martinica, din mai 1902, care a distrus în numai cîteva minute orașul Saint-Pierre, cu cei douăzeci și șapte de mii de locuitori ai săi! exclamă Kaștanov. Acest nor, numit nor arzător sau dogorîtor, este format din vapori de apă și gaze supraîncălzite și extrem de comprimate, încărcate cu cenușă încinsă. Ei cară nu numai pietre mărunte, ci și blocuri enorme de piatră.

— Noroc că norul n-a luat-o spre lac, ci s-a îndreptat în altă direcție, altfel am fi avut și noi soarta locuitorilor din orașul Saint-Pierre! zise Gromeko.

— Probabil că norul a țîșnit prin spărtura de la gura craterului, pe unde am ieșit și noi, și de aceea se îndreaptă spre sud-est, urmînd direcția ultimului puhoi de lavă.

— Și-acum, ce o să urmeze? întrebă Makșeev.

— Acești nori arzători pot țîșni la anumite intervale de timp — la cîteva ore sau zile — iar apoi apare lava.

— S-ar putea ca norii următori să se îndrepte în altă direcție decît aceea a primului nor, spre noi bunăoară?

— Dacă teribila explozie care a urmat după răbufnirea primului nor nu a știrbit gura craterului, atunci norii următori vor merge și ei în aceeași direcție. Altfel o vor lua în altă parte.

— Prin urmare s-ar putea să se îndrepte și spre noi?

— Firește, dar să nădăjduim că acest lucru nu se va întîmpla. Deocamdată sîntem oarecum în siguranță.

Între timp, norul, lățindu-se, învălui o buna parte din versantul răsăritean al muntelui, dar acum cobora mai încet și creștea îndeosebi în înălțime. Cei trei exploratori contemplau în tăcere acest spectacol măreț și totodată înspăimîntător.

Deodată, de după creasta celui mai apropiat deal de la poalele vulcanului se ivi Papocikin. Fugea cît îl țineau picioarele, fără pălărie, cu părul vîlvoi, sărind peste blocurile de piatră care-i ațineau calea. Tovarășii săi îi alergară în întîmpinare, copleșindu-l cu întrebările. Dar el gîfîia atît de tare din pricina fugii și a tulburării care pusese stăpînire pe dînsul, încît nu putea scoate o vorbă.

Abia după ce stătu un timp întins la umbra copacilor de pe malul lacului și înghiți cîteva cești de ceai rece, se dezmetici și începu să povestească.

— În ciuda stăruințelor dumneavoastră, am hotărît să mă duc după pușcă. Vulcanul nu mi se părea chiar atît de amenințător. Trăgeam nădejde că arma a rămas într-unul din cele două locuri unde am poposit. În timpul suișului, sau, în cel mai rău caz, în vîrful muntelui. Am așteptat pînă ați adormit buștean și pe la zece am pornit, așa cum eram, luînd cu mine numai cîteva bucăți de trestie. N-am găsit arma la locul primului popas, și cum vulcanul era în aceeași stare, m-am cățărat mai sus. Dar n-am găsit pușca nici la locul popasului următor. Am mers așa pînă la vreo jumătate de kilometru distanță de vîrful muntelui. Afurisitul de vulcan fumega ușurel, ca și înainte. Să renunț, nu-mi venea.

Am ajuns aproape de spărtura de la marginea craterului și mi s-a părut că-mi văd pușca rezemată de un bloc de lavă la o sută de pași mai departe, cînd deodată auzii o bubuitură asurzitoare și din crater, țîșni un nor de fum, care se ridică în văzduh. M-am oprit nehotărît. Să merg înainte mi-era teamă, s-o iau înapoi — nu mă înduram, tocmai acum cînd mă aflam atît de aproape de țintă. Începu însă o ploaie de pietricele și bulgări de pămînt, și atunci m-am decis. Pietrele și bulgării cădeau în jurul meu ca grindina. Un bulgăre m-a lovit atît de tare în umăr, încît mi-a venit să urlu de durere; mi-a făcut, cred, o vînătaie zdravănă. Abia mai pot mișca mîna. Dintr-o clipă într-alta se putea produce o nouă explozie, urmată de o ploaie de pietre mai mari, incandescente. Am pornit la vale cît de repede îmi îngăduia panta plină de piedici. După ce am făcut vreo jumătate de kilometru, am auzit o a doua explozie, după care vîrful vulcanului a dispărut într-un nor de fum. Un curent de aer mi-a smuls pălăria: în jurul meu începuse din nou să plouă cu pietre, iar eu fugeam de mîncam pămîntul. Ultima explozie teribilă, care s-a produs cînd ajunsesem aproape de poalele muntelui, m-a aruncat la pămînt și puțin a lipsit ca să-mi scrîntesc mîna. După ce m-am ridicat, am văzut acest nor înspăimîntător și, adunîndu-mi ultimele forțe, am început să alerg din nou cu desperare, temîndu-mă că norul mă va ajunge din urmă și voi pieri asfixiat.

— Da, ai avut mare noroc c-ai scăpat de o asemenea primejdie! spuse Kaștanov, cînd zoologul își termină povestirea.

— Iar drept pedeapsă pentru încăpățînarea dumitale ți-ai pierdut pălăria și ai obosit ca un cal de povară! adăugă Gromeko.

— Mai bine să ne bucurăm că tovarășul nostru s-a întors teafăr și să chibzuim ce facem mai departe, interveni Makșeev.

— Să ne depărtăm cît mai mult de acest vulcan îngrozitor! zise Papocikin.

— Dar ce, mai poți să mergi? Nici n-ai apucat să te odihnești cum trebuie după drumul de ieri și ai și pornit iar, la drum. Culcă-te și dormi, că mai putem aștepta vreo două ceasuri.

— N-ar fi totuși mai bine să ne depărtăm măcar cu doi-trei kilometri? întrebă Makșeev. Vecinătatea vulcanului devine primejdioasă, iar noi ne aflăm chiar la poalele lui.

Gromeko se alătură și el acestei propuneri. Hotărîră să se retragă pe pustiul negru spre gura văgăunii unde se termina depresiunea cu lacul și începea valea pîrîului. De aci puteau urmări foarte bine desfășurarea erupției. Umplură bidonul cu apă, apoi luară în spate desagii cu pucioasă și proviziile. Două ranițe cu pucioasă le puseră în spinarea lui Generalu. La început acesta se împotrivi și încercă să arunce povara, dar pînă la urmă se resemnă și porni încet alături de oameni, în loc să alerge încoace și încolo în căutare de pradă.

Urcînd de pe o stîncă pe alta, exploratorii ieșiră din depresiune și ajunseră pe întinsul pustiului negru. De aci mai merseră vreo doi kilometri și se opriră în locul unde văgăuna se lărgea, transformîndu-se într-o vale.

Erupția parcă încetase. Primul nor arzător începu să se destrame, vîrful muntelui apăru de după perdeaua de fum și din crater nu se mai înălța decît o dîră subțire de fum negru. Cînd privi vulcanul prin binoclu, Kaștanov constată că primele explozii îi știrbiseră vîrful spre răsărit, gura craterului devenise mai scundă. Vîrful părea retezat pieziș.

Încetul cu încetul, exploratorii ațipiră, culcați care cum apucase în jurul desagilor cu pucioasă, pe pămîntul golaș al pustiului. Trecură așa vreo trei ceasuri, cînd deodată o bubuitură înspăimîntătoare îi trezi și-i făcu să-și îndrepte privirile spre vulcan. Din crater țîșni iarăși norul acela înspăimîntător, care o luă la goană jos pe pantă, de data asta însă spre nord-est, în direcția lacului. Kaștanov urmărea cu ceasul în mînă norul care creștea ca și cel dintîi, transformîndu-se într-o masă de aburi înaltă și lată, violet-cenușie. După patru minute de la explozie, masa de nori ajunsese la lac, ascunzîndu-l privirilor celor patru călători.

— Norul înaintează cu viteza unui tren expres. Face vreo șaizeci de kilometri pe oră! exclamă Kaștanov.

— Ce noroc că am plecat la timp!

— Da, drumul acestui nor a deviat cu vreo 80° față de direcția urmată de cel dintîi, probabil pentru că marginile craterului s-au năruit.

— Și ce s-ar fi întîmplat dacă am fi rămas lîngă lac? întrebă Papocikin.

— Pe baza observațiilor făcute de expediția trimisă de Academia Franceză pentru studierea Muntelui Pleșuv de pe Martinica, pot să vă spun că ne-am fi ales cu niște arsuri puternice și am fi pierit asfixiați într-un mediu supraîncălzit de aburi cu cenușă, care formează în cea mai mare parte norul, sau am fi fost omorîți de grindina de pietre. Norul duce cu sine chiar blocuri de patru-șase metri cubi, la o distanță de cîțiva kilometri de vulcan. El distruge tot ce întîlnește în cale — viețuitoare, plante, și în urma lui rămîne un pustiu — o fîșie de cenușă încinsă, presărată cu bolovani mari și mici, copaci arși și cadavre carbonizate.

— Dar cu lacul ce s-o fi întîmplat?

— S-a umplut cu cenușă încinsă și bolovani, s-a revărsat peste maluri, iar pîrîul care izvorăște din el s-a prefăcut într-un puhoi murdar și fierbinte, care probabil nu va avea viață lungă.

Între timp, norul arzător străbătu depresiunea lacului și ajunse în pustiul negru, la vreo doi kilometri de locul unde se aflau exploratorii. În pofida distanței, oamenii simțiră suflul arzător al norului, ca pe-o vijelie puternică și fierbinte, care îi sili să se arunce la pămînt și să-și acopere fața cu mîinile și cu hainele. Stătură așa vreo jumătate de ceas, leoarcă de sudoare, pînă ce atmosfera se mai limpezi.

Cînd ridicară capul, văzură deasupra pustiului o perdea de rotocoale albe-cenușii, înaltă de vreo mie cinci sute de metri, care se întindea pe o distanță de vreo zece kilometri. Aerul era încă fierbinte și înăbușitor.

— Să plecam cît mai repede de la acest vulcan îngrozitor, cît mai sîntem teferi! zise Gromeko. Mai știi, poate îi vine cheful să tragă încărcătura următoare în direcția noastră?

— Da, apucarăm să vedem ce greu e să respiri la doi kilometri depărtare de nor. Îmi închipui cît ne-ar fi priit calda lui îmbrățișare!

După ce își strînseră lucrurile, exploratorii porniră prin pustiu spre nord, apropiindu-se încetul cu încetul de valea pîrîului, unde aveau de gînd să coboare îndată ce vor găsi un loc potrivit. Cînd se apropiară însă de marginile văii și se uitară în jos, observară că liniștitul pîrîiaș cu apa limpede, devenise un torent vijelios, tulbure, care ieșise din matcă și gonea tumultuos în fundul văii, distrugînd vegetația de pe maluri.

— Are oare vreun rost să coborîm? se adresă Kaștanov tovarășilor săi. E mai lesne de mers pe întinsul neted al pustiului, decît pe fundul nisipos al văii, și apoi nici nu putem bea din apa atît de murdară a pîrîului.

Toți găsiră că e mai bine să continue drumul prin pustiu și să coboare spre cursul inferior al pîrîului, unde malurile erau mai abrupte. Mergeau aproape de marginea rîpei. Din cînd în cînd, se apropiau de mal ca să mai arunce în jos cîte o privire. Cam după vreun ceas de la a doua erupție, torentul se mai domoli și în curînd secă cu desăvîrșire. Nu se mai vedeau decît albia goală, copacii și tufele smulse din rădăcini, iarba culcată la pămînt și acoperită cu nămol.

— Asta-i răzbunarea vulcanului pentru că i-am luat pucioasa! glumi Makșeev. A secat pîrîul ca să pierim de sete.

— Da, da, de aci înainte o s-o ducem cam greu cu apa, observă Gromeko. Va trebui să păstrăm ca ochii din cap rezerva pe care o avem, pînă o să găsim alt izvor în împrejurimile furnicarului.

— Acest lucru ne poate împiedica să asediem imediat furnicarul.

Deși duceau poveri grele, iar arșița era cumplită în pustiul negru, exploratorii făcură un marș forțat și poposiră pentru noapte numai după ce coborîră în fundul văii, aproape de locul unde se terminau culmile teșite, nu departe de furnicar. Kaștanov și Makșeev porniră în cercetare, ca să studieze bine cetatea dușmanilor. Ei se urcară pe întinsul pustiului și merseră spre răsărit, de-a lungul rîpei, de pe malul căreia puteau să vadă bine mușuroiul.

Furnicarul părea o movilă uriașă cu cîteva caturi, construită din trunchiuri și crengi uscate. La nivelul pămîntului se aflau patru intrări principale — la nord, sud, est și vest. Aceste intrări nu erau prea înalte, dar îndeajuns de largi pentru ca patru sau cinci furnici să poată intra toate deodată. În preajma acestor intrări era o forfotă neîntreruptă: unele furnici ieșeau șiruri-șiruri, pornind în diferite direcții după hrană, altele se întorceam perechi sau cîte una, aducînd trunchiuri de copaci, crengi, insecte moarte sau vii, larve, nimfe, tulpini de trestie, cu care dispăreau în cetățuie.

Și în caturile de sus, la diferite înălțimi și în diferite locuri, se căscau deschizături, dar ele slujeau, pare-se, numai pentru aerisire. Pe aici ieșeau poate și apărătorii cetății, cînd furnicarul era atacat de dușmani. Aceste deschizături erau mai înguste și mai puțin înalte decît intrările principale, așa încît pe aici putea ieși numai cîte o singură furnică. Uneori și pe aici ieșeau furnici, care alergau pe terasele furnicarului, ca să cerceteze pesemne dacă totul e în ordine.

— Oare aceste nenumărate intrări n-or să ne zădărnicească planul? întrebă Makșeev. Dacă aerul circulă în voie prin furnicar, bioxidul de sulf se va evapora cît ai bate din palme și nu va avea efectul dorit de noi.

— Bioxidul de sulf e mai greu decît aerul și va trebui să treacă un oarecare timp pînă se va scurge prin deschizături, răspunse Kaștanov. Pe lîngă asta dependințele cele mai importante ale furnicarului — camerele pentru larve, nimfe, ouă, rezervele de hrană, se află probabil mai în fund, poate în niște încăperi săpate în pămînt. Bioxidul de sulf va ajunge întîi în aceste încăperi și numai după aceea se va răspîndi și în etajele de sus. De altfel am putea astupa o parte dintre aceste deschizături, dacă am vedea că tirajul e prea puternic.

— Ce-ar fi să introducem pucioasă aprinsă în deschizăturile de la etajele superioare?

— În felul acesta ar putea arde tot furnicarul. Noi n-avem lucruri neimflamabile — bunăoară fărașe sau tigăi — și am fi nevoiți să punem pucioasa de-a dreptul pe lemn uscat.

— Am putea folosi în acest scop coaja oului de iguanodon, din care am meșterit tigaia și farfuriile.

— N-avem decît cinci bucăți, or deschizăturile sînt mult mai numeroase.

— Atunci să mai facem rost de vreun ou, două. Astfel am mai putea avea vreo zece străchini în carte să ardem pucioasă.

— Nu-i o idee rea! Avem încă destul timp pînă deseară, ca să dăm o raită pe terenurile nisipoase de unde aduc furnicile aceste ouă.

După ce terminară de cercetat furnicarul, Makșeev și Kaștanov se înapoiară la locul de popas, împărtășind și celorlalți planul lor.

Stabiliră ca a doua zi, în timp ce Makșeev și Kaștanov vor pisa pucioasa, ceilalți să pornească spre dunele de nisip în căutare de ouă.