Plutonia

LA DRUM

În ziua de 20 aprilie plecară împreună din Moscova, cu transiberianul, profesorul Kaștanov, zoologul Papocikin, meteorologul Borovoi și doctorul Gromeko. Veniseră aici, potrivit înțelegerii, din diferite colțuri ale Rusiei. Zece zile mai tîrziu coborau în gara Vladivostok.

La hotelul ce le-a fost indicat dinainte, călătorii noștri îl găsiră pe Truhanov, sosit aici cu o săptămînă mai devreme, pentru a face diferite cumpărături și a lua în primire lucrurile comandate. A doua zi, la 1 mai, cei cinci ieșiră în întîmpinarea vasului „Steaua Polară”, care acostase în port. De pe puntea de comandă le zîmbea căpitanul cu chipu-i ars de soare și de vînt.

Timp de trei zile în șir, vasul a încărcat cărbuni, lubrefianți, alimente, aparatură științifică și bagajul membrilor expediției. A treia zi se îmbarcară cu toții. În dimineața zilei de 4 mai, totul era gata, terminaseră formalitățile vamale, iar echipajul și pasagerii se aflau acum la locurile lor.

Spintecînd ușor valurile golfului Cornul de Aur, „Steaua Polară” ocoli la amiază Oslinîe Ușî și, lăsînd în urmă insula Russki, se îndreptă spre răsărit. De pe puntea de comandă, cei cinci membri ai expediției urmăreau cu privirile orașul care, așezat pe colnice în formă de amfiteatru, se pierdea în zare, dincolo de golful înveșmîntat în verdeață; în sinea sa fiecare se întreba fără să vrea: „Voi mai revedea oare vreodată acest țărm, îmi voi mai revedea patria?” Și o ușoară melancolie puse stăpînire pe toți. Dar vîntul rece al mării și legănarea ce începu după ieșirea vasului din golf spulberară curînd aceste gînduri triste.

Deodată răsună gongul care îi chema la masă, și după ce aruncară o ultimă privire spre fîșia întunecată a țărmului rămas în urmă, coborîră în salonul ofițerilor.

După dejun se înapoiară cu toții pe punte, pentru a privi masivul sumbru al insulei Askold — ultimul petic de pămînt pînă în Kamciatka. Lăsînd în urmă această insulă, „Steaua Polară” coti spre est. Vîntul încetase și vasul brăzda ușor apele albastre ale Mării Japoniei, care se întindea departe spre sud și est. Numai către nord, la o depărtare de vreo 15–20 km, apăru linia întunecată a litoralului ussurian. Spre asfințitul soarelui, cînd trecură de capul Pavoroinîi, dispăru cu repeziciune și această linie.

Vasul coti brusc spre nord-est.

— Spre ce port ne îndreptăm?

— Spre nici un port, dacă nu ne va sta împotrivă vreo furtună năprasnică. Barometrul însă ne arată timp frumos și nu ne putem aștepta la nici o furtună pînă la insulele Curile.

— Dar acolo?

— Acolo o să ne dea probabil de furcă Marea Ohotsk cu apele ei reci. În această parte a Oceanului Pacific, vasele care se îndreaptă spre Kamciatka au aproape întotdeauna multe de înfruntat. Aici te poți aștepta oricînd la furtuni, ceață, ploaie sau zăpadă, mai ales primăvara și toamna. Pentru noi, însă, trecerea în această regiune va însemna un fel de pregătire pentru condițiile polare.

Întrucît marea era liniștită, în noaptea aceea toți dormiră bine și se odihniră după agitația și grijile prilejuite de pregătirile pentru drum. A doua zi însă, prevestirile lui Truhanov se adeveriră. Barometrul coborî brusc; dinspre nord-vest prinse a sufla un vînt ce te pătrundea pînă la oase, cerul se acoperi cu nori plumburii și începu o ploaie măruntă, de toamnă. Cînd ajunseră în dreptul capului Terpenie, „Steaua Polară” o coti aproape de-a dreptul spre est și intră în apele Mării Ohotsk, depărtîndu-se tot mai mult de Sahalin. Începu un ruliu puternic și călătorii petrecură o noapte foarte agitată.

A doua zi nici o schimbare. Aci ploua, aci ningea. Talazuri sumbre, cu crestele înspumate, se izbeau de babord, stropind toată puntea. Oamenii erau nevoiți să rămînă în salon, unde-și omorau timpul stînd la taifas. Papocikin și Borovoi, înspăimîntați de răul de mare, nu apărură nici la micul dejun, și nici la prînz, iar căpitanul nu-și părăsea postul din cabina de comandă decît pentru scurtă vreme. Din fericire, furtuna nu era chiar atît de puternică, iar peste noapte slăbi. Dimineața, în fața lor se profila masa întunecată a insulei Paramușir, cea mai mare insulă din nordul Curilelor, în vreme ce în dreapta se zăreau insulele mai mici Makanruși și Onekotan, cu vulcanul Toorusir, din care se înălța o coloană groasă de fum. Vîntul se potolise și fumul se ridica acum drept în sus. În straturile superioare ale atmosferei el lua forma unui nor cenușiu, care abia se deslușea pe cerul plumburiu. La cîteva mile spre sud se înălța din apă, ca un stîlp gigantic, stînca Avossi, asemenea unui deget uriaș și negru, care amenința vasul. Fîșia albă a talazurilor înspumate ce se izbeau de stîncă despărțea lămurit stînca de fața mării, care din pricina luminii cenușii părea de un verde-măsliniu.

— Ce mohorîte sînt insulele astea! exclamă Papocikin, care ieși pe punte cînd află că se zărește pămînt. Pretutindeni — stînci negre și roșiatice, sau tufe tîrîtoare.

— Și mereu ceață; vara plouă, iarna viscolește, adăugă Truhanov. Și totuși aici trăiesc oameni.

— Toate insulele Curile sînt de origină vulcanică, îi lămuri Kaștanov. Aici sînt douăzeci și trei de vulcani, dintre care șaisprezece sînt mai mult sau mai puțin în permanentă acțiune. Acest lanț, care unește Kamciatka cu Japonia, se întinde pe marginea vestică a unei uriașe surpături a fundului mării, în depresiunea Tuskarora, cu o adîncime care atinge nouă mii cinci sute de metri. De obicei (liniile fracturilor mari ale scoarței Pămîntului) sînt marcate de vulcani, iar cutremurele dese dovedesc că în scoarța Pămîntului mișcările continuă și echilibrul este tulburat.