Plutonia

ÎN INIMA PUSTIULUI NEGRU

După ce se odihniră, își continuară drumul prin vale. De o parte și de alta se înălțau stînci negre, sinistre. Tăiate ici-colo de crăpături, ele aveau cînd forma unor cuburi masive, uriașe, cînd a unor coloane subțiri, zvelte. De-a lungul pîrîului vegetația devenea tot mai săracă, equisetaceele se răreau, ferigele și palmierii dispărură cu desăvîrșire. Numai iarba și trestia dulce acopereau ca și înainte malurile pîrîului.

Peste noapte poposiră lîngă ultimul copac uscat, ca să aibă lemne de foc. Băură mult ceai îndulcit cu suc de trestie, ca să-și amăgească foamea, căci nu întîlniră nici un vînat.

Apoi Makșeev și Kaștanov urcară coasta văii, ca să scruteze de sus împrejurimile. Pretutindeni cît vedeau cu ochii se întindea o cîmpie; numai la sud, la o depărtare de vreo douăzeci de kilometri, se ridica un lanț de munți conici, teșiți.

Cînd cei doi exploratori se depărtară cîțiva zeci de pași de malul rîpos, încît pierdură din ochi valea prin care șerpuia pîrîul, simțiră măreția lugubră a deșertului.

Un pustiu de piatră, negru și golaș, presărat cu bucăți mari și mici de rocă, desprinse de pe stînci, din pricina arșiței cumplite — iată priveliștea ce se înfățișă privirilor lor. Nici o tufă, nici un firicel de iarbă, numai stînci de catran se așterneau pînă departe în zare, iar deasupra se arcuia cerul stăpînit de globul de foc al lui Pluton. În acest deșert de nestrăbătut, o moarte sigură de foame sau de sete îi aștepta pe cutezătorii care s-ar fi încumetat să se aventureze pentru multă vreme pe aceste întinderi fără sfîrșit.

Piatra neagră, încălzită de razele lui Pluton, dogorea ca un cuptor încins, iar de sus coborau vertical razele astrului subpămîntean, de care nu aveai unde să te ascunzi. Numai munții ce se înălțau la sud înviorau întrucîtva acest deșert, de o monotonie grea, copleșitoare, nefiind negri, ci acoperiți de o puzderie de pete și fîșii albe, roșii și galbene.

După ce scrutară împrejurimile, Kaștanov spuse tovarășului său:

— Cred că n-o să mai putem înainta mult în inima acestui ținut misterios. Se pare că valea prin care trecem se termină acolo, la poalele munților, și mă tem că mai departe se întinde același pustiu sinistru, pe care nu-l poți străbate fără un echipament special, fără rezerve mari de apă, fără provizii și combustibil.

— Oare tot restul cavității Pămîntului să aibă înfățișarea acestui deșert dogoritor?

— Cred că da, cel puțin pînă în preajma intrării de la Podul Sud, dacă există așa ceva. Știi doar că umezeala necesară plantelor și animalelor pătrunde în această cavitate prin gurile de la poli. Probabil că marea pe care am străbătut-o este ultima sursă de umezeală.

— După cum am văzut, însă, vînturile dinspre nord care bîntuie pe aici, pot duce și mai departe această umezeală.

— În ultima vreme n-am simțit aceste vînturi, în afară doar de rarele furtuni însoțite de descărcări electrice. E de presupus că ultimii nori care vin de la nord se descarcă deasupra mării și în preajma ei în partea dinspre sud, iar mai departe, deasupra acestui deșert încins, sînt purtate prin văzduh numai resturile de umezeală; ele însă nu saturează aerul și aici nu pot cădea ploi.

— Așadar putem ajunge numai pînă la munții care se văd la sud?

— Da, cînd vom ajunge acolo, vom vedea dacă presupunerile mele sînt îndreptățite.

— Ce facem însă dacă nu găsim pe drum minereurile sulfuroase de care avem nevoie.

— Judecînd după forma și culoarea lor, acești munți trebuie să fie niște vulcani stinși, or pe coastele vulcanilor există de obicei pucioasă. Sînt aproape sigur că vom găsi acolo ceea ce căutăm.

— Și pe urmă ne înapoiem?

— Socotesc că trebuie să profităm de faptul că am pătruns într-un ținut atît de depărtat de mare și să mai dăm o raită spre miazăzi, ca să vedem dacă pustiul este într-adevăr de nestrăbătut. Aici o să fim cu conștiința împăcată: am făcut tot ce omenește a fost posibil.

— Dar se prea poate să existe un loc unde marea să pătrundă mai adînc spre sud, ceea ce ne-ar îngădui să ajungem și noi mai departe.

— Dacă o să reușim să ne scoatem lucrurile din ghearele furnicilor, o să putem, pluti spre răsărit și spre apus de-a lungul litoralului, ca să ne încredințăm daca este așa cum bănuiești.

După ce priviră îndelung pustiul și își luară rămas bun de la întinderea sinilie a mării și de la țărmurile ei înverzite, care abia se mai zăreau spre nord, la capătul pustiului, geologii porniră spre campament. În timp ce coborau printr-o văgăună, alunecînd prin surpături și sărind de pe un grumaz pe altul, auziră, una după alta, două detunături.

— Ce s-o fi întîmplat? Să fi pătruns atît de departe furnicile și să-i fi atacat pe tovarășii noștri? se îngrijoră Kaștanov.

— Trebuie să ne grăbim să le venim în ajutor! zise drept răspuns Makșeev.

Începură să coboare mai repede, și după cîteva minute ajunseră jos, de unde porniră în fugă spre campament.

Dar se îngrijoraseră degeaba: campamentul nu fusese atacat de furnici, ci soarta se îndurase să trimită înfometaților o rezervă de hrană.

Pe cînd ședeau pe malul pîrîului, Papocikin și Gromeko observară o umbră neagră, care trecu pe deasupra lor. Ridicară capul și văzură rotindu-se în văzduh un pterodactil uriaș; atenția reptilei fusese atrasă, pare-se, de bidonul de tablă, care lucea în soare. Fără a sta mult pe gînduri, puseră mîna pe arme și traseră, tocmai cînd reptila coborîse mai jos și făcea un nou cerc. Unul dintre ei nimeri în plin și animalul se prăbuși. Era un exemplar gigantic, măsurînd mai bine de un metru și jumătate de la cap pînă la vîrful cozii, așa încît trunchiul lui avea multe părți cărnoase.

Se înfruptară după pofta inimii din reptilă, apoi se culcară, făcînd însă cu rîndul de pază, deoarece carnea pusă la uscat pe pietre trebuia păzită de reptilele zburătoare, care puteau ajunge pe aici.

A doua zi își continuară drumul prin vale. Exploratorii luară cu ei carne uscată, trestie dulce și lemne, căci se temeau că mai departe nu vor mai găsi așa ceva. Și într-adevăr, valea devenea tot mai pustie, iar vegetația de pe malurile pîrîului tot mai rară. Nu găsiră nicăieri minereu sulfuros și Kaștanov își puse toată nădejdea în munții vulcanici ce se înălțau la capătul văii. După un marș lung, se apropiară foarte mult de ei. Puțin înainte de a ajunge la munți, valea se îngustă, prefăcîndu-se într-o văgăună strîmtă, care îi conduse pe călători într-o depresiune aflată chiar la poalele munților.

Mare le fu mirarea însă cînd în fundul depresiunii văzură un iezer măricel. Malurile stîncoase ale iezerului erau acoperite ici-colo de diferite plante. În părțile mai puțin povîrnite ale malului, străjuite de stînci nu prea înalte, creșteau mănunchiuri de equisetacee mici, ferigi și trestie. Locul era foarte potrivit pentru campament, căci puteau lăsa aici o parte din lucruri ca să urce mai ușor munții în căutarea pucioasei sau a minereurilor sulfuroase.

După ce poposiră la umbra ferigelor, exploratorii se hotărîră să se scalde în apa liniștită și negricioasă a lacului, care semăna cu o oglindă mare, netedă, prinsă într-o ramă de abanos cu încrustații de smaralde. Papocikin se dezbrăcă cel dintîi și se aruncă cutezător în apă cu capul în jos, dar ieși îndată la suprafață și sări pe mal țipînd:

— Apa frige de parcă ar fi fiartă!

Ceilalți încercară și ei apa — care cu mîna, care cu piciorul — și se încredințară că zoologul avea dreptate.

Gromeko scoase termometrul din buzunar — singurul, dintre instrumentele expediției care le mai rămăsese, deoarece îl avea tot timpul la el. Îl băgă în lac și termometrul arătă 40 °Celsius.

— Ei, nu-i chiar atît de fierbinte! spuse botanistul. 40 °Celsius înseamnă 30° Reaumur, adică temperatura unei băi calde, pe care o poate suporta oricine.

Dar o baie fierbinte nu-i putea răcori într-o zi atît de călduroasă, așa încît exploratorii se mulțumiră să se spele bine, folosind în loc de săpun nămolul alb, fin, așternut într-un strat gros pe fundul lacului. Nămolul era și și mai cald decît apa și le frigea picioarele, care se afundau în el, în schimb făcea clăbuci ca săpunul și-l înlocuia de minune.

— Iată o nouă bogăție nefolosită în această țară a minunilor! spuse Makșeev, dîndu-se de zor cu nămol.

— Așa e, niște oameni întreprinzători ar face aici o afacere strașnică. Acest săpun tămăduitor din măruntaiele pămîntului te scapă de orice boală, începînd cu guturaiul și terminînd cu cancerul — cam așa ar suna reclamele care ar umple coloanele ziarelor și revistelor, glumi Gromeko, veșnic pornit pe ironii de cîte ori era vorba de bogățiile ce ațîțau spiritul întreprinzător al fostului căutător de aur.

— Cînd vorbim de bogățiile Plutoniei, nu trebuie să uităm regnul animal, remarcă Papocikin, care se usca la soare după baie. Eu, unul, aș înființa o societate pe acțiuni pentru exporturi și aș furniza „fosile vii” grădinilor zoologice și muzeelor din toate țările de pe fața Pămîntului. Această societate ar avea un succes nemaipomenit, incomparabil mai mare decît întreprinderile dumneavoastră miniere, fiindcă acolo sus există destul aur, cupru, fier, dar nu există nici un mamut, pleziozaur sau pterodactil viu.

— Îmi pare ciudat acest lac termal, observă Gromeko. Am constatat și mai înainte că apa pîrîului este călduță, dar credeam că asta se datorește arșiței din această vale pustie. Acum e limpede că pîrîul primește căldură din acest lac.

— Ne aflăm fără îndoială la poalele unor vechi vulcani, — explică Kaștanov, — și lacul e alimentat de izvoarele termale din adîncurile vulcanului, unde temperatura este încă foarte mare.

— Trebuie să cercetăm jur împrejur lacul, ca să găsim aceste izvoare, spuse, zoologul.

— Ocupă-te dumneata de asta, împreună cu Mihail Ignatievici, pînă ce va fi gata cina, iar noi mergem să cercetăm vulcanul, propuse Kaștanov.

După ce terminară cu „baia”, Kaștanov și Makșeev ocoliră capătul vestic al lacului, de unde izvora pîrîul, care se strecura printre niște mormane de blocuri negre. Începură să urce dealurile cu desăvîrșire golașe, presărate cu pietriș negru, de la poalele vulcanului. Curînd cercetătorii ajunseră la poalele primului munte mai înalt; pe coasta abruptă a acestuia se vedeau puhoaie de lavă erupte în diferite perioade din craterul aflat în vîrful muntelui și solidificat la suprafață, fie sub forma de valuri rotunjite, fie sub forma de mormane haotice de blocuri.

Examinînd puhoaiele mai vechi, colorate pe alocuri în galben, roșu și alb, Kaștanov explică tovarășului său că aici se găsește ocru, țipirig și pucioasă [34].

— Iată și pucioasa de care avem atîta nevoie! Dar aici e cam puțină și ar fi greu s-o strîngem. Nădăjduiesc însă să găsim mai multă în crater.

Cercetătorii se cățărară pe blocurile de lavă solidificată și după o oră ajunseră în vîrful muntelui Creasta era teșită, dar în mijlocul său se căsca un hău, cu pereții aproape verticali.

— Iată și craterul, de altfel destul de măricel.

— Din păcate, cu desăvîrșire inaccesibil.

— Să-i dăm ocol. Poate găsim un loc pe unde să putem coborî.

Vîrful muntelui era alcătuit și el din blocuri de lavă solidificată. De aici se deschidea în ambele părți o priveliște fără sfîrșit. La nord, la poalele dealurilor, se vedea oglinda lacului, într-un cadru negru-verde. Lacul avea forma aproape a unui cerc. Era poate și el craterul unui vulcan și mai vechi încă. Spre est și vest coborau torenți uriași de lavă, care se prefăceau treptat în valuri și ziduri de stînci negre, ce se înălțau pe întinsul pustiului. La sud se vedea un alt munte, ceva mai înalt. Acest munte era probabil conul principal al vulcanului, care ascundea priveliștea; el era legat de primul munte printr-o curmătură stîncoasă.

După ce dădură ocol craterului dinspre apus și se încredințară că nici pe acolo nu pot coborî, exploratorii trecură peste curmătură și ajunseră la cel de al doilea munte. În vîrful acestuia se căsca de asemenea un crater adînc, însă spintecat la sud-est de o spărtură uriașă, de unde cobora pe pantă un uriaș, torent de lavă, rămas pare-se de la ultima erupție.

Această spărtură în peretele craterului le îngăduia să coboare pe fundul său fără prea multe riscuri.

De aci puteau vedea și partea de miazăzi a ținutului. În apropierea vulcanului principal se înălțau alți cîțiva vulcani mai mici, cu cratere surpate, iar dincolo de ele se întindea pînă hăt departe pustiul negru.

— Da, nu putem merge mai departe spre sud, în adîncul Plutoniei! zise Makșeev, scrutînd depărtările cu ochii săi ageri. Pe o distanță de o sută de kilometri nu se zărește nimic decît rocă neagră.

— Nici nu are rost să mergem într-acolo! adăugă Kaștanov, Cercetăm vulcanii, luăm pucioasă și ne întoarcem la furnicar, ca să ne redobîndim avutul.

Priveliștea care se deschidea din vîrful muntelui era lugubră.

La picioarele exploratorilor se întindea un lanț de munți negri, brăzdați de văgăuni adînci, ca niște riduri, mînjite parcă cu galben, alb și roșu de bidineaua uriașă a unui zugrav neîndemînatic, iar mai departe se așternea în toate părțile, cît vedeau cu ochii, un deșert întins ca în palmă, fără pic de viață. Sub razele roșiatice ale lui Pluton, această întindere mohorîtă avea o înfățișare înfiorătoare.

— Iată împărăția morții, mai înspăimîntătoare decît pustiurile de zăpadă de la pol! exclamă Kaștanov.

— Dacă geniul răului ar exista cu adevărat, aici și-ar avea sălașul! spuse Makșeev.

— Mi-ai dat o idee bună. Să numim acest ținut Pustiul Diavolului.

— Iar acești vulcani — Tronul Satanei. Văd parcă aievea un tablou înspăimîntător: în zilele cînd Pluton pălește și împărăția morții e învăluită de o lumină crepusculară, din crater se înalță geniul răului, asemenea unui pterodactil gigantic și zboară deasupra deșertului umplînd văzduhul cu țipetele sale, se scaldă în undele fierbinți ale iezerului, se odihnește pe stîncile negre și-și contemplă din înălțime împărăția…

După ce isprăviră de cercetat ținutul și găsiră locul cel mai potrivit pentru a coborî din crater, se îndreptară spre lac, căutînd drumul cel mai scurt de la culmea principală, ca să știe pe unde să vină cu toții a doua zi după pucioasă.