Plutonia

ȚARA LUMINII ETERNE

Cu interes și uimire crescîndă ascultară membrii expediției cele cuprinse în scrisoarea lui Truhanov. Cînd Kaștanov termină de citit, un timp nimeni nu fu în stare să scoată o vorbă.

Se gîndeau toți la conținutul scrisorii și căutau să-și explice toate ciudățeniile din ultimele zile prin prizma celor aflate.

— Acum, în mintea mea s-a făcut lumină, spuse Borovoi, răsuflind ușurat. Înțeleg ce e cu acest soare veșnic la zenit, cu căldura, cu mamuții, rinocerul și ceața care nu se mai risipește, cu toanele busolii. Nu-mi explic însă capriciile barometrului.

— Da, acum, aproape toate s-au limpezit! zise hotărît Kaștanov. Cred că coborîșul în gura care duce în centrul Pămîntului a început de cînd am trecut peste muntele Russki. Se vede că centura de gheață marchează marginea gurii. Pe acolo am intrat în cavitatea internă a globului și am mers spre sud, în loc să mergem spre nord, după cum a indicat de altfel și busola, deși noi n-am schimbat direcția. Apoi am urcat și am trecut peste un munte turtit de gheață, am coborît pe versantul opus și ne-am pomenit în tundră, lîngă marginea ghețurilor formate din zăpada din timpul iernii, care s-a depus în adîncul cavității. Mamutul, rinocerul, taurul primitiv au dăinuit aici datorită temperaturii uniforme, prielnice, precum și inexistenței omului, care îi extermină…

— Asta așa-i! Iată, noi abia am intrat în această cavitate și am și răpus trei din locuitorii ei, observă Gromeko.

— Pesemne că soarele pe care îi vedem mereu la zenit e de fapt micul nucleu al globului pămîntesc, incandescent încă, ce luminează și încălzește suprafața interioară a învelișului gros, în întregime solidificat, din care pînă acum nu am cunoscut decît partea exterioară. Acum însă, mulțumită expediției lui Truhanov, putem explora, măcar în parte, această cavitate, unde vom descoperi, fără îndoială, o sumedenie de lucruri interesante și uimitoare. Chiar de la primii pași am întîlnit reprezentanți ai florei și faunei dispăruți de mult de pe fața Pămîntului.

— Trebuie să numim într-un fel oarecare acest ținut pe care l-am descoperit, ca să nu-i spunem mereu „suprafața interioară”! Doar nu mai sîntem în Țara lui Nansen! fu de părere Makșeev.

— Da, e mult mai vastă și o desparte o centură de gheață de Țara lui Nansen. Atunci, cum s-o numim? întrebă Gromeko.

— În această țară nu există noapte. Astrul central ascuns în străfundurile planetei noastre pare să corespundă credinței popoarelor din antichitate că sub pămînt sălășluiește un zeu al focului. Sînt de părere să numim Pluton [14] acest astru, iar țara — Plutonia, propuse Kaștanov.

Se făcură și alte propuneri, dar după o scurtă discuție, toți fură de acord că Plutonia e numele cel mai potrivit.

— Iar acum, o problemă importantă: ne mulțumim cu faptul că am descoperit gura de intrare și am coborît în adînc văzînd numai o parte din Plutonia, și ne întoarcem la „Steaua Polară” ca să-l anunțăm pe Truhanov că ipoteza lui s-a confirmat în chip strălucit, sau încercăm să pătrundem în inima acestei țări a luminii veșnice?

— Mergem înainte, nici vorbă! Înainte, cît o să ne țină puterile și o să ne îngăduie mijloacele. Avem încă mult timp în fața noastră! sări care mai de care.

— La fel zic și eu, — urmă Kaștanov, — dar cum organizăm explorarea Plutoniei?

— Cred, — începu Borovoi, — că pe măsură ce vom înainta în adîncul ținutului, depărtîndu-ne de zăpezile și ghețurile formate din pătrunderea frigului și precipitațiunilor din partea exterioară a pămîntului, temperatura va crește mereu. Săniile, schiurile și cîinii nu vor fi decît o povară pentru noi. Va trebui deci să le lăsăm aici.

— Cîinii nu pot rămîne singuri. Prin urmare, să urmăm sfatul lui Truhanov și să lăsăm aici pe unii dintre membrii expediției — cel puțin doi oameni, căci cine se va învoi să rămînă singur vreme îndelungată? Acești doi oameni vor sta aici cu cîinii, săniile și schiurile și celelalte lucruri de prisos, vor face observații în tundră și la marginea ghețurilor. Dacă ceilalți nu se întorc pînă la data stabilită, vor porni înapoi spre „Steaua Polară” cu o singură sanie, ca să raporteze lui Truhanov despre descoperirile făcute și să servească drept călăuze expediției ce va fi trimisă pentru a căuta grupul dispărut și a explora Plutonia.

— Cum vor străbate însă ghețurile membrii expediției din grupul dispărut, dacă se vor întoarce puțin mai tîrziu de data stabilită? întrebă Makșeev.

— Pentru această eventualitate vor fi lăsate aici două sănii, schiuri și un depozit cu provizii. Întîrziații vor fi siliți să se descurce fără cîini, să tragă singuri săniile, ceea ce nu va fi prea greu, deoarece depozitele de provizii lăsate de-a lungul drumului le vor îngădui să ia cu ei numai strictul necesar.

Toți socotiră preferabil acest plan, dar nimeni nu se îndura să rămînă în tundră, cum s-ar spune, în pragul tării misterioase. Urmau, să hotărască cine dintre membrii expediției sînt absolut necesari pentru o călătorie în adîncul ținutului. Printre aceștia erau în primul rînd zoologul, botanistul și geologul, care nu aveau ce face în tundră; prin urmare, Kaștanov, Papocikin și Gromeko urmau să plece în orice caz. Pe de altă parte, Igolkin, singurul membru al expediției care nu era om de știință și a cărui ocupație de căpetenie era să îngrijească de cîini, era condamnat, firește, să aștepte în tundră. Mai rămîneau Borovoi și Makșeev. Numai unul din ei putea pleca.

Dar cum fiecare din ei era gata să-i cedeze cu mărinimie celuilalt locul, se văzură nevoiți să tragă la sorti. Borovoi trase biletul pe care scria „rămîne”, iar Makșeev acela cu mențiunea „pleacă”.

Trecu destul de mult timp pînă se deciseră cum să organizeze grupul care avea să plece în adîncul Plutoniei. Trebuiau să hotărască ce mijloace de transport va folosi grupul și, în funcție de aceasta, ce lucruri să ia; chiar dacă ar fi renunțat cu totul la conserve, urmînd să-și procure hrană numai din vînat, fiecare explorator tot trebuia să care o povară destul de grea și, firește, nu puteau nădăjdui să dea de drumuri bătătorite.

— Ce-ar fi să luăm cîțiva cîini care să ne transporte poverile, deși bietele dobitoace nu sînt deprinse cu așa ceva și nu se vor simți la largul lor în acest ținut cu climă caldă, spuse Gromeko.

— Nu e o soluție, replică Makșeev. Riscăm să ne moară aceste animale, atît de trebuitoare la înapoierea pe întinderile de gheață. Eu zic să folosim o forță mai supusă și mai puternică. Ea va transporta nu numai lucrurile, ci și pe noi.

— Care forță? întrebară ceilalți.

— Forța apei. Rîulețul adînc pe care l-am văzut astăzi și pe care nu l-am putut trece, curge spre miazăzi tocmai în direcția în care vrem să ne îndreptăm. Printre lucrurile noastre se află două bărci mici, pliante, pe care le-am luat ca să putem străbate spațiile neînghețate, cînd vom ajunge în regiunile ghețurilor. Am uitat cu desăvîrșire de ele, pentru că pînă acum nu ne-au fost de trebuință. În fiecare încap doi oameni! Ne îmbarcăm în ele și pornim la drum. Cînd o să înceapă pădurea, facem o plută, dacă bărcile vor fi prea încărcate, și plutim cît ne duce apa.

— E un plan minunat! exclamă Kaștanov.

— Și ușor, și comod! N-ai decît să plutești, să privești în jur și să notezi tot ce vezi, se entuziasma Papocikin.

— Numai că orizontul nostru va fi limitat la malurile rîului, acoperite, probabil, cu o vegetație deasă. Vom pluti ca printr-un coridor de verdeață și nu vom vedea nimic! spuse Gromeko.

— Cine ne împiedică să ne oprim, să coborîm pe mal și să explorăm regiunile mai interesante? Și apoi, doar tot pe mal vom înnopta, îl lămuri Makșeev.

— Iar explorările o să le putem face fără să cărăm poveri în spate — cu forțe proaspete și mai sprinteni, adăugă Papocikin.

— Avînd la dispoziție două bărci și o plută, o să strîngem o colecție mai bogată. N-o să fie prea ușor să cărăm în spinare toate piesele strînse, mai cu seamă că această povară o să crească cu fiecare zi, zise Kaștanov.

— Și, în sfîrșit, înaintînd cu bărcile, vom fi mai feriți de fiarele și reptilele care trăiesc prin păduri și mlaștini. Cine știe ce surprize ne mai rezervă această țară misterioasă către care ne îndreptăm! spuse Gromeko.

— Într-un cuvînt, ne-ai dat o idee strașnică, Iakov Grigorievici, pentru care îți sîntem recunoscători, încheie Kaștanov. De aceea, propun să dăm numele dumitale rîului pe care vom pluti. Și acum, hai să mergem să ne vîrîm în sacii noștri sau mai bine să ne culcăm pe ei, fiindcă e cald, iar mîine să mergem în locul unde am lăsat mamutul și să aducem cu săniile pielea, colții și o provizie de carne.

— Dar parcă era vorba să mutăm întregul campament în locul unde se află mamutul! le aminti Papocikin.

— Nu cred că ar fi mai ușor. Ca să ajungem la rîulețul pe care o să plutim, trebuie să ne îndreptăm în direcția opusă și nu are nici un rost să ne depărtăm de el. În afară de asta, colina unde ne-am făcut sălașul are o sumedenie de avantaje: e uscată, poate fi văzută de la mare distanță, e departe de pădure, unde trăiesc diferite sălbătăciuni, e aproape de ghețuri, în sfîrșit se află în bătaia vîntului, lucru foarte important pentru cîini, mai ales cînd vremea va deveni mai călduroasă. De pe colina asta putem scruta zările și observa ușor dacă se apropie vreun dușman.

— Și unde mai pui că e foarte potrivită pentru observații meteorologice și de altă natură, adăugă Borovoi. O să facem aici o adevărată stațiune și nădăjduiesc că barometrele mele vor arăta toate schimbările presiunii atmosferice.