Plutonia

PĂDUREA DE EQUISETACEE

Spre uscat, plaja acoperită cu nisip și pietriș era mărginită de o vegetație deasă: aici creșteau de-a valma equisetacee uriașe, înalte de opt pînă la zece metri. Crengile lor verzi începeau de la mică înălțime, așa că nu puteai trece pe sub ele decît de-a bușilea sau foarte aplecat. Printre equisetacee creșteau fel de fel de ferigi dendriforme. Desișul era aproape de nestrăbătut pentru om.

Papocikin și Gromeko începură să caute o cărare sau o spărtură în hățiș. În cele din urmă descoperiră o albie îngustă, secată, care trecea la hotarul dintre stînci și pădure. În apropierea mării, albia se împărțea în două brațe: brațul stîng șerpuia mai departe printre stînci și pădure, iar cel drept se pierdea în desiș.

Vegetația se schimbase întrucîtva; în afară de equisetacee și ferigi, întîlniră sagotieri și alți palmieri cu cîțiva metri mai înalți decît equisetaceele. În pădure, pămîntul era acoperit de o iarbă măruntă, aspră ca părul de porc. De-a lungul albiei, la marginea pădurii, creșteau de-a valma alte plante. Gromeko rostea mereu alte denumiri. Uimirea sa creștea necontenit.

— Știți în ce perioadă geologică ne aflăm acum? întrebă el în cele din urmă.

— În Carbonifer, poate? bombăni zoologul, care deocamdată nu agonisise nimic pentru știința sa, alegîndu-se doar cu cîteva zgîrieturi la mîini din pricina ierbii țepoase.

— Vino-ți în fire, omule! Ihtiozaurii și pleziozaurii n-au trăit în Carbonifer! Am mai învățat și noi cîte ceva de cînd trăim printre geologi. Nu, frate, acum ne aflăm în perioada jurasică. Ia uite aici: o ferigă caracteristică acestei perioade, un arbust zvelt numit gyngko și iarba asta aspră, care a fost găsită pentru prima oară în depozitele jurasice din gubernia Irkutsk, pe malul Angarei, și a fost botezată cu numele geologului Cekanovski, descoperitorul ei.

— Strașnică plantă, nu știu dacă-i merită numele! E mai afurisită decît urzica noastră și n-o poate mînca decît vreo lighioană cu gîtlejul tăbăcit.

— Vorbești de lup… îl întrerupse Gromeko pe tovarășul său, care se cam înfierbîntase. Ia privește urma asta micuță; tare mi se pare că e de domeniul dumitale.

Botanistul se oprise în mijlocul albiei și arăta cu degetul niște urme adînc întipărite în nisipul fin. Erau urmele unor labe uriașe cu cîte trei degete, ce se terminau cu gheare boante; fiecare urmă avea pe puțin treizeci de centimetri lungime.

— Ce namilă o mai fi trecut pe aici!exclamă zoologul, cu un ușor tremur în glas. De bună seamă o reptilă! Aș fi curios să știu dacă animalul e ierbivor sau carnivor, căci dacă e carnivor, n-o să fie prea plăcut să dăm ochii cu el.

Papocikin cercetă cu atenție urmele: ele se vedeau bine pe nisip, dar dispăreau în locurile unde pămîntul era acoperit cu pietriș.

— E ciudat că toate urmele au aceeași mărime, spuse Gromeko. După cîte știu, membrele anterioare ale reptilelor sînt mai mici decît cele posterioare. Dar cu dîra asta dintre urmele labelor din dreapta și din stînga ce-o mai fi? Ai putea crede că animalul a tîrît după el o coșcogea bîrnă.

Papocikin izbucni în rîs:

— E dîra lăsată de coada reptilei. Dacă ar fi să ne luăm după mărimea acestei dîre și după faptul că urmele labelor au toate aceleași dimensiuni, cred că animalul a mers numai cu picioarele dinapoi, sprijinindu-se în coadă.

— Să fi existat oare asemenea reptile bipede?

— Da, au existat, și anume în Jurasic. De pildă, iguanodonul, care semăna cu un cangur uriaș. Pe cît de mari erau picioarele dinapoi, pe atît de mici erau cele din față.

— Și ce mînca?

— Plante, judecînd după forma dinților săi. Dacă aceste urme sînt într-adevăr de iguanodon, n-avem de ce să ne temem, deși în Jurasic acest monstru avea o lungime de cinci pînă la zece metri.

— Atunci totul e în regulă! răsuflă ușurat botanistul. N-am uitat încă reptila aceea hidoasă care voia să se ospăteze cu mine sau cu Makșeev, acolo pe rîu.

Cînd albia se împărți în două, exploratorii hotărîră s-o ia pe brațul din dreapta, care ducea spre poalele stîncii, unde puteau nădăjdui să găsească mai curînd un izvor de apă — ținta cea mai de seamă a expediției lor din ziua aceea. Și într-adevăr, pe măsură ce înaintau, pămîntul devenea tot mai umed, iar vegetația măruntă de pe mal — tot mai bogată și mai variată.

Curînd, zăriră în fața lor printre copaci luciul apei.

— Sîntem salvați! exclamă Papocikin. Izvorul este aproape de tabăra noastră.

— Ce te faci însă dacă apa e sărată? încercă să-l necăjească Gromeko.

— N-ai decît s-o guști! După cîte se pare, e potabilă.

— Cum poți deosebi din ochi o apă potabilă de una sărată? Eu, unul, nu mă pricep.

— Halal de așa botanist, care nu știe ce plante cresc lîngă o apă sărată!

— Mai întîi să nu uităm că ne aflăm în Jurasic și nu știm încă ce plante creșteau pe atunci lîngă o apă sărată. Și apoi, mi-ai spus că știi din ochi dacă o apă e sărată, sau nu, iar nu după plantele care cresc în jur.

— Nu m-am exprimat bine, voiam să spun: după felul cum arată albia. Dacă izvorul ar fi avut apă sărată, toată albia ar fi fost acoperită cu straturi de diferite săruri.

În timp ce discutau, Papocikin și Gromeko înaintau cu pași repezi de-a lungul albiei; aceasta se termină curînd într-o crăpătură dintre două stînci înalte, unde curgea un pîrîiaș cu apă potabila, ce se pierdea în nisip. Aici se vedeau nenumărate urme, mari și mici, de reptile; animalele veneau pesemne la adăpat.

— Da’ multe animale mai vin la izvor! exclamă Gromeko. În orice clipă putem întîlni un monstru biped!

După ce își astîmpărară setea, exploratorii porniră mai departe, tot mai adînc în trecătoare, urmînd cursul pîrîiașului. Mergeau foarte atenți, cu armele gata pregătite. Trecătoarea se lărgi, transformîndu-se în cele din urmă într-o zănoagă, împrejmuită de stînci conabii, aproape abrupte, care nuanțau minunat verdele tufelor și al copacilor de la poalele lor. În mijlocul unei pajiști verzi, în adîncul zănoagei, lucea un mic lac; pe fundul său se aflau cîteva izvoare. Spre el, tăind pajiștea, ducea o cărare lată, bine bătătorită. Fundul lacului abia se deslușea prin apa străvezie.

După ca își umplură cu apă bidoanele, vînătorii hotărîră să se ascundă în tufișurile din zănoagă și să aștepte pînă ce va veni vreun animal la adăpat. Dar vremea trecea și nici o sălbăticiune nu-și făcea apariția. În văzduh, deasupra zănoagei, roiau cîteva libelule, mai mari decît acelea de pe rîul Makșeev; Papocikin urmărea cu privirea libelulele, dar deodată luă pușca în mînă.

— Ce-ți veni?Cred că n-ai de gînd să tragi în libelule cu gloanțe dum-dum? îl întrebă Gromeko, rîzînd.

— Sssst! Ia te uită colo sus pe stîncă! îi șopti zoologul, arătînd spre stîncile ce se înălțau la intrarea în depresiune.

Pe o mică terasă stătea ridicată pe picioarele dindărăt și proptindu-se în coada-i lungă și groasă o reptilă ce aducea mult cu un cangur. Se deosebea însă de acesta prin culoarea-i verde-închis, cu pete tuciurii. Capul său semăna cu cel al tapirului. Buza superioară, mai lungă, avea formă de trompă.

— E un iguanodon, probabil! șopti Papocikin.

— Păcat că nu e un cangur, răspunse botanistul. L-am fi mîncat la cină, pe cîtă vreme carnea de reptilă nu cred că se încumetă careva dintre noi s-o mănînce.

— Nu uita, dragul meu, că sîntem în Jurasic și deci nu putem întîlni păsări sau mamifere. Dacă nu vrem să pierim de foame, trebuie să mîncăm carne de reptilă. Deși ești încîntat de descoperirile dumitale botanice, pînă acum n-ai găsit rădăcini, fructe sau ierburi comestibile. N-oi fi vrînd să rumegăm equisetacee sau afurisita aia de iarbă a lui Cekanovski!

— Dar peștele? Doar în mare trăiesc atîția pești!

— Nu ți-e frică să mănînci pești, în schimb te temi să te hrănești cu carnea unei reptile ierbivore. Toate astea sînt prejudecăți, de care va trebui să te debarasezi în această lume subterană.

Curînd răsună o detunătură. Animalul făcu un salt și se prăbuși bufnind pe pajiște. Cînd încetă să se mai zbată, vînătorii ieșiră din ascunzișul lor și se apropiară de dihania doborîtă.

Reptila era tînără și mai mare de un stat de om; trupul ei greoi se sprijinea pe picioarele-i dindărăt, groase și lungi, și pe o coadă groasă, care se subția dintr-o dată la capăt; picioarele din față, scurte și subțiri, aveau cîte cinci degete, ce se terminau cu gheare mici și ascuțite. Cele dindărăt aveau cîte trei degete cu gheare mari, dar boante. Conformația corpului vădea preferința animalului pentru poziția verticală, deoarece dacă umbla în patru labe, partea dinapoi a corpului său se ridica mai sus decît cea din față. Capul său era mare și hidos, ochii mici, dar buzele cărnoase atîrnau în jos. Trupul era golaș, ca al broaștei, iar pielea — tot atît de lunecoasă și rece la pipăit.

— Nu e prea îmbietor! exclamă Gromeko, izbind cu cizma în pulpa groasă a reptilei. Parca ar fi o broască uriașă!

— De vreme ce francezii savurează tocana de broaște, de ce niște exploratori ruși să nu mănînce un biftec de iguanodon? Dar mai întîi, hai să-l descriem, și pe urmă să-l despicăm.

După ce măsurară, descriseră și fotografiară reptila, vînătorii îi tăiară picioarele dindărăt, mai cărnoase, care cîntăreau fiecare vreo șaisprezece kilograme și porniră înapoi spre campament, încărcați cu hălci de carne și bidoane pline de apă.

Carnea reptilei, friptă felii în tigaie, era atît de gustoasă și de fragedă, încît pînă și Gromeko, care încerca o nemăsurată scîrbă cînd vedea reptile sau amfibii, mîncă cu multă poftă.

În timpul cinei se sfătuiră cum să-și continue călătoria. Se putea întîmpla să nu poată înainta cu barca, deși pînă în ultima vreme aceasta le fusese de mare folos, afară numai dacă nu ar fi dat de un rîu navigabil care să se verse în mare dinspre miazăzi. Deci, trebuiau mai întîi de toate să caute gura unui asemenea rîu.

Cu acest prilej puteau cerceta regiunea, pentru ca la nevoie, dacă nu vor găsi vreun rîu, să știe pe unde s-o apuce. În acest caz însă urmau să meargă pe jos, ceea ce, firește, n-ar fi fost prea ușor pentru călătorii noștri.