Plutonia

PE URMELE JEFUITORILOR

Makșeev șl Gromeko porniră pe jos, iar Kaștanov și Papocikin se urcară în bărci, străduindu-se să nu rămînă în urmă, dar nici s-o ia înaintea tovarășilor lor. Din fericire, vremea era liniștită și apa mării scălda țărmul clipocind ușor. Makșeev mergea în frunte, pe urmele jefuitorilor. Din cînd în cînd se oprea, pentru a-i împărtăși botanistului constatările sale. Într-un loc, bunăoară, găsiră urmele multora dintre lucrurile furate, pe care hoții le lăsaseră jos, pentru a se odihni, probabil; în alt loc se vedeau clar urmele plutei. Cînd dădu de ele, Makșeev exclamă:

— Enigma plutei e dezlegată: jefuitorii au dus-o în spinare.

— La ce naiba le-o fi trebuind? întrebă Gromeko.

— Dar cortul, așternutul și celelalte lucruri? Au luat pînă și bucățile de aur și probele de magnetită pe care le-am strîns ieri cu Piotr Ivanovici.

— Nu mă taie capul de loc ce soi de vietăți or mai fi și astea! Ai crede că sînt niște ființe înzestrate cu rațiune. Nu m-ar mira dacă ar face cortul, ar dormi în așternutul nostru și ar mînca din străchinile noastre.

— Toate sînt cu putință în această miraculoasă țară a perioadelor geologice străvechi. Se prea poate ca în Jurasic anumite insecte să fi atins un înalt grad de dezvoltare, devenind un fel de regi ai naturii.

— Dar și în zilele noastre există insecte inteligente, care trăiesc în comunități și se supun anumitor legi, ca de pildă, albinele sau furnicile.

— Stai, mi-ai dat o idee! După părerea mea, avutul ne-a fost furat de furnici.

— De ce nu de albine sau de viespi?

— Dacă ai cunoaște obiceiurile furnicilor de pe fața planetei noastre, ți-ai da seama că există mai multe temeiuri să credem că ele ne-au furat lucrurile. Să nu uităm că furnicile cară în mușuroaiele lor tot ce găsesc, chiar lucruri care nu le trebuie și au o putere uriașă în comparație cu mărimea lor.

— Bine zici, albinele nu sînt atît de puternice și strîng în stupul lor doar miere și ceară, iar viespile nu aduc decît hrană. În plus, și unele și celelalte au aripi, iar jefuitorii nu par să fie înaripații.

— Asta-i și părerea mea, deși nu văd de ce insectele înaripate n-ar putea tîrî pe pămînt lucrurile prea grele.

— Cred că sîntem pe calea cea bună: dintre bănuiți, primele sînt furnicile, apoi viespile și abia la urmă albinele.

— Toate fac parte dintre insectele care mușcă sau înțeapă, injectînd venin în rană. Cred că ele l-au înțepat pe Generalu, cînd acesta a încercat să apere cortul.

— Așa-i! Mușcăturile acestor insecte provoacă umflături și sînt foarte dureroase. Dacă ținem seama de mărimea lor, putem fi siguri că veninul pe care îl injectează în corp pricinuiește și o paralizie temporară. Făcînd fel de fel de presupuneri asupra jefuitorilor, exploratorii merseră vreo două ceasuri și obosiră strașnic, căci picioarele le intrau adînc în nisipul de pe plajă.

— Eu, unul, nu mai pot! spuse în cele din urmă Gromeko, oprindu-se și ștergîndu-și nădușeala care-i șiroia pe față. Azi e mare zăpușeală, și nu se simte nici o boare de vînt.

— În schimb, marea e liniștită și tovarășii noștri nu rămîn în urmă.

— Ce-ar fi să facem schimb cu ei? Pe noi ne dor picioarele, iar pe ei mîinile.

— Întrebarea e dacă vor ști să meargă după urme. Nu strică însă să încercăm.

Makșeev îi strigă pe luntrași, și cînd aceștia acostară, el le arătă urmele insectelor și îi însoți un timp, ca să vadă dacă se pot descurca. Apoi se sui în barcă împreună cu botanistul și începură amîndoi să vîslească.

Înfățișarea ținutului nu se schimbase de loc. De-a lungul țărmului se întindea plaja lată de vreo sută-două de pași, acoperită cu nisip și pietriș: în timpul furtunilor ea era spălată, probabil, de valuri. Plaja era mărginită de un zid viu, alcătuit din equisetacee și ferigi, în care se zărea arar cîte o mică spărtură — o albie secată, ca aceea cercetată în ajun. Pe nisip se încălzeau la soare iguanodoni, care la apropierea oamenilor și a bărcilor dispăreau în pădure. Cînd și cînd în mare se zăreau pleziozauri, care înotau curbîndu-și grațios gîturile, asemenea unor uriașe lebede negre. Pe deasupra pădurii treceau adesea reptile zburătoare: ele cercetau țărmul, în căutarea prăzii.

După vreo două ceasuri de cînd se urcaseră în bărci, Makșeev și Gromeko zăriră în fața lor niște coline roșiatice, care ajungeau pînă la țărmul mării, curmînd zidul pădurii. Aici descoperiră o albie uscată, mai adîncă și mai largă. Această albie ducea în adîncul ținutului și despărțea marginea pădurii de coline, care nu erau decît niște grămezi de nisip roșiatic. Urmele insectelor coteau aci, pentru a continua de-a lungul albiei. Cei doi exploratori ce mergeau pe țărm strigară la tovarășii lor din bărci să tragă la mal.

Îndată ce se încredințară că insectele cotiseră într-adevăr de pe mal spre inima ținutului, exploratorii se opriră să se sfătuiască ce să facă mai departe.

Erau nevoiți să continue urmărirea pe jos, părăsind bărcile.

Dar umbletul, truda și emoțiile din timpul zilei îi istoviseră; pe lîngă asta, Generalu era încă mult prea slăbit. Hotărîră, deci, să se odihnească cîteva ceasuri pe țărmul mării, unde era mai răcoare; departe de mare ar fi fost nespus de cald pe o zi de arșiță ca aceasta.

Traseră bărcile pe mal, apoi făcură repede focul, fripseră carnea și puseră ceaiul la fiert. Lui Generalu îi aplicară din nou comprese reci.

După ce se mai întremară, trei dintre ei se culcară pe nisip, iar al patrulea rămase de pază, deoarece trebuiau să ia măsuri de precauție, ca să nu fie atacați pe neașteptate de reptile sau de misterioasele insecte.

Trei ceasuri se scurseră în liniște. Kaștanov se nimeri să fie ultimul de pază. El se lungi pe nisip, chiar lîngă apă, și se gîndea că dacă nu vor izbuti să-și redobîndească lucrurile, expediția era sortită unui sfîrșit tragic. Încetul cu încetul, din pricina zăpușelii toropitoare, ațipi. Deodată se trezi dintr-un vis urît: se făcea că o reptilă uriașă tăbărîse pe el și-l lingea pe față cu limba ei băloasă.

Cuprins de groază, deschise ochii gemînd și văzu deasupra-i botul cîinelui, care, sprijinit cu o labă pe pieptul geologului, scheuna tînguitor.

Credinciosul animal nu-l trezise fără rost. Ridicînd capul, Kaștanov văzu că spre miazănoapte cerul se făcuse ca smoala: se apropia o furtună tropicală, cum îi mai prinsese pe exploratori pe rîul Makșeev. Tunetele se țineau lanț, iar masa de catran a norilor era brăzdată într-una de fulgere orbitoare.

N-aveau timp de pierdut. Trebuiau să se depărteze cît mai repede cu putință de țărmul mării, care în scurtă vreme avea să devină extrem de agitată.

Kaștanov își trezi tovarășii. Hotărîră să fugă spre coline, căci în pădure primejdia nu era mai mică decît pe țărmul mării. Avură grijă însă să tragă după ei și bărcile, ca să nu fie luate de valuri.

Ajunși pe creasta primului șir de coline, în care Kaștanov recunoscu îndată dune marine [33], exploratorii zăriră dincolo de ele o vale adîncă, paralelă cu țărmul mării și cu desăvîrșire stearpă, ca și cei doi versanți ai șirului de coline. Cît vedeai cu ochii se întindea un ocean de nisip roșiatic, cuprins parcă de flăcări sub razele lui Pluton, care nu dispăruse încă îndărătul norilor aducători de furtună.

Călătorii socotiră că lucrul cel mai înțelept este să aștepte în această vale pînă va trece furtuna. Și ca să se adăpostească mai bine, întoarseră bărcile cu fundul în sus și se băgară sub ele. Numai astfel se puteau apăra de ploaia torențială, căci mantalele lor impermeabile fuseseră furate odată cu celelalte haine.

Furtuna nu se lăsă mult așteptată. Masa albastră-stacojie a norilor acoperi jumătate din tăriile cerului. Pluton dispăru. Întunericul se lăsă repede și primele răbufniri ale vîntului străbătură valea, ridicînd trîmbe subțiri de nisip pe crestele dunelor. Aveai impresia că dunele fumegă. Văzduhul era împînzit de pulbere încinsă. Zăpușeala deveni și mai înăbușitoare. În sfîrșit se dezlănțui uraganul. Kaștanov aruncă o privire de sub barcă. I se păru că primul șir de dune se ridică în văzduh și vine de-a rostogolul în vale. Șuvoaie de nisip potopeau bărcile. Sub suflarea năprasnică a vijeliei, pădurea de equisetacee din gura largă a văii fremăta toată, asemenea unui stufăriș. Trunchiurile zvelte ale equisetaceelor se plecau aproape pînă la pămînt, crengile fluturau în aer ca niște plete verzi, iar prin văzduh zburau vîrfuri de copaci, crengi, tulpini subțiri. Cînd și cînd bezna era străpunsă de fulgere orbitoare, devenind apoi parcă și mai adîncă. Tunetele nu conteneau o clipă.

Iată însă că picuri mari de ploaie începură să bata în bărci și se porni o ploaie care purifică numaidecît aerul de nisip și praf. Vîntul nu se domolise încă, dar nisipul ud nu se mai ridica în aer. Deși ploua cu găleata, pe costișele dunelor șiroiau doar niște pîrîiașe, care dispăreau de îndată, înghițite de nisip.

Furtuna se potoli repede. Printre scamele de nori se zărea Pluton. Ploaia încetă și ea, iar călătorii se hotărîră să iasă de sub bărci, unde stăteau pe jumătate culcați și se sufocau din lipsă de aer. Dar nu era chip, căci nu puteau ridica bărcile, acoperite de mormanele de nisip adus de furtună și udat de ploaie. Fundul bărcilor se îndoise sub această povară.

— Am rămas închiși aici! strigă Papocikin. Ajuta-ți-ne să scăpăm.

— Nici noi nu stăm mai bine! răspunse Makșeev, care se afla sub cealaltă barcă, cu Kaștanov și cu Generalu.

— Și ce-aveți de gînd să faceți?

— Să săpăm în nisip o ieșire pe sub bărci.

— Bună idee! O să facem și noi la fel.

Un timp fu liniște. Nu se auzea decît gîfîitul oamenilor, care săpau o galerie în nisip, ca niște cîrtițe.

Apoi, pe sub prora unei bărci ieși pe brînci Makșeev, murdar și ciufulit, urmat de Kaștanov și de Generalu, iar de sub cealaltă barcă apărură zoologul șț botanistul.

Pe urmă apucară să dezgroape bărcile, și după ce terminară treaba, traseră ambarcațiunile la vale, spre albia secată. Ajungînd însă aici, călătorii se opriră uimiți: prin albie își purta vijelios apele roșii-gălbui un rîu navigabil și de netrecut.

— Nu mai putem continua urmărirea! zise Gromeko, amărît. Va trebui să așteptăm pînă se scurge toată apa.

— Asta n-ar fi nimic, adăugă Makșeev. Nenorocirea e că apa din albie și ploaia au spălat toate urmele așa că n-o să știm încotro au luat-o hoții.

— Cine ne-a pus să poposim! exclamă înciudat Papocikin. Am fi făcut cel puțin zece kilometri înainte de începerea ploii și am fi ajuns poate la bîrlogul tîlharilor.

— Nu mai putem îndrepta nimic! Mult însă nu cred că va mai trebui să căutăm acest bîrlog. Doar n-or fi cărat insectele lucrurile noastre cale de zeci de kilometri, încercă Kaștanov să-i liniștească pe ceilalți.

În albie, apa scădea văzînd cu ochii, și după o jumătate de ceas nu mai rămaseră decît niște băltoace.

— Să mergem! Apa s-a scurs! spuse Makșeev.

— Ce facem însă cu bărcile? Nici vorbă nu poate fi să le tîrîm după noi în inima ținutului, cine știe cîți kilometri, zise Kaștanov.

— Va trebui să le lăsăm în apropiere de mare, dar ar fi bine să le ascundem, ca să nu cadă pradă misterioșilor jefuitori.

— Să le îngropăm în nisip, propuse Gromeko.

— Bine zici! Nisipul e afînat, și cu toate că va trebui să facem gropile cu mîinile, altă soluție nu e.