Plutonia

UN OASPETE NEPOFTIT

Cînd vînătorii se apropiară într-atîta încît putură vedea nu numai cortul, dar și oamenii și cîinii, Kaștanov spuse tovarășului său, care avea ochiul mai ager și auzul mai ascuțit:

— Am impresia că în tabără s-a întîmplat ceva — oamenii aleargă de colo pînă colo, iar cîinii latră într-una.

Se opriră pe loc ca să asculte mai bine. Într-adevăr de departe se auzea clar lătratul furios al cîinilor. Urmă apoi o detunătură, două, trei…

— Să-i fi atacat mamuții sau alte animale fosile? Acum sînt gata să cred orice! spuse zoologul.

— Mai bine să ne grăbim într-acolo, că poate au nevoie de ajutorul nostru.

Începură să alerge, cît le îngăduia povara și oboseala. La poalele colnicului aruncară schiurile și trompa și ajunseră sus cît ai bate din palme.

Cîinii lătrau cu furie și se smuceau în lanțuri. Iurta era goală, dar pe costișă se vedea o mogîldeață negricioasă, lîngă care stăteau Borovoi și Igolkin cu armele în mînă.

Într-o clipă, Kaștanov și Papocikin fură lîngă tovarășii lor.

— Ce e, ce s-a întîmplat?

— Ia priviți, răspunse Borovoi, tulburat. Fiara asta ciudată a atacat cîinii, sau poate cîinii au atacat-o. Noi ședeam în cort și n-am văzut cum a început încăierarea. Într-un cuvînt, pînă am dat fuga afară, cu armele, dihania a strivit cu picioarele doi cîini. Ca să-i venim de hac, i-am trîntit în pîntec o pereche de gloanțe dum-dum, care i-au provocat o indigestie mortală.

Igolkin goni cîinii care dădeau tîrcoale fiarei răpuse, iar ceilalți trei începură s-o cerceteze cu luare-aminte. Îndată ce văzură capul fiarei, Kaștanov și Papocikin exclamară într-un glas:

— E un rinocer!

— Un rinocer aici, pe continentul polar? întrebă Borovoi neîncrezător. E adevărat că seamănă destul de bine cu rinocerii, pe care de altfel nu i-am văzut decît în poze. Și totuși, cum poate trăi aici, în tundră, un animal a cărui patrie e la tropice? Asta n-am s-o cred nici în ruptul capului!

— Dar ai să ne crezi pe noi, îl întrerupse Kaștanov, cînd o să-ți spunem că adineauri am vînat mamuți, pricepi dumneata, mamuți care pînă acum erau considerați animale fosile dispărute de zeci de mii de ani!

— Fie-vă milă de mine! se tîngui Borovoi. Nu vă țineți de glume. Mi-e că la urmă o să-mi ies din minți. Tot ce am văzut în ultimele zile e atît de neobișnuit, de nefiresc! Nu știu ce să mai cred: visez sau m-am smintit!

— Liniștește-te, dragul meu! încercă să-l calmeze Kaștanov, apucîndu-l de mînă. Toți sîntem tulburați. Și pe noi ne uimește ce am văzut de la o vreme încoace. Totul e atît de ciudat, de inexplicabil, cel puțin deocamdată. Dar în natură nu există nimic care să fie anormal! Nu uita că ne aflăm pe un continent polar, izolat, cufundat adînc în planeta noastră și pe care o centură lată de ghețuri îl desparte de restul uscatului. E firesc ca pe un asemenea continent să existe condiții fizice cu totul aparte, datorită cărora aici trăiește și astăzi mamutul, dispărut de mult din celelalte regiuni ale Pămîntului. Atunci de ce n-ar fi supraviețuit și contemporanul său rinocerul?

— Rinocerul african sau indian în tundra polară!

— Nu african, ci siberian, păros, care a trăit prin tundrele siberiene o dată cu mamutul.

— Adevărat? Nu știam că au existat astfel de rinoceri. Dar de ce crezi că nu e un rinocer african?

— Ia uită-te aici! Privește, blana lui are părul lung, de culoare brună, în timp ce rinocerul din ținuturile tropicale n-are nici un fel de blană; e mai mare decît reprezentanții de astăzi ai acestor mamifere; cornul din față e neobișnuit de mare și turtit pe laturi.

Văzînd că Papocikin și Kaștanov nu sînt prea tulburați de această întîmplare uluitoare, Borovoi se mai liniști și el și îi întrebă:

— Unde e mamutul pe care l-ați vînat?

— Dar ce, te așteptai să-l aducem în spinare? pufni în rîs Papocikin. L-am doborît departe de aici, în tundră. Am dat acolo de o cireada de numai patru animale și geologul nostru a crezut, văzîndu-le de departe, că sînt niște dîmburi de bazalt, cu marginile abrupte! Pe urmă însă dîmburile astea vulcanice au început, spre groaza noastră, s-o ia din loc prin tundră. Ha-ha-ha! Stai, dar unde e trompa? N-am adus decît trompa și coada. De nu le-ar fi devorat cîinii!

— Hai să le aducem încoace!

Fotografierea, măsurarea și descrierea rinocerului le răpiră mai bine de trei ceasuri, și numai după aceea exploratorii hotărîră să se odihnească. În timp ce mîncau, își aduseră aminte că lipsesc doi din tovarășii lor, și lipsa lor îndelungată îi neliniști.

— Soarele ăsta mereu la zenit te face să pierzi orice noțiune a timpului, bombăni Borovoi. Îl vezi în același loc dimineața, la prînz și seara! Ai impresia că ziua nu se mai sfîrșește.

— Într-adevăr, aici e mereu zi, o dată ce soarele stă tot timpul în același loc pe boltă, încuviință Kaștanov.

— Totuși, noaptea trecută — dacă-i putem spune așa — lumina a mai slăbit, observă meteorologul. Deși dumneata erai înclinat să explici acest fenomen prin împrejurarea că ceața a devenit mai groasă, cînd am ieșit din iurtă pe la miezul nopții, am observat că pîcla nu era mai deasă decît ziua, iar acest soare ciudat lumina mai slab. Am observat pe discul său pete mari, întunecate.

— Foarte interesant! exclamă profesorul. De ce nu ne-ai spus nimic despre această ciudățenie?

— Ciudățenii găsești cu duiumul aici! Am vrut să-mi verific observațiile înainte de a vi le comunica. Astăzi, cam pe la amiază, am observat din nou acest deșucheat de astru și m-am încredințat că pe suprafața lui nu se mai văd pete negre. Am crezut atunci că m-am înșelat noaptea.

— Părerea mea, — interveni Papocikin, — e că în timp ce am mers, învăluiți în ceață, prin Țara lui Nansen, astrul central al sistemului nostru planetar a suferit o catastrofă. Iată de ce îl vedem la zenit, la 81° latitudine nordică, luminînd zi și noapte.

— Poate că Pămîntul nostru s-a întors încetul cu încetul, în așa fel încît partea lui nordică, polară, este îndreptată acum direct spre soare?

— Nu pricep nimic, bombăni Borovoi. Cum de s-a putut ca unghiul de înclinare al axei Pămîntului să se fi schimbat atît de mult, într-un răstimp foarte scurt, fără zguduiri puternice?

— Se prea poate ca, învăluiți în ceață printre ghețuri, să nu ne fi dat seama de aceste zguduiri. Nu-mi pot explica altfel această poziție ciudată a soarelui, stărui Kaștanov.

— Și de ce, mă rog, ești atît de sigur că astrul pe care îl vedem acum este același pe care l-am văzut ultima dată deasupra crestei munților Russki? întrebă Borovoi..

— Dar ce altceva ar putea fi?! se miră Papocikin.

— N-am putea presupune oare cu tot atîta temei că luna a devenit din nou incandescentă, sau că în sistemul nostru planetar a nimerit întîmplător un corp nou, cu lumină proprie și a atras în jurul său ca satelit Pămîntul nostru? spuse meteorologul, zîmbind misterios.

— La ce bun să facem tot felul de presupuneri absurde! replică Kaștanov. Există doar ipoteze bazate pe date geologice în sensul că axa de rotație a Pămîntului nostru s-a deplasat. Prin aceasta sînt explicate, bunăoară, glaciațiunile care au avut loc în unele perioade geologice în India, Africa, Australia, China, precum și flora subtropicală din alte perioade din țara lui Franz Iosef, Groenlanda și așa mai departe.

— Nu te contrazic, pentru că dumneata cunoști mai bine această problema. Am măsurat însă astăzi raza unghiulară a acestui astru și am văzut că e de 20 de minute, în timp ce raza unghiulară a soarelui este aproape de 16 minute, după cum bine știi și dumneata [11].

— Extraordinar! exclamă Kaștanov uluit.

— Și apoi, de ce lumina e roșiatică și nu galbenă?

— Poate din cauza ceței? fu de părere Papocikin.

— Și eu credeam așa. Astăzi, însă, am reușit să privesc astrul cînd ceața s-a risipit de tot pentru cîtva timp. Discul era totuși roșiatic, așa cum e soarele cînd se află la orizont și luminează prin straturile inferioare, mai umede, ale atmosferei, sau pe timpul unei furtuni de nisip.

— Da, și asta e ciudat!

— Ce spuneți însă despre petele care determină slăbirea luminei la anumite ore? La noapte am să încerc să verific și asta. Dacă fenomenul se repetă, atunci nu va mai încăpea nici o îndoială că acest astru nu e soarele, ci altceva.

— Atunci ce e cu soarele nostru, unde a dispărut? întrebă Papocikin neliniștit.

— De unde vrei să știu! Nu e decît o verigă în plus din lanțul fenomenelor inexplicabile pe care le-am constatat aici în ultimele zile.

— Da, un lanț întreg! spuse gînditor Kaștanov. Depresiunea uriașă de pe continent, indicațiile ciudate ale acului magnetic; schimbarea neînțeleasă a presiunii atmosferice; vremea călduroasă la o latitudine de 81°, nicidecum întîmplătoare, judecînd după faptul că pe aici trece granița ghețurilor și că ne aflăm într-o tundră înverzită; mamuții și rinocerii ce se plimbă prin tundră; soarele la zenit zi și noapte, dar un soare care de fapt nu e soare…

— Și vor mai fi multe altele, fără îndoială. Dar iată-i în sfîrșit și pe tovarășii noștri. Fac prinsoare ca și ei ne aduc vreo ciudățenie.

Săriră toți în picioare și scrutară depărtările, unde se deslușeau destul de bine siluetele a doi oameni, care duceau atîrnat de o prăjină ceva de culoare închisă. Papocikin puse ceainicul pe sobița de spirt și se apucă să gătească frigărui din carne de rinocer. Ceilalți dădură fuga să-și întîmpine tovarășii.

— Istovitoare zi a mai fost și asta! spuse Makșeev. Am văzut și vaci, și tauri, am tras în ei, dar n-am doborît decît un vițel, pe care ne căznim să-l ducem de trei ceasuri.

— Iar în tundră am adunat plante foarte interesante, cu totul aparte, aș spune chiar plante fosile, dacă nu le-aș fi rupt cu mîna mea! adăugă Gromeko, pe spinarea căruia se bălăbănea un ierbar doldora de plante.

În timp ce mîncau și beau ceai, Makșeev și Gromeko povestiră cele văzute în tundră.

— Am mers prin tundră așa, cam vreo zece kilometri. Pămîntul era însă mai uscat decît pe aici Apoi, vegetația a devenit mai bogată, au apărut tufișuri, ba chiar și copăcei…

— Mesteceni polari și sălcii polare, dar de specii necunoscute, pe urmă și lariță, adăugă Gromeko. Am întîlnit și plante cu flori; pe unele dintre ele nu le cunosc de loc, altele au fost descrise de diferiți exploratori, care afirmă că ele aparțin florei post terțiare fosile din Canada.

— În cele din urmă am ajuns la un rîuleț îngust, dar foarte adînc. Negăsind niciun vad, am luat-o la vale, urmînd cursul apei. Arborii întîlniți erau mai înalți decît un stat de om, iar tufișurile dintre ei formau un hățiș greu de străbătut. Aici, am dat de o cireada de tauri veniți să se adape.

— Ce fel de tauri erau? întrebă curios Papocikin.

— Semănau mai curînd cu jacii sălbatici, interveni Gromeko. Sînt negri, au o blană lățoasă, coame mari, groase și o cocoașă în spinare.

— Așa arătau taurii, — continuă Makșeev, — iar celelalte animale, vacile pesemne, erau ceva mai scunde și aveau coarnele mai subțiri și mai scurte. Am văzut acolo și cîțiva viței. Credeam că nu vom întîlni în tundră decît păsări de baltă și sălbătăciuni mici, de aceea nu mi-am luat decît pușca cu alice.

— Iar eu am plecat cu mîna goală!

— Așa se face că am tras în vițel cu alicele cele mai mari pe care le-am găsit în cartușieră. Cireada a dispărut în hățiș, iar vițelul s-a prăbușit în rîu, de unde l-am scos și l-am răpus cu cuțitul.

— Vițelul cîntărea vreo cincizeci de kilograme și trebuia să-l cărăm pînă aici cale de doisprezece kilometri. De aceea, ca să ne fie mai ușor, l-am golit de măruntaie, deși știam că Semion Semionovici are să fie nemulțumit.

— Nu cred, că prea a fost bine ospătat! rîse Kaștanov. Știți din ce carne am făcut frigăruile pe care le-ați mîncat adineauri?

— Din carne de iepure polar, dacă o fi existînd o asemenea jivină!

— Ei bine, nu. Aflați că v-ați delectat cu carne de rinocer și încă de rinocer fosil!

— Ptiu! Ați găsit pe undeva hoitul unui rinocer în tundra veșnic înghețată [12] și ați hotărît să vă înfruptați dintr-o carne veche de zeci de mii de ani? se miră Gromeko. Dacă știam, nu mîncam. Simt că mi se face greață.

— Totuși frigăruile au fost gustoase, deși cam tari, zise Makșeev.

— Nici nu-i de mirare, e o carne atît de veche!

— Știți, — întrebă la rîndul său Papocikin, — că la cină, o să vă ospătăm cu trompă de mamut fiartă?

— Ce naiba, — se oțărî Gromeko, — v-ați pus în cap să ne otrăviți? Sau vreți să vedeți cum suportă stomacul omului contemporan hoiturile animalelor din alte ere geologice?

Makșeev, căruia nu-i mai făcea greață nici o mîncare de cînd cutreierase Alaska și Ciukotka, interveni și el:

— Am citit undeva că trompa de elefant e foarte gustoasă; cred însă că trompa de mamut trebuie să fie un deliciu.

— Eu, unul, nu pun în gură asemenea spurcăciuni! se mînie Gromeko. Am să-mi frig, mai bine, ficatul vițelului. Cel puțin e proaspăt.

După ce se distrară copios pe socoteala tovarășilor lor, ceilalți exploratori le povestiră în sfîrșit pățaniile din ziua aceea, le arătară cadavrul rinocerului, trompa, coada și smocul de păr din blana mamutului și botanistul se liniști. Ba participă și el la discuție cînd ceilalți se sfătuiră cum și în ce fel să prepare faimoasa trompă, și scoase din buzunar cîteva căpățîni de usturoi sălbatic, pe care le găsise în apropierea locului unde întîlniseră cireada de tauri.

— Iată un bun condiment pentru gătirea trompei, spuse el. Păcat numai că am găsit așa de puțin.

La cină, luară hotărîrea să mai rămînă încă o zi în campament, ca să se ducă toți cinci acolo unde se afla mamutul răpus și să aducă carne și diferite părți pe care doreau să le conserve.

— Iar acum, să discutăm serios cum și încotro să mergem mai departe, propuse Kaștanov, după cină. Cercetările pe care le-am făcut ne-au fost de un oarecare folos. În timpul cît vom sta la sfat, îl vom ajuta pe zoolog să prepare țestele rinocerului și vițelului pe care trebuie să le conservăm. Și pentru că veni vorba, Semion Semionovici, ce crezi, din ce specie face parte vițelul?

— Dacă n-aș fi văzut cu ochii mei un mamut viu și un rinocer siberian, — răspunse zoologul, — aș susține că animalele pe care le-ați întîlnit seamănă cu jakul care trăiește în zilele noastre în Tibet. Acum însă îndrăznesc să cred că au fost tauri primitivi, dispăruți de pe fața Pămîntului o dată cu mamutul și rinocerul.