Plutonia

POSTFAȚĂ

Citind descrierea acestei extraordinare călătorii în adîncul Pămîntului, a peripețiilor celor șase îndrăzneți exploratori și a descoperirilor făcute de ei în lumea subterană, unii dintre cititorii tineri sînt ispitiți să creadă că toate cele povestite aci s-au. petrecut aievea.

Autorul a primit de la cititorii „Plutoniei” numeroase scrisori, în care este întrebat cu toată seriozitatea de ce nu se trimit noi expediții pentru explorarea, acestei lumi subterane, sau de ce n-a fost regăsită și studiată deschizătura pierdută între ghețurile Arctice, care duce în străfundurile Pămîntului. Unii dintre cititori se interesează de soarta lui Truhanov — inițiatorul expediției, ca și de a celorlalți exploratori.

Iată de ce, în postfața noii ediții a „Plutoniei”, autorul socotește necesar să explice că această expediție în Plutonia nu a avut loc și nici n-ar fi putut avea loc, deoarece nicăieri în Arctica și, în genere, pe glob, nu există o deschizătură prin care oamenii să poată coborî în străfundurile Pămîntului. Deși craterele vulcanilor sînt niște canale care pătrund mai mult sau mai puțin adînc în scoarța Pămîntului, craterele vulcanilor activi sint pline de lavă topită sau de gaze asfixiante, iar cele ale vulcanilor stinși sînt astupate cu lavă răcită.

De aceea este neverosimil cunoscutul roman al lui Jules Verne „O călătorie în centrul Pămîntului”, în care un grup de exploratori coboară în adîncuri prin craterul unui vulcan din Islanda și ies din nou la suprafață, pe o plută, prin craterul unui alt vulcan din Marea Mediterană. În acest roman, lumea subterană este prezentată extrem de superficial.

Cînd am scris “Plutonia”, m-am străduit să fac cunoscută cît mai exact cititorilor natura din perioadele geologice trecute, plantele și animalele din acele timpuri îndepărtate, dînd materialului expus forma atrăgătoare a unui roman științifico-fantastic. În acest scop m-am folosit de o ipoteză discutată cu toată seriozitatea în literatura științifică din străinătate cu mai bine de o sută de ani în urmă, ipoteză care a avut numeroși adepți. Aceștia susțineau că globul pămîntesc ar avea în interior o cavitate, că adîncurile lui sînt luminate de un astru mic și totodată sînt populate. În capitolul „O discuție științifică”, această ipoteză este expusă amănunțit și Truhanov, firește, o apără. Dar știința a respins-o demult și, cu toate că deocamdată nu știm exact în ce stare se află miezul Pămîntului, este sigur însă că nu există un astru sub pămînt și nici vreo deschizătură care să ducă în adîncuri. Totuși autorul a socotit această ipoteză mai potrivită pentru un roman științifico-fantastic decît craterul vulcanului din romanul lui Jules Verne. Autorul nădăjduiește că ediția de față a „Plutoniei” va fi un îndemn pentru tinerii sovietici de a se interesa mai îndeaproape de geologie și că ea va contribui la atragerea unor noi forțe în munca de studiere a acestei științe interesante, de explorare a adîncurilor, a bogățiilor fosile și a rămășițelor de animate și plante dispărute. Aceste forțe sînt necesare pentru dezvoltarea neîncetată a științei sovietice despre Pămînt, despre istoria planetei noastre.

Exploratorii și savanții ruși au descoperit în diferite regiuni ale întinsei noastre patrii nenumărate locuri unde se află rămășițe ale florei și faunei dispărute. Trebuie să menționăm descoperirea profesorului V. P. Amalițki, care a găsit numeroase fosile de reptile — carnivore și ierbivoare — din Permian în nisipurile roșii de pe malurile Dvinei de Nord; osemintele găsite acolo sub formă de schelete întregi au fost expuse la Muzeul Paleontologic din Moscova. Academicianul A. A. Borisiak a descoperit în depunerile terțiare din regiunea Turgai rămășițele celui mai mare mamifer ierbivor, care a fost denumit indricoter, după numele balaurului din basme, Indric. În Siberia de Nord, savanții ruși au găsit cadavre de mamut, păstrate neatinse cu pielea, blana și măruntaiele lor în depunerile glaciare cvaternare. În Mongolia, eu am descoperit în depunerile din deșertul Gobi un dinte de rinocer, ceea ce dovedește că în depresiunile din această întinsă regiune nu a fost odinioară o mare, cum cred savanții străini. În ultimii treizeci de ani, expedițiile care au studiat depresiunile deșertului Gobi din Asia Centrală au găsit în depunerile de aici o faună foarte bogată: broaște țestoase, amfibii, reptile, mamifere și păsări din diferite epoci ale Cretaciculul și Terțiarului, precum și trunchiurile unor copaci uriași; aceasta înseamnă că în acele perioade depresiunile nu aveau înfățișarea unui pustiu sau a unul semipustiu, ca în ziua de azi. Aci existau numeroase lacuri și păduri, cu o faună și o floră variată. A. M. Kriștofovici a descoperit pe malurile Amurului rămășițele unei reptile uriașe din Cretacic, care astăzi este o podoabă a Muzeului Geologic din Leningrad. În muzeele multor universități și institute geologice din Uniunea Sovietică pot fi văzute rămășițe de animale inferioare, de corali, moluște, echinoderme, crustacee, de frunze, scoarțe și trunchiuri de plante de diferite vîrste geologice, strînse de savanții sovietici.