Plutonia

TRAVERSAREA MĂRII

A doua zi, vremea era prielnică pentru navigație. Cerul se înseninase aproape cu desăvîrșire și dinspre miazănoapte sufla un vînt ușor, care, fără a ridica valuri prea mari, le îngăduia exploratorilor să folosească pînza. Pregătindu-se de drum, exploratorii cercetară cu băgare de seamă bărcile și pluta, apoi întinseră pînza cortului între două prăjini care slujeau drept catarge. Deasupra lemnelor aruncate de valuri și făcute piramidă pe țărm de Makșeev înfipseră o prăjină cu un steag alb, care trebuia să le servească drept punct de reper la înapoiere. Ceva mai departe de țărm, la marginea hățișului, unde nu puteau să ajungă valurile, săpară în nisip o groapă: aci puseră toate colecțiile adunate: probele de rocă, ierbarele, țestele, oasele și pieile animalelor, ca să nu le ude în timpul călătoriei și să nu transporte o povară în plus. Deasupra gropii, pe care o acoperiră cu pămînt, înălțară o altă piramidă de lemne, pentru ca fiarele să nu le dezgroape avutul, atrase de mirosul pieilor. Într-o sticluță atîrnată de piramidă puseră o scrisoare în care făcură o scurtă descriere a drumului parcurs de expediție de la cort pînă la țărmul mării.

După ce terminară toate treburile, exploratorii se suiră în bărci și porniră la drum, îndreptîndu-se către miazăzi, spre țărmul opus, care se zărea în depărtare. După ce ambarcațiunea lor ajunse la oarecare distanță de coastă, vîntul umflă pînzele și începură să înainteze mai repede.

Abia cînd se depărtară de țărmul nordic al mării, exploatatorii putură să-și dea seama mai bine de caracterul general al acestei mări. De o parte și de alta, la răsărit și la apus de gura rîului Makșeev, țărmul era mărginit de același zid de verdeață, spart doar în cîteva locuri de gurile unor rîuri asemănătoare. Piramida cu steagul în vîrf se contura clar pe fundalul verde. Dincolo de hățișuri nu se zăreau nici dealuri, nici colnice. Probabil că regiunea litoralului avea pe o întindere mare înfățișarea unei cîmpii joase, acoperită în întregime de păduri și bălți.

După ce plutiră vreo două ceasuri, hotărîră să se mai odihnească, lăsînd ambarcațiunea să înainteze mînată doar de vînt.

Marea era aproape cu desăvîrșire calmă. O boare dulce încrețea ușor fața pustiului de apă. Aici adîncimea era mare, căci sfoara cu greutate la capăt, lungă de o sută de metri, nu atingea fundul. Alte mijloace pentru măsurarea adîncimii exploratorii nu aveau. După ce se odihniră, apucară din nou ramele și vîsliră încă un ceas.

Acum se aflau cam în mijlocul mării, judecînd după faptul că ambele țărmuri păreau la aceeași distanță. Curînd vîntul se înteți și vasul porni mai repede. Începură să deslușească bine stîncile negre, liliachii și roșiatice, mai scunde pe țărm și din ce în ce mai înalte spre inima ținutului. Stîncile se înșirau de-a lungul țărmului, iar în dreapta lor se ridica zidul verde al pădurii; și mai la dreapta, acest zid dispărea, lăsînd locul unor dealuri înalte, roșiatice, care pe alocuri ajungeau pînă la marginea mării, iar în unele părți erau despărțite de apă de o fîșie îngustă de vegetație.

Pe măsură ce se apropiau de țărm, marea prindea viață; apărură meduze uriașe, măsurînd în lățime pînă la un metru. Corpurile lor străvezii, gelatinoase se legănau pe valuri. Cînd exploratorii încetau să vîslească, puteau desluși în apă cîrduri de pești mari și mici. Cîteodată zăreau diferite specii de nautilus, care pluteau cu pînzele desfăcute. Tentaculele lor roșii se conturau clar pe albul imaculat al cochiliei.

La vreo doi kilometri de țărm, locuitorii mării se înmulțiră. Ici-colo, algele alcătuiau adevărate insulițe plutitoare și vîslele răzbeau cu greu prin această masă verde; o dată cu algele, vîslașii scoteau din mare cochilii mărunte, insecte și fel de fel de peștișori.

Navigatorii aruncară din nou sonda lor improvizată; adîncimea era aici de douăzeci și cinci de metri. Acum deslușeau bine la poalele stîncilor o linie albă — spuma valurilor care se spărgeau de țărm.

Pînă aici exploratorii plutiseră cum nu se putea mai bine, de parcă ar fi făcut o călătorie de plăcere. Dar pe urmă le fu dat să treacă și prin clipe grele. Cam la un kilometru de țărm, la vreo treizeci de metri de ambarcațiune, apăru, din apă capul unui pleziozaur. Mișcîndu-și grațios gîtul lung, animalul le ieși în întîmpinare. Reptila înota alene, cercetînd din ochi oamenii. Pesemne că lighioana, văzînd ambarcațiunea, a crezut că aceasta e o dihanie uriașă, nemaiîntîlnită pînă atunci.

Armele cu gloanțe dum-dum erau gata pregătite. Cînd pleziozaurul se apropie mai mult, răsunară două detunături, amîndouă gloanțele loviră în plin. Gîtul grațios al lighioanei tresări, sîngele țîșni din botu-i întredeschis, capul îi căzu neputincios într-o parte și animalul începu să se zvîrcolească în apă, stîrnind valuri atît de mari, încît exploratorii trebuiră să se depărteze cît mai repede, ca să nu se scufunde.

Vîsleau din răsputeri spre țărm, cînd, pe neașteptate, ridicînd două rînduri de valuri, ca un submarin, trecu repede pe lîngă ei o matahală neagră; din apă nu se zărea decît o spinare cafenie și o căpățînă uriașă, alungită, semănînd cu un cap de crocodil. Cu botul întredeschis, înzestrat cu o puzderie de dinți ascuțiți, monstrul gonea spre pleziozaurul muribund, în nădejdea unei prăzi ușoare.

— E probabil un ihtiozaur! exclamă Kaștanov, urmărind cu privirea fioroasa reptilă.

— Dihania asta e mai primejdioasă decît ailaltă, observă Makșeev. Pentru ea e o nimica toată să înșface un om și să-l taie în două, cu fălcile-i puternice.

— Unde mai pui că e foarte greu s-o observi și s-o împuști în apă, spuse Gromeko.

Țărmul era aproape; înainte de a acosta, navigatorii avură prilejul să vadă un pui de ihtiozaur care vîna pești. Aceștia, vrînd să scape, săreau din apă, așa cum sare rîbița, boișteanul sau văduvița cînd sînt urmăriți de știucă; de altfel botul ihtiozaurului semăna mult cu un bot de știucă.

Ferindu-se de valurile care spumegau la poalele stîncilor golașe, exploratorii vîsliră spre malul scund, mărginit de un zid verde, unde se vedea un loc neted, nisipos, bun pentru popas. Lîngă țărm, însă, apa era atît de mică, încît fură siliți să se dea jos și să tragă ambarcațiunea după ei. Traversarea durase cu totul vreo șase ceasuri. Era către amiază, iar după masă și odihnă puteau să dea o raită prin împrejurimi, căci mai rămînea destul timp. Traseră pe uscat pluta și bărcile, făcură cortul și începură să gătească mîncare. Cu acest prilej constatară că mai aveau foarte puțină apă de băut.

— Am procedat fără pic de socoteală, spuse Papocikin. Cine știe dacă o să găsim aici apă de băut. Trebuie să ne luăm apă pentru cîteva zile.

— Dacă nu găsim apă, va trebui să facem calea întoarsă pe mare, aproape fără să fi cercetat țărmul acesta, spuse Gromeko.

— Cred că îngrijorarea voastră e fără temei, îi liniști Kaștanov. Dacă țărmul ar fi fost lipsit cu totul de vegetație, am fi luat cu noi, firește, apă de băut. Însăși pustietatea litoralului ne-ar fi îndemnat s-o facem.

— Sînt sigur că o să găsim prin apropiere un pîrîiaș sau un izvor, — zise Makșeev, — altfel ar fi inexplicabilă vegetația asta atît de bogată.

După ce mîncară și se odihniră, zoologul și botanistul plecară în pădure după apă, iar Kaștanov și Makșeev porniră în explorarea stîncilor de pe țărm, la răsărit de tabără.

Toți își luară armele încărcate cu gloanțe dum-dum pentru eventualitatea că vor întîlni reptile terestre sau alte fiare. Pe Generalu îl legară lîngă cort, iar la cîțiva pași mai încolo făcură un foc mare, ca să alunge oaspeții nepoftiți.