Plutonia

LA VALE PE RÎUL MAKȘEEV

Cele două bărci lunecau repede pe apa tulbure, care gonea clipocind spre miazăzi, între niște maluri joase; de o parte și de alta rîul era străjuit de sălcii polare, năpădite de frunzulițele tinere. Pe amîndouă malurile se întindea aceeași tundră netedă cu tufișuri pitice. Vîntul le era tot timpul prielnic și, după cum constatară călătorii, fără a mai greși de data asta, el sufla dinspre nord, unde se aflau ghețurile de la gura depresiunii, adică de la suprafața planetei spre această cavitate călduroasă. Ca și înainte, ceața se ridica în vălătuci, aci ascunzînd, aci descoperind astrul roșiatic ce stătea nemișcat la zenit. Temperatura era de +12° și din cînd în cînd pîcla se prefăcea într-o burniță, care, de altfel, înceta repede.

Bărcile făceau cam opt kilometri pe oră. Călătorii aflați la cîrmă schițau harta regiunii, pe care însemnau toate meandrele rîulețului. După ce parcurseră douăzeci și cinci de kilometri, poposiră pentru noapte.

Dădură o raită pe mal și constatară că în tundră tufișurile erau mai înalte, iar pe alocuri creștea printre ele lariță scundă, alcătuind împreună cu salcia și mesteacănul crînguri nu prea mari, dar foarte dese. Printre tufișuri descoperiră niște poteci înguste, bătătorite, ce duceau spre malul rîului și pe unde veneau probabil animalele la adăpat.

Înnoptară pentru prima oară în cort, fără saci de dormit.

— Lumina asta continuă — zise Makșeev înainte de a se culca — tulbură cu desăvîrșire deprinderile noastre și răstoarnă noțiunea care o avem despre timp.

Te uiți la ceas și spui: dimineața, amiaza, seara, iar soarele stă neclintit la zenit și încălzește la fel tot timpul, de parcă și-ar bate joc de terminologia noastră.

Din fericire, nimic nu le tulbură noaptea sau mai bine zis timpul de odihnă.

A doua zi făcură încă cincizeci de kilometri și se opriră devreme, ca să exploreze mai bine împrejurimile. Malurile rîului erau acoperite de data asta de tufișuri mai înalte și de copaci singuratici, alcătuind un fel de ziduri verzi care îngustau mult orizontul exploratorilor.

După masă, Gromeko rămase în preajma cortului ca să adune plante, Makșeev plecă spre apus însoțit de Generalu, iar Kaștanov și Papocikin — spre răsărit, pe potecile bătătorite de sălbătăciuni prin tufișuri dese, ceva mai înalte de un stat de om. Pe alocuri se vedeau urme de diferite animale. Zoologul recunoscu urme de mamut, de rinocer, ale unor paricopitate mari și mici și ale unei specii de solipede. Cîteodată întîlneau urmele labelor moi ale unor fiare de pradă de diferite mărimi. La vederea unora dintre ele, exploratorii noștri simțeau fiori. Aceste urme aveau o lungime de vreo douăzeci de centimetri, iar ghearele se înfigeau în pămînt la o adîncime de patru centimetri. Zoologul stabili că ele aparțin unui urs de o mărime neobișnuită.

— E probabil ursul cavernelor, contemporan cu mamutul, remarcă Kaștanov. El întrece în mărime pe toți reprezentanții cunoscuți ai acestei familii.

— Nu cumva vînează pe oamenii cavernelor? întrebă Papocikin.

— Într-adevăr, uneori se găsesc oase, gheare și dinți ai acestui urs prelucrate de omul cavernelor, răspunse geologul. Nu știu încă dacă s-au găsit oasele sau țestele acestui om prelucrate de urs.

— În orice caz, ar fi mai sănătos să nu dăm ochii cu el!

— Cum? Să ne ferim de o jivină atît de interesantă? Îi veneau de hac strămoșii noștri înarmați numai cu ghioage și topoare de piatră, iar noi să ne temem, noi care avem arme moderne și gloanțe dum-dum? Ar fi mai mare rușinea!..

Depărtîndu-se de rîu, exploratorii ajunseră într-o poiană întinsă, acoperită cu iarbă deasă, dar scundă, presărată ici-colo cu flori de felurite culori.

Se opriră la marginea pădurii, între tufișuri și văzură că în poiană pasc izolat sau în grupuri diferite mamifere, printre care deosebiră ușor unele specii dispărute de mult de pe fața Pămîntului: tauri negri, primitivi, cu coarne și cocoașe uriașe, cerbi gigantici, cu coarne nu mai puțin gigantice, cai sălbatici mici, lățoși, cu coada smultă și coamă scurtă. O pereche de rinoceri stăteau cu capetele vîrîte în tufișuri, iar cîțiva mamuți, ce formau un grup mic, își clătinau ritmic capetele și trompele, pentru a alunga, pesemne, gîzele care îi sîcîiau. De altfel, zumzetul țînțarilor, tăunilor și musculițelor umplea luminișul.

După ce admirară pe îndelete priveliștea pașnică pe care le oferea acest imaș unde pășteau „fosile vii” [17], Kaștanov și Papocikin hotărîră să se apropie, ca să fotografieze cîteva animale. Se apropiară de-a bușilea de-a lungul lizierii, mai întîi de grupul de tauri, apoi de cei doi rinoceri, pe care-i fotografiară pe cînd se hîrjoneau, sărind greoi și stîngaci unul peste altul. Rinocerii își încrucișau coarnele ca pe niște spade uriașe, bătătoreau iarba cu picioarele lor butucănoase și răscoleau pămîntul.

Veni apoi rîndul mamuților, ce se aflau în mijlocul poienii. Dar vînătorii nici nu apucară să se apropie îndeajuns, că în capătul celălalt al poienii, unde pășteau cerbii, se produse o tulburare ele neînțeles. Animalele ridicară deodată capul, ciuliră urechile și o luară la goană, înspăimîntate pesemne de un dușman nevăzut, dar fără îndoială înfricoșător. Cerbii trecură pe lîngă mamuți, care se speriară la rîndul lor și o porniră în trap greoi, cu trompele în vînt. Atît cerbii, cît și mamuții veneau de-a dreptul spre locul unde stăteau ascunși vînătorii noștri.

— Cînd cerbii vor fi la o sută de pași, trage în cel care va fi în frunte, șopti repede Kaștanov. Ei se vor opri o clipă și atunci îi voi fotografia. Pe urmă trag și eu, căci altfel ne fac una cu pămîntul.

Papocikin duse arma la ochi, și cînd cerbul uriaș care venea în frunte, cu capul dat pe spate și nările umflate de spaimă, ajunse destul de aproape, trase. Lovit în piept, cerbul căzu în genunchi din plină goană, iar ceilalți se opriră buluc, îmbulzindu-se și întinzînd grumazurile.

Între timp, Kaștanov reuși să fotografieze acest grup interesant, dădu aparatul zoologului și trase la rîndu-i în alt cerb, întors cu partea stîngă spre vînător. Animalul făcu un salt înainte și se prăbuși, iar ceilalți o luară brusc la dreapta și porniră în goană pe sub streașină pădurii.

În vremea asta, mamuții care alergau în spatele cerbilor se apropiară și se opriră în fața celor două animale doborîte de vînători. Papocikin avu răgazul să încarce armele, iar Kaștanov fotografie mamuții.

— Ce zici, trag? bîigui zoologul.

— La ce bun? Carne avem din belșug, iar pe mamut l-am cercetat pe îndelete în tundră. Tragem numai dacă se năpustesc asupra noastră.

Animalele nu se urneau din loc și-și mișcau trompele de parcă ar fi stat la sfat. Erau șase la număr, printre care doi mamuți tineri, cu colții mai mici și blana cu părul nu prea lung. Puiendrii se liniștiră curînd, începură să se joace și să zburde în jurul animalelor adulte, care în răstimpuri slobozeau mugete înăbușite ce le trădau tulburarea. În cele din urmă, un mascul bătrîn o luă spre dreapta și toată turma îl urmă de-a lungul lizierii. Nu rămaseră în poiană decît cei doi rinoceri.

— Cine o fi speriat aceste ierbivore pașnice? întrebă Kaștanov. Ursul cavernelor, poate?

— Sau vreo fosilă mai mai fioroasă din menajeria paleontologică a dumitale!

— Mai știi! Cred însă că e mai sănătos să nu ne ducem în capătul celălalt al luminișului, căci fiara ne poate ataca din hățiș cu atîta repeziciune, încît să nu avem timp să tragem un foc de armă.

— Atunci, hai să ne ocupăm de cerbi, să-i măsurăm, să-i jupuim și să-i tîrîm spre rîu.

Cerbii răpuși de vînători făceau parte dintr-o specie gigantică dispărută de pe fața pămîntului, contemporană cu mamutul, taurul primitiv și ursul cavernelor. După ce îi jupuiră, vînătorii tăiară picioarele dinapoi ale cerbului celui mic și porniră cu povara spre rîu, hotărîți să se înapoieze după carne, dacă tovarășii lor vor fi fost mai puțin norocoși și dacă fiara necunoscută, care dădea poate tîrcoale poienii, le va mai fi lăsat și lor ceva.