Plutonia

PRĂDAȚI FĂRĂ MILĂ

Mare le fu mirarea însă cînd, ieșind din pădure pe țărmul mării, constatară dispariția cortului.

— Am rătăcit drumul, probabil, și am ieșit în alt loc, zise Kaștanov.

— Da de unde! replică Makșeev. Chiar acum am sărit îngrăditura pe care am ridicat-o aseară la gura albiei secate, în apropiere de campament.

— Ai dreptate, dar atunci unde-i cortul?

— Și unde sînt toate lucrurile?

— Dar Generalu?

Uluiți, exploratorii alergară într-un suflet spre locul unde trebuia să fie cortul. Dar aici, nu găsiră nimic: nici cortul, nici lucrurile, nici un petic de hîrtie măcar. Nu rămăsese decît cenușa focului și găurile unde fuseseră înfipți în pămînt parii de susținere ai cortului.

— Ce-o fi însemnînd asta? se întrebă nedumerit Gromeko, cînd toți patru se strînseră roată în jurul tăciunilor stinși. Și ei care trăgeau nădejde să pună la frigare puiul de iguanodon!

— Nu pricep absolut nimic, murmură Papocikin, abătut.

— E clar ca bună ziua că am fost prădați! spuse Makșeev.

— Dar cine, cine a putut s-o facă? se întrebă la rîndu-i Kaștanov. Numai niște ființe înzestrate cu rațiune ar fi putut face așa ceva, or asemenea ființe n-am întîlnit de cînd am părăsit „Steaua Polară”.

— Doar n-ai să spui că ne-au prădat iguanodonii!

— Sau stegozaurii!

— Ori pleziozaurii!

— Poate blestemații de pterodactili au cărat lucrurile noastre în cuiburile lor? încercă sa găsească o explicație Gromeko, aducîndu-și aminte de pățania cu mantaua.

— E absurd! Cum poți să crezi că au cărat și cortul, și vasele, și așternuturile, și toate lucrușoarele! E cu neputință să fi fost atît de isteți și de vicleni, răspunse Kaștanov.

— Dar cu bărcile ce s-o fi întîmplat, exclamă Makșeev.

Îndată ce auziră aceste cuvinte, porniră cu toții în fugă spre marginea pădurii, în desișul unde își ascunseseră bărcile și vîslele, înainte de a porni în expediție. Găsiră totul neatins.

— Aflați că a dispărut și pluta pe care am lăsat-o pe țărm în fața cortului, îi anunță Gromeko.

— Ce ne facem? exclamă zoologul, exprimînd gîndul care-i frămînta pe toți. Fără cort, fără provizii, fără haine, fără vase, o să pierim pe țărmul acestei mări blestemate!

— Eu zic să cumpănim bine situația, fără a ne pripi propuse Kaștanov. În primul rînd să ne odihnim și să îmbucăm cîte ceva: oboseala și foamea nu sînt sfetnici buni. Să facem focul, iar pe urmă să frigem carnea.

— Și să bem apă cu zahăr, adăugă Gromeko, arătînd spre bidonul cu apă și spre snopul de trestie dulce pe care îl aduseseră cu ei.

Aprinseră focul, tăiară carnea bucățele, o înșirară pe niște bețișoare și o puseră la frigare. Apoi se așezară toți în jurul focului și, sugînd bucăți de trestie sau bînd apă, continuară să discute despre misterioasa dispariție a cortului.

— Ne aflăm acum în situația lui Robinson pe insula aceea pustie! glumi Makșeev.

— Cu singura deosebire că sîntem patru, avem arme și o oarecare rezervă de cartușe, observă Kaștanov.

— Trebuie să numărăm cartușele și să le folosim cu multă socoteală.

— În bidonul meu au mai rămas vreo două păhărele de coniac, spuse Gromeko, care, ca medic, păstra această băutură pentru cazuri grave.

— Iar în geanta mea se află un ceainic, un pahar și cîteva lingurițe de ceai, adăugă zoologul, care nu pornea în expediție fără asemenea lucruri.

— Minunat! Cel puțin din cînd în cînd ne vom putea permite să bem ceai, spuse Makșeev. În ce mă privește, nu am în buzunare nimic altceva decît tutun, o pipă, busola și bloc-notes-ul.

— Cam asta am și eu prin buzunare, dacă nu punem la socoteală ciocanele.

— Gata frigăruile! anunță botanistul, care supraveghea bețișoarele cu carne.

Fiecare luă cîte un bețișor și începură să se ospăteze. Cum însă nu o săraseră, carnea nu avea un gust prea plăcut.

— Trebuie să căutăm sare pe țărm! zise Makșeev. Carnea ar fi fost mai gustoasă, dacă am fi muiat-o măcar în apa mării.

Pînă mîncară carnea, fierse și apa din ceainicul zoologului, și fiecare primi pe rînd cîte un păhărel de ceai, îndulcit cu suc de trestie. După ce-și băură ceaiurile și-și aprinseră pipele, reîncepură sfatul. Toți fură de acord că trebuie să pornească îndată pe urmele jefuitorilor, după ce vor fi stabilit direcția în care plecaseră aceștia cu lucrurile furate.

— Trebuie să cercetăm cu atenție împrejurimile taberei, propuse Makșeev. Hoții, sau au venit și au plecat prin văzduh, cum presupune Mihail Ignatievici, lucru care îmi pare greu de crezut, sau pe apă, folosindu-se de pluta noastră, sau pe uscat. Dar pînă la apă, ei n-au putut ajunge decît mergînd pe uscat. Prin urmare, dacă hoții n-au venit în zbor, trebuie să găsim urme într-o direcție sau alta de la cortul nostru.

— Păcat că nu ne-am gîndit de la început la asta și am alergat în toate părțile. Chiar dacă au existat urme, le-am șters.

— După cum ne-am încredințat ieri, dacă mergi spre răsărit, de-a lungul stîncilor, nu poți ajunge departe, continuă Makșeev. Nu cred de asemenea să fi urmat cursul albiei: îngrăditura a rămas neatinsă și apoi noi n-am întîlnit pe nimeni și n-am văzut urme suspecte. Prin urmare, urmele jefuitorilor trebuie căutate ori pe țărmul mării, ori spre apus, pe litoral.

— Ai dreptate! încuviință Kaștanov. E probabil să fi plecat într-una din aceste două direcții.

— Așadar, să pornim la treabă. Întrucît mă pricep mai bine decît dumneavoastră toți să cercetez urmele, — spuse Makșeev drept încheiere, — vă rog să rămîneți pe loc pînă voi cerceta împrejurimile taberei.

Lăsîndu-se în genunchi, Makșeev începu să examineze cu migală terenul în jurul locului unde înainte fusese cortul; apoi se îndreptă spre țărmul marii, cercetă pămîntul acolo unde se afla pluta, se întoarse și porni spre apus, de-a lungul litoralului. După ce făcu vreo două sute de pași, înfipse în nisip o cracă uscată și se înapoie la tovarășii săi.

— N-am fost prădați de oameni și nici de reptile. Avutul nostru l-au cărat de aici niște insecte uriașe, dacă ar fi să judec după urmele care se văd pretutindeni; am descoperit zeci și zeci de urme. La început m-am gîndit că lucrurile au fost duse pînă la plută și apoi transportate pe apă, dar am constatat că urmele nu ajung pînă la apă și nimic nu arată că pluta ar fi fost trasă spre mare. Pluta a dispărut într-un chip absolut misterios. Cortul și lucrurile au fost parte cărate, parte tîrîte pe nisip, spre apus, de-a lungul țărmului. Hoții care ne-au prădat au șase picioare, iar trupul lor e lung de aproape un metru, judecind după urmele lăsate pe nisip.

— Grozave vietăți! exclamă Papocikin.

— Dar cu Generalu ce s-a întîmplat? întrebă Kaștanov. L-or fi ucis, l-or fi dus cu ele viu, pentru ca apoi să-l devoreze, sau cîinele o fi fugit, speriindu-se de hoți?

— În jurul cortului am descoperit multe urme ale lui Generalu, dar în cea mai mare parte ele sînt acoperite de urmele insectelor, ceea ce înseamnă că sînt mai vechi. Nicăieri nu se văd urme de sînge proaspăt și nici bucăți din trupul insectelor sfîșiate de cîine.

Înclin să cred că Generalu a luat-o la sănătoasa cînd a apărut această armată de dușmani cum nu mai văzuse pînă atunci și se ascunde pe undeva prin hățiș. De altfel, trebuie să mai cercetez pămîntul la marginea pădurii.

Spunînd aceste cuvinte, Makșeev începu să examineze din nou urmele; el porni din locul unde în ajun se afla cortul și înainta spre marginea pădurii. Apoi trecu de cîteva ori, înainte și înapoi, de-a lungul lizierei, cercetînd cu băgare de seamă pămîntul. În cele din urmă se opri și-și chemă tovarășii:

— Aici, Generalu a intrat în desiș; dar înainte de asta s-a întîmplat ceva cu el; își tîra picioarele dinapoi.

După ce tăie cu cuțitul său de vînătoare crengile de jos ale equisetaceelor, Makșeev porni de-a bușilea în desiș, fluierînd mereu cîinele și oprindu-se din cînd în cînd în așteptarea răspunsului. În cele din urmă auzi un schelălăit slab și peste puțin timp de sub crengile ce atîrnau pînă la pămînt apăru Generalu; bietul animal era de nerecunoscut. Tot corpul i se umflase, iar partea dinapoi abia și-o tîra.

— Ce-ai pățit, măi cuțulache? zise Makșeev, mîngîind cîinele, care îi lingea mîinile, scheunînd prietenos. Inginerul ieși de-a bușilea din hățișul întunecos, urmat de cîine. Înfățișarea jalnică a animalului îi înduioșă pe toți.

— Să-i fi rupt oare hoții șira spinării? întrebă Papocikin.

— N-aș crede! răspunse Gromeko, în timp ce examina cîinele. Nu, nicidecum, urmă el. Mai curînd l-au rănit cu niște săgeți otrăvite.Pe spate are cîteva răni mici, acoperite de sînge închegat, dar șira spinării e neatinsă.

— Ce tot îndrugi de săgeți? se miră Makșeev. Doar hoții care ne-au prădat n-au fost decît niște insecte.

— Ai dreptate, uitasem! În cazul ăsta, ele au mușcat sau au împuns cîinele cu fălcile ori cu acele lor veninoase.

— Ce facem însă cu Generalu? Îl putem vindeca?

— Cred că da! Dacă veninul ar fi fost mortal, cîinele ar fi murit de mult. Din păcate, farmacia ne-a fost furată o dată cu toate celelalte lucruri. Să încercăm să-i punem comprese reci.

Makșeev luă în brațe cîinele, care scheuna de ți se rupea inima, și îl duse pe țărm. Aci, Gromeko începu să toarne apă pe corpul animalului. La început, cîinele se zbătea ca în gură de șarpe, dar curînd apa rece își făcu efectul și Generalu se potoli. Atunci îl băgară cu partea dinapoi a corpului în apă.

În vreme ce botanistul îl dădăcea pe Generalu, ceilalți scoaseră din desiș bărcile și vîslele, le puseră pe apă și strînseră aici lucrurile pe care le avuseseră cu ei în timpul buclucașei expediții. Apoi doi dintre ei se mai duseră o dată la iezerul dintre stînci, ca să-și sporească rezerva de apă, iar ceilalți fripseră carnea de iguanodon, pentru ca atunci cînd vor porni pe urmele jefuitorilor, să nu-și mai piardă vremea cu gătitul.

Toate pregătirile durară cam vreun ceas. Între timp, umflăturile de pe trupul cîinelui începură să dea înapoi și animalul se ridică pe picioare. Exploratorii hotărîră să-l ia în barcă. Planul lor era următorul: doi dintre ei să plutească de-a lungul țărmului cu bărcile în care-și aveau avutul, iar ceilalți doi să meargă pe urmele jefuitorilor, atîta vreme cît ele vor înainta pe lîngă coastă. Astfel, la nevoie, luntrașii își puteau ajuta tovarășii, iar aceștia îi puteau opri pe navigatori, cînd urmele ar fi dus spre inima ținutului.