Conspiraţia

102

Taxiul lui Gabrielle înţepenise locului.

Aşteptând în apropiere FDR Memorial, Gabrielle privi înspre vehiculele de intervenţie din depărtare şi avu senzaţia că o ceaţă reală se aşază peste oraş. Buletinele radio spuneau acum că în maşina care sărise în aer era posibil să se fi aflat o înaltă oficialitate guvernamentală.

Gabrielle scoase telefonul celular şi formă numărul senatorului. Probabil că Sexton începuse deja să se întrebe ce era cu ea de avea nevoie de atâta timp pentru a îndeplini treaba.

Linia era ocupată.

Gabrielle privi spre ceasul de marcat al taxiului şi se strâmbă. Câteva dintre celelalte maşini înţepenite în trafic începeau să facă stânga-împrejur ca să caute rute ocolitoare.

Şoferul se uită la ea peste umăr:

— Vreţi să aşteptaţi? Sunt bănuţii dumneavoastră!

Gabrielle zări şi alte maşini de intervenţie care se apropiau.

— Nu. Haideţi să întoarcem!

Şoferul mormăi ceva aprobator şi începu manevrele de întoarcere a taxiului. În vreme ce maşina se urcă zdruncinându-se peste marginea şoselei, Gabrielle încercă din nou să-l sune pe Sexton.

Linia continua să fie ocupată.

Câteva minute mai târziu, după ce şoferul făcu o curbă amplă, taxiul parcurgea C. Street, Gabrielle zări ivindu-se în faţă clădirea de birouri Philip A. Hart. Intenţionase să meargă drept la apartamentul senatorului, dar odată ce biroul ei se găsea atât de aproape…

— Trage pe dreapta, rosti ea precipitat. Chiar acolo. Mulţumesc.

Îi făcu şoferului semn unde să oprească.

Acesta se conformă.

Gabrielle plăti cursa şi îi dădu un bacşiş de zece dolari.

— Poţi aştepta zece minute? îl întrebă ea pe şofer.

Acesta se uită la bani, apoi îşi privi ceasul:

— Dar nici un minut mai mult.

Gabrielle se îndepărtă în fugă. "O să mă întorc în cinci."

Coridoarele pustii din marmură ale clădirii Senatului păreau de-a dreptul fantomatice la acea oră. Gabrielle se grăbi printre coloanele de statui austere care străjuiau intrarea de la etajul trei. Muşchii începeau să o doară din cauza efortului. Ochii de piatră statuilor păreau să o urmărească precum nişte santinele tăcute.

Gabrielle ajunse la uşa biroului senatorial de cinci camere a lui Sexton şi îşi folosi cartela de acces ca să intre. Secretariatul de la intrare era slab iluminat. Trecând prin hol, Gabrielle parcurse un mic coridor către biroul personal. Intră, aprinse lămpile fluorescente şi se îndreptă direct spre fişierele cu documente.

Gabrielle ţinea acolo un întreg dosar legat de bugetarea Sistemului NASA de Observare a Pământului, incluzând informaţii detaliate despre PODS. Sexton avea să ceară, cu siguranţă, cât mai multe date despre PODS de îndată ce ea avea să-i povestească despre Harper.

"NASA a minţit în legătură cu PODS."

În vreme ce frunzărea dosarele, sună telefonul ei celular.

— Domnule senator? întrebă ea fără să mai verifice.

— Nu, Gabs. Yolanda.

Vocea prietenei ei părea neobişnuit de încordată:

— Mai eşti la NASA?

— Nu. Acum sunt la birou.

— Ai descoperit ceva despre NASA?

"Habar n-ai tu." Gabrielle ştia că nu-i putea povesti nimic Yolandei până când nu discuta cu Sexton; senatorul avea idei aparte legate de modurile de manipulare a unei astfel de informaţii.

— Îţi povestesc după ce discut cu Sexton. Chiar acum plec spre el.

Yolanda rămase tăcută câteva clipe:

— Gabs, mai ţii minte chestiile alea pe care mi le spuneai despre campania de finanţare a lui Sexton şi despre SFF?

— Ţi-am explicat că m-am înşelat şi…

— Tocmai am aflat că doi dintre reporterii noştri care se ocupă de industria aerospaţială au lucrat la un articol pe aceeaşi temă.

Gabrielle fu surprinsă de veste:

— Şi asta ce înseamnă?

— Habar n-am. Dar tipii ăştia sunt buni şi par destul de convinşi că Sexton ia bani negri de la Fundaţie. Mi-am zis că trebuie să te sun. Ştiu că mai devreme ţi-am spus că ideea e nebunească. Marjorie Tench în chip de sursă de informaţii părea destul de partizană, dar angajaţii ăştia ai noştri… Ştiu şi eu, poate că vrei să discuţi cu ei înainte de a te vedea cu senatorul.

— Dacă ei sunt atât de convinşi, de ce n-a apărut nimic în presă?

Gabrielle părea mai defensivă decât ar fi vrut ea:

— Nu dispun de dovezi solide. Se pare că senatorul se pricepe să îşi şteargă urmele.

"La fel ca majoritatea politicienilor."

— N-ai să găseşti nimic aici, Yolanda. Ţi-am spus că senatorul a recunoscut că primeşte donaţii de la SFF, dar toate sumele de bani sunt sub plafon.

— Ştiu că asta ţi-a spus el, Gabs, iar eu nu pretind că ştiu care este adevărul în toată povestea asta. M-am simţit doar obligată să te sun pentru că ţi-am spus să nu ai încredere în Marjorie Tench, iar acum aflu că alţii, în afara lui Tench, cred că senatorul e mânjit. Asta-i tot.

— Cine sunt reporterii ăia?

Gabrielle simţea cum un val neaşteptat de mânie o cuprinde acum.

— Nu-ţi pot da nume. Îţi pot aranja o întâlnire. Sunt tipi inteligenţi. Înţeleg foarte bine legea de finanţare a campaniilor…

Yolanda ezită:

— Ştii, tipii ăştia cred chiar că Sexton are probleme cu banii — e chiar falit.

În tăcerea din birou, Gabrielle auzea ecoul acuzaţiilor lui Tench. "După ce a murit Katherine, senatorul a cheltuit cea mai mare parte a moştenirii pe investiţii proaste, confort personal şi cumpărarea a ceea ce părea o victorie confortabilă în alegerile primare. Acum şase luni, candidatul dumitale era falit."

— Oamenilor noştri le-ar plăcea să discute cu tine, zise Yolanda.

"Pun pariu că aşa e", gândi Gabrielle.

— Te sun eu înapoi!

— Pari ofticată.

— Niciodată pe tine, Yolanda. Niciodată pe tine. Mulţumesc!

Gabrielle închise.

Aţipit pe un scaun în faţa uşii apartamentului lui Sexton, un paznic se deşteptă la auzul soneriei de la telefonul său celular. Ridicându-se drept pe scaun, omul se frecă la ochi şi scoase telefonul din buzunarul de la piept.

— Da?

— Owen, aici e Gabrielle.

Paznicul lui Sexton îi recunoscu vocea.

— Oh, bună.

— Trebuie să vorbesc cu senatorul. Vrei să baţi în uşă în locul meu? Telefonul lui sună ocupat.

— E cam târziu.

— Sunt sigură că e treaz.

Gabrielle părea nerăbdătoare:

— E o urgenţă.

— Alta?

— Aceeaşi. Tu dă-mi-l la telefon, Owen! Chiar trebuie să-l întreb ceva.

Paznicul oftă şi se ridică în picioare:

— Bine, bine. O să bat în uşă.

Se întinse spre uşa apartamentului.

— Dar o fac doar pentru că el s-a bucurat că v-am dat drumul înainte.

Ezitând, omul întinse mâna să bată.

— Ce-ai spus?

Pumnul paznicului se opri în aer:

— Am spus că senatorul s-a bucurat că v-am dat drumul mai devreme. Aţi avut dreptate. N-a fost nici un fel de problemă.

— Tu şi senatorul aţi discutat pe tema asta?

Gabrielle părea surprinsă:

— Mda. Şi ce-i cu asta?

— Nimic, doar că nu credeam…

— De fapt, a fost cam ciudat. Senatorul a avut nevoie de câteva secunde ca să-şi amintească de faptul că aţi fost înăuntru. Cred că băieţii au dat pe gât mai multe pahare.

— Când aţi discutat, Owen?

— Imediat ce aţi plecat. S-a întâmplat ceva?

Câteva clipe de tăcere.

— Nu… nu. Ascultă, dacă mă gândesc mai bine, hai să nu-l deranjăm pe senator în clipa asta. O să continui să sun la telefon, iar dacă n-am noroc, o să revin şi atunci o să te rog iarăşi să baţi în uşă.

Paznicul îşi dădu ochii peste cap:

— Cum spuneţi, domnişoară Ashe.

— Mulţumesc, Owen. Scuze că te-am deranjat!

— Nici o problemă.

Paznicul închise, se aşeză înapoi pe scaun şi aţipi la loc.

Singură în biroul ei, Gabrielle rămase nemişcată câteva secunde înainte de a pune telefonul în furcă. "Sexton ştie că am fost în apartamentul lui… şi nu mi-a spus nimic?"

Ciudăţeniile din noaptea asta deveneau tot mai mari. Gabrielle sărise imediat la apelul senatorului, în vreme ce se afla la postul de televiziune ABC. Senatorul o uluise cu recunoaşterea necondiţionată a faptului că se întâlnea cu firme aerospaţiale şi că accepta bani din partea lor. Sinceritatea lui o convinsese Gabrielle. Chiar o ruşinase. Confesiunea lui părea acum mult mai puţin nobilă ca înainte.

"Mărunţişuri, zisese Sexton. Nimic ilegal."

Brusc, toate bănuielile vagi ale lui Gabrielle legate de senatorul Sexton păreau să revină la suprafaţă.

Afară, se auzea claxonul taxiului.