Conspiraţia

5

Vântul turbat zgâlţâia cortul ThermaTech, dar Delta One abia dacă observa acest lucru. El şi cu Delta Three erau concentraţi asupra camaradului lor, care manevra joystick-ul cu o dexteritate ca de chirurg. Pe ecranul din faţa lor se vedea o transmisie în direct a camerei minuscule montate pe corpul microrobotului.

"Cel mai nou instrument de spionaj",îşi zise Delta One,uluit de fiecare dată când maşinăriei i se dădea drumul să funcţioneze. În ultima vreme, în universul micromecanicii, faptele păreau să depăşească orice ficţiune.

Micro sistemele electromecanice (MEMS), sau microboţii, reprezentau cele mai noi instrumente în domeniul spionajului hightech, sau al tehnologiei de "zbor pe perete" — cum i se mai spunea.

Iar lucrurile se petreceau întocmai.

Deşi microscopici, roboţii controlaţi de la distanţă ţineau mai degrabă de domeniul science-fiction, deşi apăruseră pe piaţă în anii '90. În mai 1997, revista Discovery publicase un articol detaliat despre microboţi, trecând în revistă atât modelele "zburătoare", cât şi pe cele "înotătoare". Înotătorii — nanosubmarine de dimensiunea grăunţelor de sare — puteau fi injectaţi în vene, exact ca în filmul Fantastic Voyage. Acum, erau folosiţi în clinicile medicale performante pentru a ajuta medicii să navigheze de la distanţă prin arterele umane, să observe transmisii intravenoase în direct şi să localizeze blocajele arteriale fără a interveni cu bisturiul.

Construirea unui microbot zburător era o chestiune şi mai simplă, chiar dacă intuiţia îţi spunea altceva. Tehnologia aerodinamică prin care o maşină putea fi făcută să zboare exista din timpuri străvechi, aşa că singura problemă care mai rămăsese de rezolvat era aceea a miniaturizării. Proiectaţi de NASA ca instrumente automate de explorare pentru viitoarele misiuni pe Marte, primii microboţi zburători aveau câţiva centimetri lungime. Între timp, descoperirile din nanotehnologie, micromecanică şi tehnologia materialelor uşoare absorbante de energie transformaseră microboţii zburători în realitate.

Adevărata revoluţie fusese provocată de descoperirea unui nou domeniu — biomimica, cu alte cuvinte copierea Mamei Naturi. Aşa cum se descoperise cu repeziciune, modelele de zbor miniaturale care copiau musca-dragon reprezentau prototipul ideal din punctul de vedere al agilităţii şi al eficienţei. Modelul PH2 pe care îl manevra acum Delta Two avea doar un centimetru lungime — lungimea unui ţânţar - şi dispunea de o pereche dublă de aripioare transparente, din siliciu, fapt care îi conferea o mobilitate şi o eficienţă în aer fără egal.

Mecanismul de alimentare cu energie al microbotului constituise o altă revoluţie. Primele prototipuri de microboţi îşi puteau reîncărca uşor celulele de stocare a energiei doar dacă stăteau o vreme sub lumina directă a soarelui, ceea ce nu le permitea folosirea în acţiuni sub acoperire sau în locuri întunecate. Prototipurile noi se puteau reîncărca mult mai uşor, pur şi simplu oprindu-se câteva secunde lângă un câmp magnetic. Ideea venise în urma constatării că în societatea modernă câmpurile magnetice se găseau pretutindeni şi erau la îndemână în cele mai diverse locuri, prizele de curent, monitoarele de computer, motoarele electrice, boxele audio, telefoanele celulare, fapt care avea darul de a le transforma în surse de energie universal valabile. Odată ce un microbot era introdus cu succes într-o locaţie, acesta putea transmite semnale audio şi video, practic, pe o durată nelimitată. PH2-ul aparţinând Delta Force transmitea deja de peste o săptămână şi nu părea să fi obosit deloc.

Ca o insectă care zbârnâia printr-un hambar,microbotul atârna parcă peste spaţiul din masiva încăpere centrală a construcţiei. Captând imaginea întregului spaţiu de dedesubt, microbotul efectua tăcut cercuri deasupra ocupanţilor încăperii tehnicieni, oameni de ştiinţă, specialişti în numeroase domenii de cercetare, nici unul dintre ei nefiind conştient că era spionat.În vreme ce PH2 dădea rotocoale încăperii, Delta One zări două feţe cunoscute, prinse într-o conversaţie aprinsă. Cei doi puteau oferi informaţii preţioase. Delta One îi făcu semn colegului să coboare şi să activeze sistemul audio.

Manevrând controalele,Delta Two activă senzorii de sunet ai robotului, orientă antena parabolică a dispozitivului şi micşoră înălţimea la care să zboare până ce robotul ajunse la trei metri deasupra capetelor celor doi oameni de ştiinţă. Transmisia nu era foarte clară, dar se putea auzi destul de bine:

— Tot nu-mi vine să cred, spunea unul dintre oamenii de ştiinţă.

Emoţia din vocea omului nu se diminuase absolut deloc de la sosirea lui în tabără, petrecută cu patruzeci şi opt de ore în urmă.

Interlocutorul lui îi împărtăşea, evident, entuziasmul.

— Ţi-a trecut prin minte vreodată… că vei fi martor la aşa ceva?

— Niciodată, răspunse omul de ştiinţă, încântat la culme. E un vis minunat!

Delta One auzise destul.În mod clar,manevrele în interior se petreceau conform aşteptărilor. Delta Two îndepărtă robotul de locul conversaţiei şi îl manevră înapoi spre ascunziş. Postă dispozitivul minuscul lângă cilindrul unui generator electric. Celulele de curent ale lui PH2 începură imediat să se reîncarce pentru următoarea misiune.