Conspiraţia

51

Luptă sau fugi.

Ca biolog, Tolland ştia că într-un organism care sesiza pericole se petreceau schimbări fiziologice. Adrenalina inunda cortexul cerebral, mărind ritmul bătăilor inimii şi comandând creierului să ia cea mai veche şi mai instinctivă decizie bilogicâ — să accepte bătălia sau să se facă nevăzut.

Instinctul îi comanda lui Tolland să dispară, însă raţiunea îl avertiza că era încă legat cu o coardă de Norah Mangor. Oricum, nu putea fugi nicăieri. Pe o rază de kilometri întregi singurul adăpost era habisfera, iar atacatorii, oricine naiba mai erau şi ei, se poziţionaseră sus pe gheţar, anulând această opţiune. În spate, platoul larg deschis de gheaţă se vărsa într-o câmpie lungă de trei kilometri care se termina într-o cădere abruptă în mare. A fugi în acea direcţie însemna moarte prin expunere. Şi chiar dacă nu ar fi existat aceste obstacole practice, Tolland ştia că nu-i putea părăsi pe ceilalţi. Norah şi Corky se aflau încă în spaţiu deschis, legaţi de Rachel şi de el.

Tolland rămase la pământ lângă Rachel, în vreme ce proiectilele de gheaţă continuau să izbească sania în partea încărcată cu echipamente. Cercetă cu privirea conţinutul saniei, căutând o armă, un pistol de semnalizare, o staţie radio… ceva, orice.

— Fugi! îi strigă Rachel, continuând să gâfâie.

În acel moment, ca prin minune, grindina de proiectile se opri. Noaptea deveni brusc calmă, în ciuda vântului năucitor… ca o furtună care s-ar fi potolit pe neaşteptate.

Uitându-se cu prudenţă pe lângă marginea saniei, Tolland zări atunci una dintre cele mai înfiorătoare privelişti din viaţa lui.

Din întuneric se iviră în perimetrul luminat de făclie trei siluete fantomatice, alunecând lin pe schiuri şi fără a scoate vreo vorbă. Siluetele erau îmbrăcate în costume albe de schi. Pe post de bete, în braţe purtau nişte puşti mari, cum Tolland nu mai văzuse niciodată. Chiar şi schiurile erau bizare, aşa scurte şi futuriste cum se prezentau. Semănau mai degrabă a patine alungite decât a schiuri.

Cu calm, ca şi când ar fi ştiut că învinseseră deja, siluetele făcură o oprire lângă victima cea mai apropiată — Norah Mangor. Tolland se ridică, tremurând, în genunchi şi se zgâi peste sanie la atacatori. Aceştia îl priviră prin intermediul unor ochelari electronici bizari. Păreau neinteresaţi de el.

Cel puţin pentru moment.

Delta One nu simţea nici un fel de remuşcare când se uita la femeia care zăcea inconştientă pe gheaţă. Fusese instruit să îşi ducă ordinele la bun sfârşit, fără să pună la îndoială motivele.

Femeia purta un costum termal negru şi gros, şi avea o vânătaie pe partea laterală a feţei. Respira cu mare greutate. Una dintre puşti îşi găsise ţinta şi o redusese la inconştienţă.

Acum sosise vremea să termine misiunea.

În vreme ce Delta One îngenunche lângă victima inconştientă, colegii lui luară la ochi celelalte ţinte — unul ochi bărbatul scund şi inconştient care zăcea pe gheaţă în apropiere, celălalt ţinti sania răsturnată, în spatele căreia se ascundeau celelalte două victime. Deşi cei doi soldaţi puteau termina cu uşurinţă misiunea singuri, n-avea de ce să se grăbească, căci victimele erau neînarmate şi nu aveau unde să fugă. Graba în acest caz ar fi însemnat neglijenţă. "Niciodată să nu-ţi pierzi concentrarea decât dacă este absolut necesar. Ocupă-te de inamici, unul câte unul." Procedând ca la carte, echipa Delta Force avea să ucidă victimele pe rând. Cel mai important însă era faptul că n-aveau să existe nici un fel de urme care să ateste modul în care victimele decedaseră.

Ghemuit lângă femeia inconştientă, Delta One îşi scoase mănuşile termice şi culese o mână de zăpadă. Făcu zăpada bulgăre, deschise gura femeii şi începu să-i îndese bulgărele pe gât. Îi umplu toată gura, împingând zăpada cât de adânc putu. Femeia avea să moară în mai puţin de trei minute.

Inventată de mafia rusească, tehnica era cunoscută sub numele de bielaia smert - moartea albă. Victima se sufoca cu mult înainte ca zăpada din gâtul ei să se topească. După moarte, corpul victimei rămânea cald su-ficient de mult timp ca zăpada să se topească. Chiar dacă cineva suspecta un asasinat, arma crimei sau dovezi de violenţă nu existau. În cele din urmă ar fi fost posibil ca cineva să îşi dea seama, însă până atunci avea să treacă mult timp. Gloanţele de gheaţă aveau să dispară în mediul alb, îngropate în zăpadă, iar vânătaia de pe capul femeii avea să arate ca şi cum ar fi provenit de la o căzătură dură pe gheaţă — de altfel un accident deloc surprinzător cu un asemenea vânt în preajmă.

Celelalte trei victime vor fi omorâte cam în acelaşi mod. După aceea, Delta One le va încărca trupurile pe sanie, le va trage la câteva sute de metri în afara urmelor, le va reataşa corzile de siguranţă şi va aranja cadavrele. După trecerea câtorva ore, cei patru vor fi găsiţi îngheţaţi în zăpadă, practic nişte victime ale supraexpunerii la îngheţ şi ale hipotermiei. Descoperitorii lor vor fi nedumeriţi ce căutaseră victimele la o asemenea distanţă de traseu, dar nimeni nu va fi surprins de moartea lor. În definitiv, cu făcliile stinse şi cu vremea vijelioasă din jur, rătăcirea pe întinsul gheţar Milne nu putea avea decât un singur deznodământ: o moarte rapidă.

Delta One termină de îndesat zăpadă pe gâtul femeii. Înainte de a-şi îndrepta atenţia către ceilalţi, desfăcu uşor coarda de siguranţă de la centura victimei. O putea reconecta mai târziu, însă, pe moment, nu avea chef ca indivizilor ălora doi de după sanie să le vină ideea să tragă victima la adăpost.

Michael Tolland tocmai fusese martor la un asasinat mai ciudat decât şi-ar fi putut imagina chiar în cele mai sumbre coşmaruri. După ce o eliberară pe Norah Mangor de coarda de siguranţă, cei trei îşi îndreptară atenţia către Corky.

"Trebuie să fac ceva!"

Corky îşi revenise şi gemea, încercând să se ridice în capul oaselor, însă unul dintre soldaţi îl împinse la loc pe spate, se urcă pe el şi îl ţintui de gheaţă punându-şi genunchii pe braţele lui. Corky scoase un urlet de durere, instantaneu redus la tăcere de vântul dezlănţuit.

Cuprins de o groază vecină cu nebunia, Tolland se apucă să scotocească prin conţinutul împrăştiat al saniei răsturnate. "Trebuie să fie ceva aici! O armă! Ceva!" Nu zări decât echipamente de diagnosticare, cele mai multe complet distruse de alicele de gheaţă. Lângă el, Rachel încercă să se ridice ameţită în capul oaselor, folosindu-se de toporul de gheaţă ca sprijin.

— Fugi… Mike…

Tolland se uită la toporul legat de încheietura mâinii lui Rachel. Putea fi o armă. O aşa-zisă armă. Tolland se întrebă care îi erau şansele de a ataca trei oameni înarmaţi cu un toporaş minuscul. Sinucidere curată.

Când Rachel reuşi să se ridice, Tolland zări ceva în spatele ei. Un rucsac de vinil burduşit. Rugându-se în gând ca acesta să conţină un pistol de semnalizare sau o staţie radio, Tolland se repezi pe lângă Rachel şi înşfăcă sacul. Înăuntru găsi o foaie mare şi frumos împăturită de material etanş. Fără valoare. Tolland dispunea de ceva similar pe vasul lui de cercetare. În fapt, foaia reprezenta un mic balon meteorologic, proiectat să care echipamente de observare a vremii nu cu mult mai grele decât un computer personal. Balonul lui Norah nu putea fi de ajutor, mai ales fără bazinetul cu heliu adiacent.

Auzind strigătele disperate de luptă ale lui Corky, Tolland avu un sentiment cumplit de neajutorare. Disperare totală. Pierdere completă. Ca un clişeu al clipelor de viaţă rememorate înaintea morţii, mintea lui Tolland redescoperi imagini ale copilăriei de mult uitate. Pentru câteva clipe navigă în San Pedro, învăţând arta marinărească de a conduce o barcă atârnând de o frânghie înnodată, deasupra oceanului, plonjând bucuros în apă, înălţându-se şi căzând precum un copil care atârnă de coada unui zmeu, soarta lui atârnând de o velă şi de toanele brizei oceanice.

Privirea lui Tolland se întoarse la bucata de material din mână, înţelegând într-o fracţiune de secundă că mintea lui nu renunţase, ci căuta să-i amintească, de fapt, de o soluţie posibilă! "Zborul cu vela".

Corky continua să se lupte cu atacatorul lui când Tolland desfăcu sacul protector din jurul balonului. Nu credea că încercarea avea prea mulţi sorţi de izbândă, însă rămânerea lor acolo fără a întreprinde nimic reprezenta o moarte sigură. Strânse în braţe balonul împăturit. Clema ataşată avertiza: "ATENŢIE! A NU SE FOLOSI LA VÂNT MAI PUTERNIC DE ZECE NODURI".

"La naiba cu avertismentul!" Ţinând balonul strâns ca acesta să nu se desfacă, Tolland se târî până la Rachel, care stătea proptită într-o parte. Îi zări nedumerirea din ochi în vreme ce se cuibări lângă ea, strigând:

— Ţine asta bine!

Îi dădu materialul împăturit şi apoi îşi folosi mâinile eliberate ca să prindă clema de protecţie a balonului de centura propriului costum. După aceea, rostogolindu-se pe o parte, prinse clema şi de centura lui Rachel.

Tolland şi Rachel erau acum una şi aceeaşi persoană.

"Unite la şold."

Între ei, coarda de asigurare şerpuia prin zăpadă până în locul în care se zbătea Corky… şi apoi zece metri mai departe, până la clema desprinsă de pe centura lui Norah Mangor.

"Norah s-a dus deja, se linişti Tolland. Nu mai e nimic de făcut."

Atacatorii stăteau ghemuiţi în jurul corpului care tresălta al lui Corky. Făceau bulgari de zăpadă pe care se pregăteau să-i îndese pe gâtul victimei. Tolland îşi dădu seama că stăteau prost cu timpul.

Luă balonul împăturit de la Rachel. Materialul era la fel de uşor ca un şerveţel din hârtie şi practic indestructibil, "De aici nu iese nimic."

— Ţine-te bine!

— Mike? Ce…

Tolland azvârli bucata de material în aer. Vântul dezlănţuit o prinse şi o desfăşură ca pe o paraşută prinsă de un uragan. Balonul se umplu imediat, desfăcându-se cu un pocnet sec.

Tolland simţi cum e tras în sus de centură. Instantaneu îşi dădu seama că subestimase forţa vântului katabatic. În câteva fracţiuni de secundă el şi Rachel se găseau pe jumătate în aer şi erau traşi în jos pe suprafaţa gheţarului. O clipă mai târziu, Tolland simţi o nouă smucitură când coarda de asigurare se întinse şi începu să tragă de Corky Marlinson. La douăzeci de metri depărtare, prietenul lui îngrozit fu brusc smuls de sub atacatorii uluiţi, trimiţându-l pe unul dintre ei de-a berbeleacul pe spate. Corky scoase un urlet înfiorător, în vreme ce era târât cu viteză pe gheaţă. Evită sania răsturnată, apoi reuşi să se redreseze. Lângă el atârna fără vlagă o frânghie liberă… frânghia care fusese ataşată de Norah Mangor.

"Nu mai e nimic de făcut", îşi spuse din nou Tolland.

Ca un şir de marionete, cele trei trupuri alunecară de-a lungul gheţarului. Pe lângă ele începură să zboare din nou alice de gheaţă, dar Tolland ştia că atacatorii rataseră ocazia. În spatele lui, soldaţii îmbrăcaţi în alb se pierdeau cu repeziciune în cercul de lumină roşiatică al ultimei făclii.

Tolland simţea acum gheaţa fâşâind sub costumul gonflabil cu viteză tot mai mare, şi uşurarea că scăpase cu viaţă se stinse cu repeziciune. Chiar în faţa lor, la mai puţin de trei kilometri, gheţarul Milne se termina abrupt într-o creastă înaltă… dincolo de care îi aştepta o prăpastie de şaizeci de metri până în apele reci ale Oceanului Arctic care însemnau, categoric, moartea.