Conspiraţia

33

Bucurându-se de întuneric, paleontologul Wailee Ming stătea singur şi medita în zona lui privată de lucru. Fiecare bucăţică din corpul lui aştepta evenimentul din acea seară. "În curând am să fiu cel mai faimos paleontolog din lume." Spera doar că Michael Tolland fusese generos şi incluse comentariile lui personale în documentar.

Savurând deja celebritatea care îl aştepta, Ming tresări în urma unei vibraţii uşoare care scutură gheaţa sub picioarele lui. Instinctul de protecţie împotriva cutremurelor pe care şi-l dezvoltase trăind în Los Angeles îl făcea hipersensibil la cele mai slabe mişcări ale solului. Imediat, Ming se ruşină dându-şi seama că vibraţia fusese una perfect normală. "E doar gheaţa care se topeşte", îşi spuse el, răsuflând uşurat. Încă nu se obişnuise. La fiecare câteva ore, o explozie îndepărtată bubuia în noapte, rezultat al vreunui bloc imens de gheaţă care se rupea undeva de banchiză şi cădea în mare. Norah Mangor formulase foarte plastic fenomenul: "Noi aisberguri care se nasc…"

Stând în picioare, Ming îşi întinse braţele. Privi prin habisferă. La ceva depărtare, dincolo de strălucirea reflectoarelor de televiziune, se pregătea o sărbătoare. Ming nu era un fan al petrecerilor, aşa că porni să traverseze habisfera în direcţie opusă.

Labirintul zonelor de lucru, pustii acum, semăna cu un oraş-fantomă. Întregul dom părea căzut pradă spiritelor. Imensul spaţiu părea mai răcoros, aşa că Ming îşi închise bine haina lungă din păr de cămilă.

Undeva înainte, zări puţul de extracţie — locul din care fuseseră scoase cele mai importante fosile din istoria umanităţii. Giganticul tripod de metal fusese îndepărtat, astfel încât bazinul stătea singuratic înconjurat de piloni, ca un soi de groapă blestemată într-o vastă parcare de gheaţă. Ming se aventură până la puţ şi se opri la o distanţă sigură, zgâindu-se în bazinul cu apă care mai avea puţin şi îngheţa, adâncă de şaizeci de metri. În curând, apa avea să îngheţe de tot, ştergând orice urmă a prezenţei cuiva acolo.

Ming îşi spuse că acel bazin cu apă era o privelişte minunată. Chiar şi în întuneric.

"Mai ales în întuneric."

Ming avu o ezitare. Apoi îşi dădu seama.

"Ceva nu e în regulă."

Când se apropie mai mult de apă, Ming simţi cum starea de mulţumire pe care o simţise face loc unui fior brusc de nedumerire. Îşi închise ochii, se holbă din nou, apoi îşi întoarse repede privirea în cealaltă parte a domului… la cincizeci de metri depărtare, înspre masa de oameni care sărbătoreau în zona alocată presei. Ştia că nu îl puteau vedea în întuneric la o asemenea depărtare.

"Ar trebui să povestesc cuiva despre asta, nu?"

Ming privi din nou apa, întrebându-se ce anume să le spună. Oare avea parte de o iluzie optică? De vreun efect ciudat de reflecţie?

Nesigur, Ming păşi dincolo de piloni şi se apropie cu prudenţă de marginea puţului. Nivelul apei era cu un metru şi treizeci de centimetri sub cel al gheţii, aşa că se aplecă să vadă mai bine. Da, ceva foarte ciudat se petrecea. Era imposibil de ratat, şi totuşi nu devenise vizibil decât după stingerea luminilor din dom.

Ming se îndreptă. Cineva trebuia în mod clar să afle despre asta. Porni înapoi, grăbit, spre zona de presă. După numai câţiva paşi, Ming se opri. "Doamne Dumnezeule!" Se întoarse spre groapă, cu ochii ieşiţi din orbite, când, în sfârşit, înţelesese ce se întâmplă. Îl lovise ca un trăsnet.

— Imposibil! exclamă el cu voce tare.

Şi totuşi Ming pricepea că era singura explicaţie posibilă. "Gândeşte cu maximă precauţie, se atenţionă singur în gând. Trebuie să existe o explicaţie mai raţională." Şi totuşi, cu cât reflecta mai intens, cu atât era mai convins de ceea ce vedea. "Nu există altă explicaţie!" Nu-i venea să creadă că agenţiei şi lui Corky Marlinson le scăpase din vedere ceva atât de incredibil, dar Ming n-avea de ce să se plângă.

"De-acum, descoperirea îi aparţine lui Wailee Ming!"

Tremurând de emoţie, Ming alergă spre o zonă de lucru apropiată şi găsi o eprubetă cu gura largă. Acum nu mai avea nevoie decât de o mostră de apă. Nimeni n-avea să creadă aşa ceva!