Conspiraţia

133

Rachel se trezi într-o cameră întunecată.

Un ceas cu indicatoare luminoase arăta 10.14 P.M. Nu se afla în patul ei. Preţ de câteva clipe, rămase nemişcată, întrebându-se unde era. Încet, amintirile începură să-i revină… megafisura… dimineaţa de la Monumentul Washington… invitaţia preşedintelui de a rămâne la Casa Albă.

"Sunt la Casa Albă, îşi dădu Rachel seama. Am dormit aici toată ziua."

La comanda preşedintelui, elicopterul Pazei de Coastă îi transportase pe Michael Tolland, Corky Marlinson şi Rachel Sexton, epuizaţi, de la Monumentul Washington la Casa Albă, unde li se oferise un mic dejun copios, apoi li se făcuse un control medical şi, la final, li se oferise spre alegere oricare dintre cele paisprezece dormitoare pentru oaspeţi, unde să îşi refacă forţele.

Toţi acceptaseră invitaţia.

Lui Rachel nu-i venea să creadă că dormise atâta. Deschise televizorul şi constata cu surprindere că preşedintele Herney îşi terminase deja conferinţa de presă. Rachel şi ceilalţi se oferiseră să stea lângă el în momentele în care preşedintele avea să anunţe lumii întregi marea decepţie legată de meteorit. "Cu toţii am greşit." Însă Herney insistase să poarte singur această povară.

— Ce e mai trist, spunea un analist politic la televizor, e că NASA pare a nu fi descoperit nici un fel de indicii ale vieţii extraterestre. Este pentru a doua oară în acest deceniu când NASA clasifică incorect un meteorit ca purtător de indicii ale vieţii extraterestre. De această dată însă, printre cei păcăliţi s-au numărat şi mai mulţi oameni de ştiinţă civili de mare reputaţie.

— În mod normal, interveni un al doilea analist, ar trebui să spun că o înşelătorie de o asemenea dimensiune precum cea descrisă de preşedinte în această seară ar fi devastatoare pentru cariera lui politică… şi totuşi, luând în consideraţie evenimentele din această dimineaţă de la Monumentul Washington, trebuie să afirm că şansele lui Zach Herney de recâştigare a preşedinţiei par mai mari ca niciodată.

Primul analist încuviinţă:

— Deci nici un fel de viaţă din spaţiu, dar nici campania senatorului Sexton nu pare să mai aibă vreun viitor. Iar acum, că alte informaţii apărute între timp sugerează existenţa unor probleme financiare imense pentru senatorul…

O bătaie în uşă îi atrase atenţia lui Rachel.

"Michael", speră ea şi stinse repede televizorul. Nu îl mai văzuse de la micul dejun. După sosirea la Casa Albă, Rachel nu-şi dorise nimic cu mai multă ardoare decât să adoarmă în braţele lui. Cu toate că simţea cum Michael îi împărtăşea sentimentele, Corky se băgase ca musca în lapte şi se plantase pe patul lui Tolland, apucându-se cu înflăcărare să povestească şi să repovestească isprava cu urinatul şi cu salvarea lui. Într-un târziu, cumplit de epuizată, Rachel şi Tolland renunţaseră şi plecaseră spre dormitoare separate, ca să se odihnească.

Îndreptându-se acum spre uşă, Rachel se uită în oglindă, amuzată să descopere cât de ridicol era îmbrăcată. În dulap nu găsise altceva cu ce să se bage în pat decât un vechi tricou imens de fotbal american. Tricoul îi ajungea până la genunchi, ca o cămaşă de noapte.

Bătaia se auzi din nou.

Rachel deschise uşa şi constată dezamăgită că o aştepta o agentă a Serviciilor Secrete. Era îmbrăcată elegant, cu o bluză albastră, şi mai era şi drăguţă.

— Domnişoară Sexton, domnul din dormitorul Lincoln v-a auzit televizorul. Mi-a cerut să vă spun că, de vreme ce v-aţi trezit…

Femeia se opri şi îşi arcui sprâncenele. În mod clar jocurile nocturne de la etajele superioare ale Casei Albe nu aveau secrete pentru ea.

Rachel se înroşi. I se făcu pielea de găină:

— Mulţumesc.

Agenta o conduse pe Rachel de-a lungul coridorului impecabil ornat către o uşă apropiată cu un aspect cât se poate de sordid.

— Dormitorul Lincoln, zise femeia. Iar cum eu trebuie să stau permanent de partea aceasta a uşii, vă urez "Somn uşor şi atenţie la fantome".

Rachel dădu din cap. Legendele fantomelor din dormitorul Lincoln erau la fel de vechi cum era şi Casa Albă. Se spunea că Winston Churchill zărise fantoma lui Lincoln acolo, aşa cum se întâmplase şi în cazul multor altora, printre care se număraseră Eleanor Roosevelt, Amy Carter, actorul Richard Dreyfuss şi zeci de cameriste şi de valeţi. Se mai spunea că uneori câinele preşedintelui Reagan urla ore întregi, în faţa uşii dormitorului.

Gândul la aceste personalităţi o făcu pe Rachel să îşi dea seama ce loc sacru era acea încăpere. Se simţi brusc stânjenită, aşa cum stătea acolo, îmbrăcată cu tricoul de fotbal american, cu picioarele goale, ca o fetişcană de liceu aşteptând să se strecoare în camera unui băiat.

— E bine ce fac? o întrebă ea pe agentă în şoaptă. Vreau să spun că ăsta chiar e dormitorul Lincoln.

Agenta îi făcu cu ochiul:

— Pe acest etaj, politica noastră se rezumă la "Nu întreba, nu povesti".

Rachel zâmbi:

— Mulţumesc.

Vru să apese pe clanţa uşii, tremurând deja din pricina emoţiei.

— Rachel!

Vocea nazală răsună pe coridor ca o sonerie.

Rachel şi agenta se întoarseră. Corky Marlinson ţopăia spre ele în cârjă. Piciorul îi fusese bandajat între timp, cu profesionalism de aceasta dată.

— Nici eu n-am putut să dorm!

Rachel se strâmbă, dându-şi seama că romantismul serii era pe punctul de a se destrăma.

Corky o cercetă cu privirea pe drăguţa reprezentantă a Serviciilor Secrete. Îi adresă un zâmbet larg:

— Îmi plac femeile în uniformă.

Agenta îşi dădu bluza la o parte, dezvăluind privirilor o armă ascunsă sub braţ.

Corky bătu în retragere.

— Am înţeles mesajul.

Se întoarse spre Rachel:

— S-a trezit şi Michael? Vrei să intri?

Omul părea dornic să se alăture petrecerii.

Rachel gemu:

— De fapt, Corky…

— Doctore Marlinson, interveni agenta Serviciilor Secrete, scoţând un bilet din bluza ei. Aşa cum se spune în acest bilet, care mi-a fost dat de către domnul Tolland, am primit ordine clare să vă escortez la bucătărie, să-i spun şefului bucătar să vă pregătească tot ce vă doriţi şi să vă rog să îmi explicaţi în amănunt cum v-aţi salvat de la o moarte sigură…

Agenta ezită şi se strâmbă citind biletul din nou…

— Urinând pe dumneavoastră?

Femeia părea că tocmai a rostit cuvintele magice. Corky renunţă imediat la cârje şi îşi puse un braţ în jurul umerilor agentei, ca să se sprijine. Rosti cu voce victorioasă:

— Spre bucătărie, iubire!

În vreme ce agenta indispusă îl ajută pe Corky să ţopăie mai departe pe coridor, Rachel nu se îndoia că partenerul lor de suferinţe era în al nouălea cer.

— Cheia stă în urină, îl auzi ea rostind, deoarece blestemaţii ăia de lobi olfactivi telencefalici pot mirosi orice de la distanţă!

Dormitorul Lincoln era întunecat. Rachel constată cu surprindere că patul era gol şi părea neatins. Michael Tolland nu se zărea nicăieri.

Lângă pat ardea o veche lampă cu petrol. În licărele luminii moi, Rachel zări covorul de Bruxelles… celebrul pat sculptat din lemn de trandafir… portretul soţiei lui Lincoln, Mary Todd chiar şi biroul unde Lincoln semnase Proclamaţia de Emancipare.

După ce închise uşa în urma ei, Rachel simţi curentul înfiorându-i picioarele goale. "Unde e Michael?" O fereastră era deschisă de cealaltă parte a încăperii, lăsând un vânticel să pătrundă înăuntru şi să agite draperiile albe. Rachel porni spre fereastră să o închidă însă pe drum se auzi o şoaptă bizară dinspre dulap.

— Maaaarrrrrrry…

Rachel se răsuci pe călcâie:

— Maaaaaarrrrrrrrry? şopti vocea din nou. Tu eşti?… Mary Todd Liiiiiincoln?

Rachel închise iute fereastra şi se întoarse spre dulap. Inima îi bătea cu putere, deşi ştia prea bine că era o prostie.

— Mike, ştiu că eşti tu.

— Nuuuuuu… continuă vocea. Nu sunt Mike… Sunt… Aaaaabe.

Rachel îşi înfipse mâinile în şolduri:

— Nu zău? Abe Cel Onest?

Un chicotit înfundat:

— Abe cel moderat de onest… da.

Rachel râdea şi ea acum.

— Să te teeeeeeeeeemi, gemu vocea din dulap. Să te teeeeemi foarte taaaaaaare.

— Nu mă tem.

— Te rog să te temi…, gemu vocea. La specia umană, emoţia generată de frică şi cea sexuală sunt îndeaproape legate.

Rachel izbucni în hohote:

— Aşa crezi tu că mă poţi incita?

— Iaaaaartă-măăăă… gemu vocea. Au trecut aaaaaaaani de când n-am mai fost cu o femeie.

— Evident, zise Rachel, deschizând uşa dulapului.

Michael Tolland stătea în faţa ei cu zâmbetul întipărit pe chip. Arăta irezistibil în pijamaua bleumarin cu care era îmbrăcat. Zărind sigiliul prezidenţial brodat pe pieptul bluzei, Rachel simţi cum îi stă o clipă inima în loc.

— Pijama prezidenţială?

El ridică din umeri.

— Era în dulap.

— Iar eu n-am avut decât tricoul ăsta?

— Ar fi trebuit să alegi dormitorul Lincoln.

— Ar fi trebuit să te oferi!

— Am auzit că salteaua era proastă. Din păr antic de cal.

Tolland îi făcu cu ochiul, arătând înspre un pachet ambalat ca un cadou de pe o masă cu tăblie de marmură:

— Cu aia o să mă revanşez.

Rachel era impresionată:

— Pentru mine?

— L-am trimis pe un angajat de la Casa Albă să caute chestia asta pentru tine. Abia a sosit. Nu o scutura.

Rachel desfăcu cu grijă ambalajul şi scoase dinăuntru conţinutul greu. Era un vas mare de cristal în care înotau doi peştişori aurii îngrozitor de urâţi. Se holbă la ei dezorientată şi deziluzionată:

— Glumeşti, nu-i aşa?

— Helostoma temmincki, îi explică Tolland cu mândrie.

— Mi-ai cumpărat peşti?

— Sunt nişte peşti rari, chinezeşti, care se sărută. Foarte romantici.

— Peştii nu sunt romantici, Mike!

— Spune-le asta tipilor ăstora. Pot să se sărute ore întregi.

— Şi ăsta este un alt stimulent erotic?

— Am cam ruginit când e vorba de dragoste. Poţi măcar să-mi răsplăteşti efortul?

— Pentru ştiinţa ta în viitor, Mike, peştii nu sunt un stimulent erotic. Încearcă poate cu nişte flori.

Tolland scoase un buchet de crini albi pe care îl ţinea ascuns la spate.

— Am încercat să iau trandafiri roşii, zise el, dar era cât pe ce să fiu împuşcat când am încercat să mă furişez în Grădina cu trandafiri.

Trăgând-o pe Rachel la pieptul lui şi pierzându-se în mireasma părului ei, Tolland simţi cum dispar anii în care îşi impusese izolarea. O sărută cu pasiune, simţindu-i corpul cum se lipeşte de corpul lui. Crinii albi căzură la picioarele lor. Barierele pe care Tolland le construise inconştient se topiră ca prin farmec.

"Au dispărut fantomele."

O simţi pe Rachel trăgându-l încet spre pat şi şoptindu-i la ureche:

— Doar nu crezi cu adevărat că peştii sunt romantici, nu?

— Ba da, răspunse el, sărutând-o din nou. Ar trebui să vezi ritualul de împerechere al meduzelor. Incredibil de erotic.

Rachel îl trânti pe spate pe salteaua din păr de cal şi îşi potrivi trupul peste trupul lui.

— Iar căluţii de mare… zise Tolland, rămas fără suflare în timp ce savura atingerea ei prin satinul subţire al pijamalei. Căluţii de mare au… un dans al iubirii incredibil de senzual.

— Ajunge cu toată vorbăria despre peşti, şopti Rachel, deschizându-i nasturii de la pijama. Ce-mi poţi spune despre ritualul de împerechere ale primatelor avansate?

Tolland oftă:

— Mă tem că nu mă pricep la primate.

Rachel îşi ridică tricoul:

— Ei bine, naturalistule, ţi-aş sugera să înveţi repede!