Conspiraţia

108

În vreme ce Corky şi Xavia se agitau în jurul dispozitivului care măsura nivelul de zirconiu din condrule, Rachel îl urmă pe Tolland într-o cameră lipită de laborator. Aici Tolland porni un alt computer. Oceanograful părea că vrea să mai verifice o informaţie.

În vreme ce computerul se încălzea, Tolland se întoarse spre Rachel cu gura întredeschisă, ca şi cum ar fi vrut să îi spună ceva, dar nu ştia cum să înceapă.

— Ce e? îl întrebă Rachel, surprinsă să constate cât de atrasă era de el, chiar şi în mijlocul unui asemenea haos.

Ar fi vrut să oprească timpul în loc şi să fie doar cu el — doar pentru un singur minut.

— Îţi datorez scuze, rosti Tolland, cuprins de remuşcări.

— Pentru ce?

— Pe punte? Rechinii-ciocan? Eram emoţionat! Uneori uit cât de înfricoşător poate fi oceanul pentru o mulţime de oameni.

Faţă în faţă cu el, Rachel se simţea ca o adolescentă stând în pragul casei cu un nou iubit.

— Mulţumesc. Nu-i nici o problemă. Serios.

Ceva din fiinţa ei îi spunea că Tolland voia să o sărute.

După o clipă, el îşi întoarse sfios faţa:

— Ştiu. Vrei să ajungi la ţărm. Ar trebui să ne întoarcem la lucru.

— Deocamdată, răspunse Rachel, zâmbind uşor.

— Deocamdată, repetă Tolland, aşezându-se la computer.

Rachel răsuflă zgomotos. Se apropie de Tolland, savurând intimitatea micului laborator. Îl urmări pe Tolland cum navighează printr-o serie de fişiere din calculator:

— Ce căutăm?

— Verificăm baza de date pentru păduchele gigant de ocean. Vreau să văd dacă descopăr vreo fosilă preistorică marină care să semene cu ceea ce am văzut noi în meteoritul NASA.

Deschise o pagină de căutare marcată cu litere aldine: "PROJECT DIVERSITAS".

Navigând printre meniuri, Tolland se apucă să îi explice:

— Diversitas reprezintă, în esenţă, un index permanent actualizat al datelor biologice oceanice. Când un biolog marin descoperă o nouă specie sau o nouă fosilă, poate da de veste şi împărtăşi descoperirea prin încărcarea datelor şi a fotografiilor într-o bază centrală de date. Deoarece în fiecare săptămână se descoperă o mulţime de date noi, aceastâ modalitate este singura de a păstra cercetarea marină la zi.

Rachel îl urmări pe Tolland cum navighează printre meniuri:

— Deci acum accesezi Internetul?

— Nu. Accesarea Internetului poate fi riscantă pe mare. Noi stocăm toate aceste date la bordul navei, pe un şir imens de discuri optice aflate în cealaltă încăpere. De fiecare dată când acostăm într-un port, ne conectăm la proiectul Diversitas şi ne actualizăm baza de 412 DAN BROWN date cu ultimele descoperiri. Astfel putem accesa datele pe mare fără o conexiune Web, iar acestea nu sunt niciodată mai vechi de o lună sau două.

Tolland chicoti, în vreme ce începu să introducă diverse cuvinte-cheie de căutare în calculator.

— Probabil că ai auzit de Napster, controversatul program de partajare a fişierelor cu programe muzicale!

Rachel încuviinţă.

— Diversitas este considerat versiunea de biologie marină a Napster-ului. Noi îi mai spunem LOBSTER²⁴ de la Lonely Ocean' Biologists Sharing Totally Eccentric Research²⁵.

Rachel izbucni în râs. Chiar şi într-o situaţie tensionată, Michael Tolland nu îşi pierdea simţul umorului, lucru care o făcea să se simtă mai bine. Începea să înţeleagă că în ultima vreme nu prea avusese parte de râsete.

— Baza noastră de date este enormă, reluă Tolland, terminând de introdus cuvintele-cheie. Sunt peste zece terabytes de descrieri şi fotografii. Sunt informaţii acolo pe care nimeni nu le-a văzut vreodată — şi pe care nimeni nu le va vedea. Speciile oceanice sunt, pur şi simplu, prea numeroase.

Apăsă tasta de căutare.

— Bine, hai să vedem dacă a văzut cineva vreo fosilă oceanică asemănătoare cu micuţa noastră insectă spaţială.

După câteva secunde, ecranul scoase la iveală patru trimiteri la animale fosilizate. Tolland apăsă pe fiecare, una câte una, şi examină fotografiile. Nici una nu semăna nici pe departe cu fosilele din meteorit.

Tolland se încruntă:

— Hai să încercăm altceva!

Scoase cuvântul "fosilă" din motorul de căutare şi apăsă din nou tasta de căutare:

— O să căutăm printre toate speciile vii. Poate că găsim un descendent în viaţă care are o parte dintre caracteristicile fiziologice ale fosilei din Milne.

Ecranul se reîmprospătă.

Tolland se încruntă din nou. Computerul returnase sute de trimiteri. Stătu o clipă în cumpănă, frecându-şi bărbia înnegrită de firele nerase de păr.

— Bine, asta înseamnă prea mult. Să facem o selecţie!

Rachel îl urmări cum accesează un alt meniu intitulat "habitat". Lista opţiunilor părea nesfârşită: bazin oceanic, mlaştină, lagună, recif, creastă de mijloc oceanic, pungi de sulf. Tolland merse către capătul listei şi alese o opţiune care spunea: MARGINI DISTRUCTIVE/GROPI OCEANICE.

"Deşteaptă mutare", remarcă Rachel în gând. Tolland îşi limita căutarea la speciile care trăiau în apropiere de mediile oceanice unde se presupunea că se pot forma structuri asemănătoare condrulelor.

Ecranul se reîmprospătă din nou. De această dată Tolland zâmbi:

— Excelent. Doar trei trimiteri.

Rachel se uită cu atenţie la primul nume de pe listă. "Limulus ply… ceva."

Tolland apăsă butonul pentru a vedea unde-l ducea trimiterea. Pe ecran apăru o poză; creatura semăna cu un crab-potcoavă supradimensionat fără coadă.

— Nţţ, făcu Tolland, întorcându-se la pagina precedentă.

Rachel se uită la al doilea nume de pe listă. Shrimpus Uglius from Hellus.²⁶ Era nedumerită:

— Numele ăla e adevărat?

Tolland chicoti:

— Nu. Este o specie nouă, încă neclasificată. Tipul care a descoperit-o are simţul umorului. Propune Shrimpus Uglius drept denumire taxonomică oficială.

Tolland deschise poza, dezvăluind o creatură îngrozitor de urâtă, asemănătoare cu un crevete, cu mustăţi şi antene de un roz fluorescent.

— Potrivit nume, zise Tolland. Dar nu e insecta noastră spaţială.

Se întoarse la index.

— Şi ultima ofertă îi aparţine lui…

Apăsă pe cea de-a treia intrare, încărcând noua pagină.

— Bathynomous giganteus… citi el cu voce tare când apăru textul.

Imediat se încărcă şi fotografia. Un instantaneu color luat de aproape.

Rachel sari drept în sus:

— Doamne!

Creatura care îi privea din poză îi dădea fiori.

Tolland inspiră adânc:

— Oh, Doamne! Amicul ăsta îmi pare cumva cunoscut!

Rachel dădu din cap. Rămăsese fără grai. Bathynomous giganteus. Creatura semăna cu un păduche gigant de apă. Arăta aproape la fel ca specia fosilă descoperită în roca NASA.

— Există câteva diferenţe minore, rosti Tolland, mergând pe pagină în jos, către diagramele şi schiţele anatomice. Dar e al naibii de apropiat. Mai ales, dacă luăm în consideraţie faptul că a avut la dispoziţie 190 de milioane de ani ca să evolueze.

"Apropiat e cuvântul potrivit, gândi Rachel. Prea apropiat."

Tolland citi descrierea de pe ecran:

— "Considerată a fi una din cele mai vechi specii din ocean, rara şi recent clasificata Bathynomous giganteus este un izopod de apă adâncă, consumator de resturi, care seamănă cu o căpuşă mare. Cu o lungime de până la şaizeci de centimetri, această specie prezintă un exoschelet chitinos segmentat, în cap, torace şi abdomen. Posedă extremităţi dispuse în perechi, antene şi ochi compoziţi, precum cei ai insectelor terestre. Acest săpător în fundul oceanelor nu e vânat de nimeni şi trăieşte în medii pelagice descoperite despre care în trecut se credea că sunt de nelocuit."

Tolland îşi înălţă privirea spre ea:

— Asta ar putea explica lipsa altor fosile în mostra de rocă!

Rachel se holba la creatura de pe ecran, emoţionată şi totuşi nesigură că înţelegea în profunzime semnificaţia celor aflate.

— Imaginează-ţi, rosti Tolland, plin de înflăcărare, că acum 190 de milioane de ani, o familie din aceste insecte a fost îngropată în noroiul de pe fundul oceanului. Pe măsură ce noroiul se transformă în rocă, insectele sunt fosilizate în piatră. Simultan, fundul oceanului, care se mişcă în mod continuu ca un imens valţ leneş către gropile oceanice, duce fosilele într-o zonă de presiune ridicată^l unde roca formează condrule! Tolland vorbea din ce în ce mai repede şi mai precipitat. Iar dacă o parte a crustei fosilizate şi pline de condrule se rupe şi sfârşeşte pe panta urcătoare a gropii, fapt cât se poate de banal, atunci are toate şansele să fie descoperită!

— Dar dacă NASA…, îngăimă Rachel. Adică, dacă totul e o minciună, NASA trebuie să fi ştiut că, mai devreme sau mai târziu, cineva ar fi descoperit că această fosilă seamănă cu o creatură marină, nu? Vreau să spun că. noi tocmai am descoperit asta!

Tolland începu să tipărească fotografiile insectei la o imprimantă laser.

— Ştiu şi eu… Chiar dacă ar fi ieşit cineva în faţă şi ar fi pus în evidenţă similarităţile dintre fosile şi un păduche marin viu, fiziologiile lor nu sunt identice. Aproape că întăreşte cazul NASA.

Rachel înţelese brusc:

— Panspermie.

"Viaţa pe pământ a fost plantată din spaţiu."

— Exact. Similarităţile dintre organismele cosmice şi cele terestre au perfect sens din punct de vedere ştiinţific. Acest păduche marin, de fapt, face poziţia NASA mai puternică.

— Doar dacă nu se pune problema autenticităţii meteoritului.

Tolland dădu din cap:

— Dacă meteoritul ridică întrebări, atunci întregul eşafodaj se prăbuşeşte. Păduchele nostru marin se transformă din prieten în distrugător al NASA.

Rachel urmări în tăcere cum imprimanta scuipă paginile despre insectă. Încerca să se convingă că totul fusese o greşeală nevinovată a celor de la NASA, dar ştia prea bine că nu era aşa. Oamenii care comiteau greşeli nevinovate nu încercau să ucidă alţi oameni.

În acea clipă, se auzi ecoul vocii nazale a lui Corky, care răsună în laborator:

— Imposibil!!!

Rachel şi Tolland se răsuciră pe călcâie.

— Verifică din nou nenorocitul ăla de raport! N-are nici un sens!

Xavia veni în fugă strângând în mână o hârtie de imprimantă.

Chipul ei era cenuşiu:

— Mike, nu ştiu cum să-ţi spun…

Vocea ei suna spart:

— Raportul dintre titaniu şi zirconiu din mostra asta…

Îşi drese glasul:

— E clar că NASA a comis o eroare uriaşă. Meteoritul lor este doar o nenorocită de rocă oceanică.

Rachel şi Tolland se priviră, dar nici unul nu scoase vreo vorbă. Ştiau. Într-o fracţiune de secundă, toate bănuielile şi îndoielile de până atunci se spulberaseră.

Tolland încuviinţă. În ochi i se citea tristeţea:

— Da. Mersi, Xavia!

— Dar nu înţeleg, replică femeia. Crusta de fuziune… locaţia din gheaţă…

— Îţi explicăm în timp ce facem drumul spre coastă, o întrerupse Tolland. Plecăm!

Rachel strânse repede hârtiile şi dovezile pe care le aveau. Acestea erau şocant de concludente: hârtia de imprimantă GPR arătând un puţ de inserţie în gheţarul Milne; fotografii ale unui păduche marin asemănător cu fosila NASA; articolul doctorului Pollack despre condrulele oceanice; în fine, datele microscopului electronic care arătau conţinutul uriaş de zirconiu din meteorit.

Concluzia era imbatabilă. "Fraudă!"

Tolland privi stiva de hârtii din mâinile lui Rachel şi oftă melancolic:

— Ei bine, aş spune că William Pickering are acum toate dovezile necesare.

Rachel dădu din cap, întrebându-se din nou de ce Pickering nu răspunsese la telefon.

Tolland ridică receptorul unui telefon din apropiere şi i-l întinse.

— Vrei să încerci din nou de aici?

— Nu, hai să plecăm. O să încerc să iau legătura cu el din elicopter.

Rachel hotărâse deja că, dacă nu va izbuti să dea de Pickering, îi va spune pilotului de la Paza de Coastă să îi ducă direct la sediul NRO, aflat la doar vreo 270 de kilometri depărtare.

Tolland vru să pună receptorul în furcă, dar se opri brusc. Părea nedumerit, ascultă în receptor şi se încruntă.

— Ce bizar! Nu are ton!

— Cum adică? întrebă Rachel, îngrijorată.

— Ciudat, întări Tolland. Liniile telefonice directe prin COMSAT nu îşi pierd niciodată…

— Domnule Tolland?

Pilotul Pazei de Coastă se ivi alergând în laborator, cu faţa albă ca varul:

— Ce s-a întâmplat? ceru Rachel să afle. Vine cineva?

— Asta-i problema, răspunse pilotul. Habar n-am. Radarul de la bord şi toate comunicaţiile au murit brusc.

Rachel îndesă adânc hârtiile în sân.

— Repede la elicopter. Plecăm. ACUM!