Conspiraţia

128

Tolland stătea în apă până la genunchi pe platforma motorului şi îşi storcea creierii încercând să găsească o soluţie de a o salva pe Rachel.

"Submersibilul nu trebuie să se scufunde!"

Privi înapoi spre Goya, întrebându-se dacă exista vreo posibilitate de a aduce un vinci pe care să îl conecteze la Triton, astfel încât acesta să rămână la nivelul apei. Imposibil. Nava se găsea la circa cincizeci de metri acum, iar Pickering trona pe punte, ca un împărat roman care ocupa fotoliul de onoare la un spectacol sângeros din Colosseum.

"Gândeşte! îşi spuse Tolland. De ce se scufundă Triton-ul?"

Mecanismul de flotare al submersibilului era îngrozitor de simplu: tancurile de balast modificau, în funcţie de fluidul cu care erau umplute, apă sau aer, capacitatea de flotare şi mişcau Triton-ul în sus sau în jos.

Evident, tancurile de balast se umpleau acum cu apă.

"Dar n-ar trebui!"

Fiecare tanc era echipat cu deschizături deasupra şi dedesubtul corpului. Deschizăturile de dedesubt, denumite şi "găuri de inundare", rămâneau întotdeauna deschise, în vreme ce deschizăturile de deasupra, denumite şi "ventile de aer", puteau fi manevrate prin închidere sau deschidere, astfel încât să asigure nivelul dorit al aerului în tanc, în funcţie de nevoi.

Dacă ventilele de aer ale submersibilului erau deschise din cine ştie ce motiv? Tolland nu-şi putea imagina vreunul. Se deplasă de cealaltă parte a platformei motorului şi cercetă cu degetele unul dintre tancuri. Ventilele de aer erau închise. În acelaşi timp cu ventilele însă, degetele lui dădură peste altceva.

Găuri de gloanţe.

"La naiba!" Triton-ul fusese sub ploaia de gloanţe când Rachel sărise în el. Tolland se scufundă imediat şi înotă sub Triton, plimbându-şi palmele cu mare atenţie pe suprafaţa celui mai important tanc de balast — tancul negativ. Britanicii porecliseră acest tanc "expresul de mers în jos". Germanii îl botezaseră "pantofii de plumb". Semnificaţia lui era cât se poate de clară. Odată umplut, tancul negativ ducea submersibilul în adâncuri.

Plimbându-şi palma şi pe părţile laterale ale tancului, Tolland dădu peste zeci de găuri de glonţ. Se simţea apa cum năvăleşte înăuntru. Indiferent că lui Tolland îi plăcea sau nu, submersibilul se pregătea să se scufunde.

Triton-ul ajunsese între timp la un metru adâncime. Îndreptându-se spre prova, Tolland îşi lipi faţa de geam şi se zgâi înăuntru.

Rachel bătea în geam şi urla. Panica din glasul ei îl făcea să se simtă lipsit de puteri. Pentru o clipă, se trezi transportat înapoi în timp într-un spital, uitându-se cum moare femeia pe care o iubea şi ştiind că nu poate face absolut nimic să o ajute. Aflat acum sub apă în faţa submersibilului care se ducea la fund, Tolland îşi spuse că nu mai putea trece din nou prin aşa ceva. "Eşti un supravieţuitor", îi spusese Celia, dar Tolland nu voia să supravieţuiască de unul singur… nu din nou.

Plămânii lui cereau cu disperare aer, şi totuşi Tolland rămase acolo cu ea. De fiecare dată când Rachel izbea în geam, Tolland auzea cum se ridică bulele de aer şi vedea cum submersibilul se scufunda şi mai adânc. Rachel urla ceva despre apa care intra pe Iângă geam.

Bila de plexiglas avea scăpări.

"Să existe o gaură de glonţ în geam?" Puţin probabil. Simţindu-şi plămânii gata să explodeze, Tolland se pregăti să iasă la suprafaţă. Sprijinindu-se de imensul geam acrilic, degetele lui dădură peste o bucată din cauciuc care acum atârna liberă. Probabil că în cădere se desprinsese o garnitură de etanşare. Acesta era motivul pentru care se infiltra apa. "Altă veste proastă."

Ajungând la suprafaţă, Tolland trase de trei ori aer adânc în piept, încercând, în acelaşi timp, să-şi limpezească gândurile. Apa care se infiltra pe sub geam nu putea decât să accelereze plonjonul. Submersibilul se găsea deja la peste un metru şi jumătate sub apă, iar Tolland abia dacă îl mai putea atinge cu vârfurile picioarelor. Simţea bătăile disperate ale lui Rachel rezonând în întreaga masă de metal şi plastic.

Tolland se gândea la o singură cale de acţiune. Dacă se scufunda la loc până la platforma motorului şi localiza cilindrul cu aer la mare presiune, l-ar fi putut folosi ca să deverseze apa din tancul de balast. Chiar dacă deversarea tancului ar fi fost doar un exerciţiu disperat, poate aşa Triton-ul ar fi reuşit să rămână în apropiere de suprafaţa apei încă un minut sau două, înainte ca tancurile perforate să se umple la loc.

"Şi după aceea?"

Fără a avea un plan clar de acţiune, Tolland se pregăti să se scufunde. Inspiră profund, aproape de nivelul în care îşi simţi plămânii gata să explodeze. "Mai mult aer în plămâni. Mai mult oxigen. O scufundare mai lungă." Simţindu-şi însă ţesuturile întinzându-se la maximum şi apăsându-i coastele, un gând ciudat îi trecu prin minte.

Dacă ar fi crescut presiunea în interiorul submersibilului? Unul dintre sigiliile domului de plexiglas se rupsese. Poate că, dacă ar fi putut creşte presiunea în interiorul habitaclului, Tolland ar fi reuşit să desprindă întregul dom, astfel încât Rachel să poată ieşi.

Expiră şi călcă apa câteva secunde, încercând să îşi imagineze mai bine şansele de reuşită. Era o opţiune perfect logică, nu? În definitiv, un submarin era construit ca să fie rezistent într-o singură direcţie. Trebuia să reziste la presiuni colosale din afară, fără ca presiunea dinăuntru să fie schimbată.

Mai mult, Triton-ul folosea valve de reglare uniformă, pentru a scădea numărul de piese de schimb duse de Goya în expediţii. Tolland putea desprinde pur şi simplu furtunul de alimentare al cilindrului de înaltă presiune, după care să îl redirecţioneze către un regulator de furnizare a ventilaţiei de urgenţă din babordul submersibilului! Presurizarea cabinei i-ar fi produs lui Rachel o durere cumplită, dar ar fi putut însemna o cale de salvare.

Tolland inspiră din nou şi se scufundă.

Submersibilul coborâse acum la doi metri şi jumătate, iar curenţii şi întunericul îi îngreunau orientarea. După ce găsi tancul presurizat, Tolland redirecţionă furtunul şi se pregăti să introducă aer în dom. Apucând valva, zări inscripţia din vopsea galbenă reflectorizantă de pe partea laterală a tancului, care îi reamintea de pericolul unei asemenea manevre: "ATENŢIE: AER COMPRIMAT — 3 000 PSI".

"Trei mii de livre pe inch pătrat", îşi spuse Tolland. Reuşita acţiunii ar fi însemnat desprinderea domului din plexiglas înainte ca presiunea din cabină să îi zdrobească plămânii lui Rachel. În esenţă, Tolland înfigea un furtun de incendiu de mare capacitate într-un balon de apă, sperând ca balonul să se destrame cât mai repede.

Strânse valva şi se hotărî. Suspendat acolo, pe spatele Triton-ului, Tolland roti de robinet, deschizând valva. Furtunul se umflă imediat, iar Tolland auzi cum aerul inunda cabina cu o forţă colosală.

În cabină, Rachel simţi brusc o durere sfâşietoare crăpându-i ţeasta. Deschise gura să ţipe, însă aerul intra în plămânii ei cu o asemenea forţă, încât fata avu senzaţia că o să-i explodeze pieptul. Îşi simţea ochii înfundaţi în orbite. În urechi ceva uruia cu putere, împingând-o către o stare de inconştienţă. Îşi strânse instinctiv ochii şi îşi apăsă palmele peste urechi. Durerea era din ce în ce mai mare.

Rachel auzi o bătaie chiar în faţa ei. Se chinui să întredeschidă ochii şi apucă să zărească silueta lui Michael Tolland în întuneric. Faţa lui stătea lipită de geam. O îndemna prin semne să facă ceva.

"Dar ce?"

Abia îl zărea în beznă. Vederea îi era înceţoşată, iar globii oculari — distorsionaţi din pricina presiunii. Chiar şi aşa, îşi putea da seama că Triton-ul se scufundase sub nivelul ultimelor licăriri ale luminilor subacvatice ale navei Goya. În jurul ei, se găsea doar un abis mocirlos şi nesfârşit.

Tolland se întinse pe suprafaţa domului şi continuă să bată. Pieptul urla după aer. Ştia că în câteva secunde trebuia să se întoarcă la suprafaţă.

"Împinge în geam!", o imploră el în gând. Auzea aerul presurizat evadând de sub geam şi ridicându-se în bule. Undeva, garnitura de etanşare se fisurase destul de serios. Mâinile lui Tolland căutară o muchie, ceva sub care să-şi bage degetele şi să tragă. Nimic.

Oxigenul i se termină, lipsa lui aducându-l în pragul leşinului. Bătu în geam pentru ultima dată. Nici măcar nu o mai vedea pe Rachel. Era prea întuneric. Cu ultimele picături de aer din plămâni strigă sub apă:

— Rachel… Împinge… În… geam!

Cuvintele lui ieşiră ca o bolboroseală neinteligibilă.