Conspiraţia

6l

Submarinul nuclear Charlotte staţiona în adâncurile Oceanului Arctic de cinci zile. Prezenţa lui acolo era strict secretă.

Submarin din clasa Los Angeles, Charlotte, fusese proiectat să "asculte şi să nu fie auzit". Cântărind patruzeci şi două de tone, motoarele lui cu turbină erau suspendate pe arcuri pentru a înăbuşi orice vibraţie pe care o puteau genera. În ciuda nevoii de a nu fi văzut, submarinul dispunea de una dintre cele mai mari amprente în apă. Întinzându-se pe o lungime de peste 120 de metri de la prova la pupa, carena ar fi zdrobit, dacă ar fi fost plasată pe un teren de fotbal american, ambele buturi de încercare şi ar mai fi dat şi pe afară. Având de şapte ori lungimea unui submarin din clasa Holland din dotarea Marinei americane, Charlotte dispersa 6 927 de tone de apă în imersiune completă şi putea atinge viteza uluitoare de treizeci de noduri.

Adâncimea normală de navigare a vasului se găsea imediat sub termoclină, un gradient natural de temperatură care distorsiona undele radar de deasupra şi făcea submarinul invizibil radarelor de suprafaţă. Cu un echipaj de 148 de oameni şi o adâncime maximă de imersiune de peste cinci mii de metri, vasul reprezenta ultimul răcnet în materie de submersibile şi era nava de lucru a Marinei Statelor Unite. Sistemul de aerisire prin electroliză evaporativă, cele două reactoare nucleare şi proviziile modificate prin inginerie genetică îi permiteau să înconjoare planeta de douăzeci şi unu de ori fără să iasă la suprafaţă. Dejecţiile umane ale echipajului, la fel ca în cele mai multe cazuri de nave submersibile, erau comprimate în blocuri de treizeci de kilograme şi ejectate în ocean — cărămizi uriaşe de materii fecale care erau botezate în glumă "căcăreze de balenă".

Tehnicianul aflat în faţa ecranului oscilator din camera sonarului era unul dintre cei mai buni specialişti în domeniu. Mintea lui era un dicţionar ambulant de sunete şi forme de undă. Omul putea distinge între sunetele mai multor zeci de tipuri de propulsoare ruseşti de submarin, sute de animale marine şi chiar vulcani subacvatice aflate la mare distanţă, cum erau cele din Japonia.

Pe moment însă, asculta un ecou repetat şi înfundat. Deşi uşor de identificat, sunetul apăruse în chip cu totul neaşteptat:

— Nu o să crezi ce semnal primesc acum în căşti, îi zise el asistentului, dându-i căştile.

Asistentul îşi montă căştile şi o expresie de neîncredere i se aşternu pe chip:

— Doamne! E limpede ca lumina zilei. Ce facem?

Omul de la sonar ridicase deja interfonul să îl anunţe pe căpitan.

Când acesta ajunse în camera sonarului, tehnicianul comută semnalul pe difuzoare, astfel ca toată lumea să îl audă clar.

Căpitanul ascultă, fără nici o expresie pe chip:

THUD. THUD. THUD.

THUD… THUD… THUD…

THUD. THUD. THUD.

Mai încet. Tot mai încet. Tiparul sonor se pierdea. Din ce în ce mai slab.

— Care sunt coordonatele? ceru căpitanul să afle.

Tehnicianul îşi drese glasul:

— De fapt, domnule, vine de la suprafaţă, la circa cinci kilometri de tribord.