Conspiraţia

65

Rachel Sexton se simţea de parcă era arsă de vie.

"Plouă cu foc!"

Încercă să îşi deschidă ochii, dar nu reuşi să zărească decât nişte forme nedesluşite, în ceaţă, şi nişte lumini orbitoare. Ploua de jur împrejurul ei. O ploaie fierbinte care o opărea. Îi ardea pielea goală. Stătea întinsă pe o parte, simţind cărămizile fierbinţi sub trup. Se încovrigă mai tare, în poziţia de fetus, încercând să se ferească de lichidul fierbinte care cădea de sus. Mirosea a chimicale. Poate a clor. Încercă să se târască de acolo, însă nu putu. Mâini puternice îi apăsau pe umeri, ţintuind-o de podea.

"Daţi-mi drumul! Ard toată!"

Se luptă din instinct ca să scape, în zadar, căci aceleaşi mâini puternice o strângeau tot mai tare.

— Stai acolo! rosti vocea unui bărbat.

Accentul era american, de profesionist.

— Se va termina în curând!

"Ce se va termina? se întrebă Rachel. Durerea?" Încercă să îşi concentreze vederea. Luminile din locul ăsta erau extrem de puternice. Sesiză că încăperea era mică. Înghesuită. Totul i se părea cu susul în jos.

— Ard!

Urletul lui Rachel abia dacă se auzi ca o şoaptă.

— N-aveţi nimic, zise vocea. Apa e călduţă. Aveţi încredere în mine.

Rachel îşi dădu seama că era practic dezbrăcată. Avea pe ea doar lenjeria îmbibată cu apă. Nu îi era ruşine; mintea îi era prea ocupată cu alte întrebări.

Amintirile reveniră ca un şuvoi tumultos. Gheţarul. Radarul Atacul. "Cine? Unde sunt?" Încercă să pună lucrurile cap la cap însă îşi simţea creierul adormit, de parcă ar fi fost împiedicat de ceva să gândească. Din toată confuzia reieşi o singură idee limpede: "Michael şi Corky… unde sunt?"

Încercă din nou să-şi concentreze privirea, dar nu zări decât bărbaţii de deasupra ei. Toţi erau îmbrăcaţi în acelaşi fel de costum albastru ca de scafandru. Voi să vorbească, dar gura nu era capabilă să scoată nici măcar o singură silabă. Senzaţia de arsură din piele lăsa acum loc unor valuri bruşte şi profunde de durere, care îi atacau muşchii precum nişte unde seismice.

— Nu vă mai opuneţi, rosti bărbatul de deasupra. Sângele trebuie să vă revină în muşchi!

Rostea cuvintele de parcă ar fi fost un doctor.

— Încercaţi să mişcaţi membrele cât de mult puteţi.

Rachel simţea durerea ca şi cum fiecare muşchi îi era lovit de un ciocan. Rămase întinsă pe podea, abia respirând.

— Mişcaţi-vă braţele şi picioarele! insistă bărbatul, chiar dacă vă doare cumplit.

Rachel încercă să se conformeze. Fiecare mişcare părea un cuţit înfipt în articulaţii. Jeturile de apă se înfierbântară iarăşi. Revenea opăreala. Durerea era tot mai accentuată. La un moment dat, crezu că nu va mai rezista nici o secundă. În aceeaşi clipă, cineva îi făcu o injecţie. Durerea se domoli cu repeziciune. Vibraţiile slăbiră din intensitate. Rachel simţi că respiră din nou.

O nouă senzaţie îi invada trupul. O serie bizară de ace şi de ciupituri. Le simţea în tot corpul şi o înţepau, din ce în ce mai ascuţit. Milioane de puncte minuscule cât vârful de ac, care se intensificau ori de câte ori se mişca încercă să rămână nemişcată, dar jeturile de apă continuau să o lovească. Bărbatul de deasupra îi ţinea braţele şi i le mişca.

"Doamne, ce mă doare!" Rachel era prea slăbită ca să se împotrivească. Pe faţă îi curgeau lacrimi de durere şi de epuizare. Îşi închise ochii strâns, făcând să dispară lumea exterioară.

Într-un târziu, acele şi pişcăturile dispărură. Ploaia de deasupra încetă. Când îşi deschise ochii, vederea îi era mai limpede.

Atunci îi văzu.

Corky şi Tolland zăceau în apropiere, tremurând pe jumătate dezbrăcaţi şi muraţi bine. După expresiile de disperare de pe feţele lor, Rachel îşi dădu seama că trecuseră prin aceleaşi chinuri. Ochii căprui ai lui Michael Tolland erau sticloşi şi injectaţi de sânge. Când o zări pe Rachel, reuşi să îi schiţeze un zâmbet, cu buzele-i vinete tremurând.

Rachel încercă să se ridice în capul oaselor ca să îşi dea seama unde este. Toţi trei zăceau tremurând ca piftiile într-un amestec de nedescris de membre pe jumătate goale pe podeaua unei camere minuscule de duş.