Conspiraţia

70

"Camera moartă" din submarinul Charlotte, proiectată după o structură similară a Laboratoarelor Bell, era, în termeni obişnuiţi, ceea se numeşte o încăpere fără ecou. În fapt, era un spaţiu perfect absorbant din punct de vedere acustic, fără suprafeţe paralele sau reflectoare, care absorbea sunetele cu o eficienţă de 99,4%. Datorită naturii conductoare a metalului şi a apei, conversaţiile la bordul submarinelor erau întotdeauna vulnerabile la interceptarea de la mică distanţă sau prin microfoane parazite postate pe chila navei. Încăperea era, în realitate, un loc minuscul din interiorul submarinului din care nu scăpa nici un sunet în exterior. Toate conversaţiile dinăuntru erau sută la sută sigure.

Camera semăna cu un dulap mai mare. Pereţii, tavanul şi podeaua erau complet acoperite cu spirale din spumă, orientate înspre interior, din toate direcţiile. Îi amintea lui Rachel de o peşteră înghesuită, submarină, unde stalagmitele crescuseră în voie, ieşind din toate suprafeţele posibile. Mai neplăcută era aparenta absenţă a unei podele.

Aceasta era, de fapt, constituită dintr-o reţea deasă de sârme, întinsă orizontal de-a latul camerei, ca o plasă de pescuit, creându-le celor care se găseau în ea ciudata senzaţie că erau suspendaţi la mijlocul înălţimii peretelui. Spaţiile reţelei erau umplute cu cauciuc şi rigidizate. Privind în jos către bizara podea, Rachel avu senzaţia că traversează un pod de frânghii suspendat peste un peisaj ciudat. La un metru mai jos, o pădure de ace din spumă se ridica ameninţător.

Imediat după ce intrase, Rachel sesizase lipsa de consistenţă a aerului, de parcă acolo fusese scoasă fiecare particulă de energie. În urechi, parcă i se înfundaseră câlţi de bumbac. Doar respiraţia i se auzea, şi asta rezonând în interiorul capului. Scosese un sunet cu voce tare. Ca şi cum ar fi vorbit stând cu capul într-o pernă. Pereţii absorbeau orice reverberaţie. Singurele vibraţii perceptibile erau cele din capul ei.

Căpitanul plecase, închizând uşa etanşată în urma lui. Rachel Corky şi Tolland se găseau acum în interiorul încăperii, la o masă mică, în formă de U, aşezată pe piloni lungi de metal ce coborau prin reţeaua de cauciuc şi sârme. De masă fuseseră ataşate mai multe microfoane, căşti şi o consolă video cu o cameră minusculă plantată în vârf. Părea un minisimpozion al Naţiunilor Unite.

Ca o persoană care lucra în cadrul comunităţii informative americane, naţiunea cea mai avansată din lume în fabricarea microfoanelor dure cu laser, a căştilor parabolice submarine şi a altor dispozitive de ascultat, hipersensibile, Rachel era perfect conştientă că în lume existau foarte puţine locuri unde o conversaţie se putea purta în siguranţă absolută. Camera moartă părea a fi unul dintre aceste locuri. Microfoanele şi căştile de pe masă permiteau "apelul în conferinţă" de tip persoană-la-persoană, în cadrul căruia interlocutorii puteau discuta liber, ştiind că vibraţiile vocilor nu aveau cum să iasă din încăpere. După ce erau captate de microfoane, vocile erau criptate înainte de a-şi începe lunga lor călătorie prin atmosferă.

— Verificare de control.

Vocea se auzi pe neaşteptate în căştile lor, făcându-i pe toţi trei să tresară.

— Mă auziţi, domnişoară Sexton?

Rachel se aplecă spre microfon:

— Da. Mulţumesc.

"Oricine ai fi tu."

— Directorul Pickering vă aşteaptă pe linie. A acceptat transmisia AV. Acum eu o să închid. Veţi primi fluxurile de date în câteva momente.

Rachel auzi cum linia căzu. Urmară mai multe păcănituri pricinuite de electricitatea statică, apoi o serie rapidă de păcănituri şi bip-uri în căşti. Ecranul video se trezi la viaţă cu o limpezime uimitoare, astfel încât Rachel îl zări pe directorul Pickering în sala de conferinţe

NRO. Era singur. Directorul îşi ridică brusc capul şi o privi pe Rachel drept în ochi.

Aceasta se simţi ciudat de uşurată când îl văzu.

— Domnişoară Sexton, rosti el, cu o expresie de perplexitate şi tulburare întipărită pe chip. Ce Dumnezeu se petrece?

— Meteoritul, domnule, îi răspunse Rachel. Cred că s-ar putea să avem o problemă gravă.