Conspiraţia

55

În vreme ce Delta Three rămase în urmă ca să aranjeze cadavrul lui Norah Mangor şi sania, ceilalţi doi soldaţi porniră în fugă în josul gheţarului după prada lor.

În picioare aveau schiuri motorizate ElektroTreads. Proiectate după modelul de schiuri Fast Trax destinat marelui public, schiurile secrete ElektroTreads erau în esenţă nişte vehicule de zăpadă ce aveau ataşate de tălpici nişte minipăşitoare — ca nişte snowmobile pentru picior. Viteza era controlată prin unirea indexului cu degetul mare. Astfel se uneau două miniplăci de presiune ascunse în mănuşa mâinii drepte. În jurul piciorului era înfăşurată o baterie puternică pe bază de gel, dublu izolată, care le permitea schiurilor să alunece fără zgomot. În mod ingenios, energia cinetică generată de gravitate şi de păşitoarele care se roteau pe măsură ce schiorul aluneca în josul unei pante era automat folosită pentru reîncărcarea bateriei în scopul urcării pantei următoare.

Stând cu spatele drept în calea vântului, Delta One coborî panta ghemuit, inspectând cu privirea suprafaţa dinaintea lui. Sistemul de vedere pe timp de noapte era un urmaş mult modernizat al modelului Patriot folosit de puşcaşii marini. Delta One privea acum printr-un vizor alcătuit din lentile din şase elemente 40 x 90 mm, un magnificator cu trei elemente şi un dispozitiv cu infraroşu de rezoluţie mare. Totul în jurul lor apărea mai degrabă colorat într-o nuanţă translucidă de albastru rece decât verdele obişnuit pentru binoclurile cu infraroşu — tiparul de culoare special proiectat pentru zone cu reflexie extremă precum Arctica.

În timp ce se apropia de prima ridicătură, Delta One zări prin vizor mai multe dungi de zăpadă proaspăt răscolită, care se ridicau pe panta dâmbului ca o săgeată de neon în noapte. Celor trei fugari fie nu le-a trecut prin minte să se desprindă de harnaşament, fie nu au mai fost în stare de aşa ceva. În orice caz, dacă nu reuşiseră să se elibereze înainte de ultima ridicătură de zăpadă, acum se găseau undeva, în apele oceanului. Delta One ştia că îmbrăcămintea protectoare avea să le prelungească durata de supravieţuire în apă, însă curenţii puternici aveau să îi tragă în largul oceanului. Înecul nu putea fi evitat.

În ciuda încrederii pe care o simţea, Delta One fusese instruit să meargă întotdeauna la sigur. Trebuia să vadă cadavrele. Ghemuindu-se şi mai mult, îşi strânse pumnii şi urcă în viteză prima pantă.

Michael Tolland zăcea nemişcat. Îşi cerceta rănile. Era lovit destul de puternic, dar oasele păreau a-i fi rămas întregi. Fără nici o îndoială fusese salvat de costumul de protecţie. Îşi deschise ochii. Nu putea să se concentreze. Totul părea mai liniştit aici… mai tăcut. Vântul continua să urle, dar cu mai puţină ferocitate.

"Am trecut dincolo de margine, nu?"

Reuşi, în sfârşit, să se adune şi apoi descoperi că zăcea întins pe gheaţă, aproape în unghi drept faţă de Rachel Sexton şi peste ea. Clemele lor de protecţie îngemănate erau complet răsucite. O simţea respirând sub el, dar nu-i putea zări chipul. Se rostogoli de pe ea. Muşchii abia mai catadicseau să răspundă comenzilor creierului.

— Rachel…?

Tolland nu era prea sigur dacă buzele lui scoseseră vreun sunet sau nu.

Îşi aminti ultimele secunde ale călătoriei lor năucitoare: trasul în sus al balonului, coarda de prindere care plesnea, corpurile lor prăbuşindu-se pe panta dâmbului, alunecarea peste ultimul dâmb şi frânarea în ultimul moment în apropierea limitei gheţarului — în apropierea crestei. Tolland şi Rachel căzuseră, însă căderea fusese ciudat de scurtă. În loc să plonjeze în mare, aşa cum ar fi fost de aşteptat, căzuseră doar vreo trei metri înainte de a atinge alt bloc de gheaţă şi de a se opri, avându-l drept contragreutate pe Corky.

Ridicându-şi capul, Tolland privi spre mare. Gheaţa se termina nu prea departe, într-o creastă, dincolo de care se auzeau vuietul oceanului. Privind înapoi spre gheţar, Tolland se zgâi să zărească ceva în noapte. La circa şase metri depărtare, privirea lui întâlni un perete înalt de gheaţă care părea să atârne deasupra lor. De-abia în acea clipă pricepu ce se întâmplase. Cumva, alunecaseră dincolo de gheţarul principal, pe o terasă de gheaţă mai joasă. Terasa era plată, lată cât un teren de hochei, şi se prăbuşise parţial — gata să se desprindă şi să cadă în ocean în orice clipă. "Aisberg în formare", îşi spuse Tolland, în timp ce privea platforma instabilă de gheaţă pe care zăcea. Era o bucată lată şi pătrată care atârna lipită de gheţar ca un balcon imens, înconjurat din trei părţi de văi abrupte de gheaţă care dădeau spre ocean. Bucata de gheaţă era ataşată de gheţar doar în partea din spate, iar Tolland putea să vadă acum cât de precară era această legătură. Hotarul dintre terasă şi gheţarul Milne era trasat de o fisură care măsura deja peste un metru lăţime şi continua să se lărgească. Forţa gravitaţională avea să influenţeze sfârşitul acestei bătălii.

Mai înspăimântătoare decât fisura era însă imaginea corpului nemişcat al lui Corky Marlinson, care stătea ghemuit pe gheaţă. Corky zăcea la zece metri depărtare, legat în continuare de ei cu acea coardă de siguranţă.

Tolland încercă să se ridice în picioare, dar îl împiedica faptul că era legat de Rachel. Îşi schimbă poziţia şi începu să desfacă legăturile dintre ei.

În timp ce încerca să se ridice şi ea în capul oaselor, Rachel părea extrem de slăbită:

— N-am… trecut dincolo de margine?

În voce i se citea uluirea.

— Am căzut pe un bloc de gheaţă aflat la un nivel mai jos, îi răspunse Tolland, reuşind, în sfârşit, să se detaşeze complet. Trebuie să-l ajut pe Corky!

Chinuit de dureri, Tolland voi să se ridice, dar îşi simţi picioarele nesigure. Apucă de coardă şi trase. Corky începu să alunece pe gheaţă înspre ei. După mai multe opinteli, ajunse doar la câţiva zeci de centimetri depărtare.

Colegul lor arăta de parcă ar fi fost bătut măr. Îşi pierduse ochelarii, pe un obraz i se vedea o tăietură urâtă şi îi curgea sânge din nas. Teama lui Tolland ca omul să nu fi murit se spulberă în clipa în care Corky se răsuci şi se uită la el cu o privire urâtă.

— Isuse, îngăimă el. Ce naiba a mai fost şi şmecheria aia?

Tolland se simţi copleşit de un val de uşurare.

Rachel reuşise între timp să se ridice şi acum se strâmba din cauza durerii. Privi în preajmă:

— Trebuie să… plecăm de aici. Blocul ăsta de gheaţă e pe punctul de a se prăbuşi.

Tolland era total de acord. Singura întrebare era cum.

Nu aveau timp să se gândească la o soluţie. Deasupra lor, pe gheţar, începea să se audă un fâşâit ascuţit care le era cunoscut. Tolland se uită în sus şi zări două siluete îmbrăcate în alb, care ajunseseră la marginea gheţarului şi se opriseră în acelaşi timp. Cei doi oameni rămaseră pironiţi locului preţ de o clipă, zgâindu-se la prada lor ca nişte mari maeştri de şah savurând clipa dinainte de mutarea finală.

Delta One era surprins să vadă că cei trei fugari trăiesc. Ştia că lucrurile nu aveau să rămână aşa pentru mult timp. Victimele căzuseră pe o porţiune a gheţarului care îşi începuse deja plonjonul inevitabil spre ocean. Cei trei puteau fi neutralizaţi şi lichidaţi în acelaşi fel ca femeia care zăcea acum moartă, însă tocmai se ivise o soluţie mult mai "curată". O soluţie prin care cadavrele nu aveau să fie descoperite niciodată.

Când privi dincolo de marginea buzei de gheaţă, Delta One se concentră asupra crevasei crescânde, ce începuse să se întindă precum un şarpe între gheţar şi puiul de gheaţă. Bucata pe care stăteau fugarii era într-o poziţie extrem de nesigură… gata să se rupă şi să cadă în ocean în orice zi.

"De ce acea zi n-ar fi tocmai astăzi…?"

Pe gheţar, noaptea erau zguduiţi în permanenţă la câteva ore distanţă de bubuituri asurzitoare — sunetele bucăţilor de gheaţă care se desprindeau de gheţarul-mamă şi plonjau în ocean. Cine ar fi observat?

Cuprins de fiorul de adrenalină obişnuit în preajma unui nou asasinat, Delta One îşi introduse mâna în rucsacul cu provizii şi scoase de acolo un obiect greu, de forma unei lămâi. Un articol standard pentru echipele militare de asalt, obiectul era botezat "flash-bang", fiind, de fapt, o grenadă de impact neletală, ce dezorienta temporar inamicul prin generarea unei lumini orbitoare şi a unui zgomot asurzitor în urma exploziei. În noaptea asta însă, avea cu siguranţă să se dovedească a fi mortală.

Se postă în apropierea marginii, întrebându-se cât de adâncă era crevasa despărţitoare. Şase metri? Cincisprezece metri? Oricum nu mai conta. Planul lui funcţiona indiferent de adâncime.

Cu un calm exersat de-a lungul a nenumărate execuţii cu sânge rece, Delta One fixă o întârziere de zece secunde pe minipanoul de comandă al grenadei, scoase cuiul de siguranţă şi aruncă grenada în despărţitură. Minibomba plonjă în întuneric şi se făcu nevăzută.

După aceea, Delta One şi camaradul lui goniră înspre culmea ultimului dâmb şi aşteptară. Avea să fie o imagine de neuitat.

Chiar dacă era aproape inconştientă, Rachel Sexton îşi imagina cu destulă exactitate ce anume aruncaseră atacatorii în crevasă. Fără a-şi da exact seama dacă Michael Tolland pricepuse ce se întâmplă sau citise groaza din ochii ei, Rachel îl văzu că se albeşte la faţă şi că îşi îndreaptă iute privirea înfricoşată în josul bucăţii de gheaţă pe care stăteau, înţelegând clar că inevitabilul urma să se producă.

Ca un nor de furtună iluminat de un fulger din interior, gheaţa de sub Rachel emise o lumină dinăuntru. Ciudata lumină albă trimise raze în toate direcţiile. Gheţarul luci pe o distanţă de o sută de metri. Apoi se auzi bubuitura. Nu huruitul unui cutremur, ci o undă de şoc asurzitoare, cu o forţă înfiorătoare. Rachel simţi impactul sonor în toate fibrele trupului.

În aceeaşi fracţiune de secundă, ca şi cum s-ar fi săpat un şanţ între gheţar şi blocul de apă, creasta începu să se desprindă cu un zgomot îngrozitor. Rachel schimbă o privire îngrozită cu Tolland. Lângă ei, Corky scoase un urlet.

Fundul bucăţii se desprinse.

Rachel se simţi pentru o clipă imponderabilă, plutind deasupra blocului de milioane de tone de gheaţă. Apoi se treziră cu toţii coborând odată cu aisbergul — plonjând în apa ucigătoare.