Conspiraţia

14

Casa Albă este una dintre cele mai mici reşedinţe prezidenţiale din lume. Măsoară doar cincizeci şi şase de metri în lungime, douăzeci şi opt de metri în lăţime şi are o suprafaţă de teren amenajat de doar şapte hectare. Proiectul, întocmit de arhitectul James Hoban, prezentase o structură asemănătoare unei cutii, cu un acoperiş înălţat, balustrada şi o intrare cu numeroase coloane; deşi lipsit de originalitate, el fusese selectat în cadrul unui concurs deschis de către juraţii care îl apreciaseră ca fiind "atrăgător, cu demnitate şi flexibil".

Chiar dacă stătuse trei ani şi jumătate la Casa Albă, preşedintele Zach Herney se simţea rareori acasă acolo, în acel labirint de candelabre, antichităţi şi puşcaşi marini înarmaţi până în dinţi. Pe moment însă, în vreme ce se îndrepta spre aripa de vest, se simţea înviorat şi ciudat de uşurat. Părea că pluteşte peste covoarele de pluş.

Mai mulţi membri din personalul Casei Albe îşi ridicară privirea înspre preşedintele care se apropia. Herney le făcu la toţi cu mâna şi îi salută, pe fiecare pe rând. Răspunsurile oamenilor, deşi politicoase, trădau supunere şi erau însoţite de zâmbete forţate.

— Bună dimineaţa, domnule preşedinte!

— Mă bucur să vă văd, domnule preşedinte!

— O zi bună, domnule!

În vreme ce se îndrepta spre birou, Herney sesiză şoaptele din jurul Iui. În Casa Albă părea că se pregăteşte o insurecţie. În ultimele săptămâni, dezamăgirea celor din 1600 Pennsylvania Avenue crescuse până în punctul în care Herney începuse să se simtă precum căpitanul Bligh — comandând o navă în derivă, al cărei echipaj se pregătea de revoltă.

Preşedintele nu-şi putea învinui oamenii. Personalul lucrase mult peste orele de program ca să îl sprijine în alegerile ce băteau la uşă, iar acum, ca din senin, preşedintele părea a-şi fi pierdut interesul pentru victorie.

"În curând vor înţelege, îşi spuse Herney. În curând voi fi din nou eroul lor."

Regreta că îşi menţinuse personalul departe de aceste informaţii atâta timp, dar confidenţialitatea era strict necesară. Iar când era vorba de păstrarea secretelor, Casa Albă avea renumele de locul în care se clevetea cel mai mult din tot Washingtonul.

Herney ajunse în sala de aşteptare de lângă Biroul Oval şi îi făcu voios cu mâna secretarei.

— Arăţi bine în dimineaţa asta, Dolores!

— Şi dumneavoastră, domnule, îi răspunse femeia, uitându-se la ţinuta lui cu dezaprobare făţişă.

Herney îşi coborî vocea:

— Vreau să organizezi o întâlnire.

— Cu cine, domnule?

— Cu tot personalul din Casa Albă!

Secretara îşi ridică privirea:

— Tot personalul, domnule? Adică toţi cei 145 de oameni?

— Chiar aşa.

Femeia părea nedumerită:

— Bine. Să fixez întâlnirea în… Sala de Briefing?

Herney clătină din cap:

— Nu. Să fie în biroul meu.

Acum secretara făcu ochii mari:

— Vreţi să vă întâlniţi cu întregul personal în Biroul Oval?

— Exact.

— Cu toţi în acelaşi timp?

— De ce nu? Fixeaz-o pentru ora patru după-amiază!

Secretara dădu din cap, de parcă ar fi compătimit un bolnav mintal.

— Foarte bine, domnule. Şi întâlnirea se va referi la…?

— În seara asta voi face un anunţ important către poporul american. Vreau ca oamenii mei să fie primii care îl aud.

Pe chipul femeii se ivi brusc o umbră de tristeţe, ca şi cum s-ar fi temut de apropierea acestui moment. Îşi coborî glasul:

— Vă retrageţi din cursă, domnule?

Herney izbucni în râs:

— La naiba, nu, Dolores! Mă pregătesc de bătălie!

Secretara se îndoia de acest lucru. Toate analizele din presă afirmau că preşedintele Herney avea să lase baltă alegerile.

El îi făcu încurajator cu ochiul:

— În aceşti ultimi ani ai lucrat excelent pentru mine, Dolores, şi o să continui să faci aceeaşi treabă şi în următorii patru ani. O să rămânem în Casa Albă. Jur.

Femeia părea că vrea să-l creadă din tot sufletul:

— Foarte bine, domnule! O să anunţ personalul. Patru după-amiază.

Intrând în Biroul Oval, Zach Herney nu se putu abţine să nu zâmbească când îşi imagină întregul personal înghesuit în acea încăpere îngrozitor de mică.

Deşi acel măreţ birou al puterii primise multe porecle în decursul timpului — Toaleta, Cuibul Sculei, Dormitorul lui Clinton -, porecla favorită a lui Herney era "Capcana de Homari". Părea mult mai potrivită. Oricine intra pentru prima dată acolo era imediat dezorientat. Simetria camerei, pereţii uşor rotunjiţi la colţuri, uşile mascate, toate contribuiau la sentimentul năucitor pe care-l aveau vizitatorii: că fuseseră legaţi la ochi şi răsuciţi în loc de mai multe ori. După ce avusese o întrevedere cu preşedintele în Biroul Oval, se întâmpla adesea ca vreun demnitar străin să se ridice, să dea mâna cu preşedintele şi să pornească drept spre o debara. În funcţie de rezultatul întâlnirii, Herney îl oprea pe oaspete la timp sau se amuza văzând cum acesta se face singur de râs.

Herney crezuse întotdeauna că lucrul care era cel mai impunător în Biroul Oval era vulturul american ţesut pe imensul covor oval din încăpere. Gheara stângă a vulturului ţinea ramura de măslin, în vreme ce gheara dreaptă strângea un mănunchi de săgeţi. Foarte puţini erau cei din exterior care ştiau că, pe timp de pace, vulturul privea spre stânga — către ramura de măslin. În timp de război însă, vulturul se întorcea misterios spre dreapta — înspre săgeţi. Mecanismul care permitea acest mic truc devenise sursă de speculaţii în rândul personalului de la Casa Albă, deoarece el era cunoscut numai de preşedinte şi de şeful echipei de întreţinere. Herney, descoperind adevărul din spatele enigmaticului vultur, era dezamăgit de cât de banal era de fapt. În una dintre debaralele din subsol ale Casei Albe mai era un al doilea covor oval, iar şeful echipei de întreţinere nu făcea decât să schimbe covoarele în cursul nopţii.

Privind acum spre vulturul care se uita paşnic înspre stânga, Herney se gândi că poate era cazul să schimbe covoarele în onoarea micului război pe care avea să îl lanseze contra senatorului Sedgewick Sexton.