Conspiraţia

22

Corky Marlinson îi pofti pe cei doi în spaţiul lui de lucru şi începu să caute printre unelte şi mostre de rocă. Se mişca precum un arc întins care era pe punctul de a se rupe.

— Gata, rosti el, tremurând de emoţie. Domnişoară Sexton, sunteţi pe punctul de a primi cea de-a treizeci şi doua lecţie introductivă despre meteorit a lui Corky Marlinson.

Tolland îi făcu lui Rachel semn cu ochiul să aibă răbdare:

— Suportă-l. Omul chiar a vrut să fie actor!

— Mda, şi Mike a vrut să fie un om de ştiinţă respectabil.

Corky pivotă pe loc, scoase la iveală trei mostre mici de rocă şi le alinie pe birou:

— Acestea sunt cele trei clase principale de meteoriţi de pe planetă.

Rachel se uită la pietre. Toate păreau nişte sferoide bizare de mărimea unei mingi de golf. Fiecare fusese despicat la jumătate pentru a i se vedea secţiunea transversală.

— Toţi meteoriţii, continuă Corky, sunt alcătuiţi din cantităţi variabile de aliaj nichel-fier, silicaţi şi sulfaţi. Noi le clasificăm pe baza rapoartelor dintre cantităţile de metale şi cele de silicaţi.

Rachel avea deja sentimentul că lecţia introductivă a lui Corky Marlinson avea să dureze mai mult de treizeci de secunde.

— Prima mostră de aici, reluă Corky, arătând înspre o piatră lucitoare şi neagră ca smoala, este un meteorit pe bază de fier. Foarte greu. Amicul ăsta prăpădit a aterizat în Antarctica acum câţiva ani.

Rachel studie meteoritul. Cu siguranţă arăta ca provenind din altă lume — un bulgăre de fier greoi, cenuşiu, a cărui crustă exterioară era arsă şi înnegrită.

— Chestia aia înnegrită se numeşte crustă de fuziune, explică Corky. Este rezultatul unei încălziri extreme care se produce atunci când meteoritul traversează atmosfera noastră. Toţi meteoriţii prezintă o asemenea negreală.

Se îndreptă repede spre următoarea mostră:

— Acesta este ceea ce noi denumim un meteorit rocă-fier.

Rachel privi cu atenţie mostra, observând că şi aceasta era înnegrită prin exterior. Oricum, mostra avea o nuanţă uşor verzuie, iar secţiunea transversală arăta ca un un colaj de fragmente colorate, ascuţite, asemănător unui puzzle de tip caleidoscop.

— Drăguţ, zise Rachel.

— Glumiţi, e de-a dreptul minunat!

Corky îi explică preţ de un minut despre conţinutul ridicat de olivină¹⁰, mineralul care oferea acea nuanţă verzuie, apoi se întinse simulând dramatismul către a treia şi ultima mostră, pe care i-o dădu lui Rachel.

Aceasta ţinu ultimul meteorit în palmă. Roca avea o culoare gri-maronie şi semăna cu granitul. Părea mai grea decât o rocă terestră, dar nu cu mult. Singurul indiciu al faptului că însemna altceva decât o rocă normală era dat de crusta de fuziune — suprafaţa exterioară arsă.

— Acesta, rosti Corky cu emfază, este un meteorit pietros. Este cea mai banală clasă de meteoriţi. Peste nouăzeci la sută din rocile extraterestre găsite pe planetă fac parte din această categorie.

Rachel era surprinsă. Întotdeauna îşi imaginase că meteoriţii arătau precum cel din prima categorie — nişte bulgări metalici cu aspect extraterestru. Roca din mâna ei arăta cât se poate de pământeană. Dincolo de exteriorul înnegrit, părea mai degrabă o piatră desprinsă de pe o plajă.

Ochii lui Corky se făcuseră mari de emoţie.

— Meteoritul îngropat în gheaţă aici, în Milne, este un meteorit pietros — seamănă mult cu cel din palma dumneavoastră. Meteoriţii pietroşi par aproape identici cu sordidele noastre pietre pământene, ceea ce îi face dificil de observat. De obicei sunt un amestec de silicaţi uşori — feldspar, olivină, piroxenă. Nimic prea interesant.

"Mie-mi spui", gândi Rachel, dându-i mostra înapoi.

— Ăsta arată ca o piatră pe care cineva a uitat-o în foc.

Corky izbucni în râs:

— Un foc al naibii de mare! Nici măcar cel mai mare furnal construit vreodată de mâna omului nu se apropie de căldura simţită de un meteorit care traversează atmosfera. Sunt pur şi simplu devastaţi!

Tolland îi oferi lui Rachel un zâmbet de simpatie:

— Asta este partea bună.

— Imaginaţi-vă, reluă Corky, luând mostra de meteorit de la Rachel. Să ne închipuim că micuţul ăsta drăguţ este de mărimea unei case.

Ridică mostra sus deasupra capului:

— Bine… este în spaţiu… plutind în jurul sistemului nostru solar…, îmbăiat în frigul spaţial de minus o sută de grade Celsius.

Tolland chicotea în sinea lui, părând a mai fi fost martor la scena prin care Corky demonstra cum a ajuns meteoritul pe insula Ellesmere.

Corky începu să coboare piatra.

— Meteoritul nostru se îndreaptă spre Pământ… şi se apropie foarte mult… e prins de forţa noastră gravitaţională… accelerează… accelerează…

Rachel privi cum Corky măreşte viteza cu care cobora meteoritul, mimând acceleraţia gravitaţională.

— Acum se mişcă repede, exclamă Corky. Peste cincisprezece kilometri pe secundă — şaizeci de mii de kilometri pe oră! La 135 de kilometri deasupra suprafeţei Pământului,meteoritul începe să se frece de atmosfera terestră.

Corky scutură violent mostra, în vreme ce o cobora spre gheaţă:

— Când ajunge la sub o sută de kilometri începe să lumineze! Acum densitatea atmosferică e în creştere, iar frecarea este incredibilă! Aerul din jurul meteoritului devine incandescent şi materialul de la suprafaţă începe să se topească din cauza căldurii. Corky începu să scoată tot soiul de şuierături şi de sfârâituri. Acum trece de borna de optzeci de kilometri, iar exteriorul se încălzeşte la peste o mie opt sute de grade Celsius!

Rachel îl privi, nevenindu-i să-şi creadă ochilor cum astrofizicianul câştigător al unui premiu prezidenţial scutură meteoritul cu mai multă furie, scoţând tot felul de sunete copilăreşti.

— Şaizeci de kilometri! Acum Corky ţipa. Meteoritul nostru întâlneşte zidul atmosferic. Aerul e prea dens! încetineşte violent, cu o forţă de deceleraţie care are de peste trei sute de ori forţa gravitaţională!

Corky scoase un sunet ascuţit ca de frâne şi îşi încetini brusc mişcarea mâinii.

— Meteoritul se răceşte instantaneu şi încetează să mai lumineze. Am ajuns la zborul negru! Suprafaţa meteoritului se întăreşte de la starea topită la starea de crustă de fuziune înnegrită.

Rachel îl auzi pe Tolland cum hohotea încet, în vreme ce Corky îngenunche pe gheaţă pentru a pregăti lovitura de graţie — impactul cu solul terestru.

— Acum, reluă Corky, imensul nostru meteorit traversează stratul inferior al atmosferei… În genunchi, coborî meteoritul spre sol cu o mişcare de arc a mâinii. Se îndreaptă spre Oceanul Arctic… În plan oblic… cade… pare că va rata oceanul… cade… şi… Loveşte mostra de sol. BUM!

Rachel tresări.

— Impactul e cataclismic! Meteoritul explodează. Fragmentele lui zboară peste tot, împrăştiindu-se peste ocean. Corky trecu la mişcări încete, învârtind mostra peste oceanul invizibil spre piciorul lui Rachel. O bucată continuă să se învârtească, rotindu-se către insula Ellesmere… Aduse piatra în dreptul călcâiului ei. Ratează oceanul, se lovi de pământ… Mişcă piatra în sus şi peste limba pantofului ei, apoi o opri în dreptul gleznei. În cele din urmă ajunse pe gheţarul Milne, unde zăpada şi gheaţa îl acoperiră în grabă, protejându-l astfel de eroziunea atmosferică.

Corky se ridică zâmbind.

Rachel rămăsese cu gura căscată. Impresionată, izbucni în râs.

— Ei bine, doctore Marlinson, explicaţia asta a fost extraordinar de…

— Lucidă? îi sugeră Corky.

— Ăsta e cuvântul.

Corky îi dădu mostra înapoi:

— Uitaţi-vă la secţiunea transversală!

Rachel studie interiorul rocii pentru o clipă, dar nu văzu nimic.

— Pune-o în lumină, o sfătui Tolland cu vocea lui caldă şi amabilă. Şi priveşte-o îndeaproape!

Rachel îşi apropie piatra de ochi şi o roti înspre puternicele becuri cu halogen de deasupra. Acum văzu — mici globule metalice care sclipeau în piatră. Zeci de astfel de globule erau împrăştiate de-a lungul secţiunii transversale, ca nişte picături minuscule de mercur, fiecare dintre ele având un diametru milimetric.

— Aceste bule mici se numesc "condrule", îi mai explică Corky. Şi ele se găsesc numai în meteoriţi.

Rachel se zgâi la acele bobiţe:

— Cu certitudine n-am văzut niciodată ceva similar într-o rocă terestră.

— Şi nici nu veţi mai vedea! în confirmă Corky. Condrulele sunt structuri geologice care nu există pe Terra. Unele condrule sunt foarte, foarte vechi — poate făcute din unele dintre cele mai timpurii materiale din univers. Alte condrule sunt mult mai tinere, precum cele din palma dumneavoastră. Condrulele din acel meteorit sunt vechi de doar 190 de milioane de ani.

— O sută nouăzeci de milioane de ani înseamnă tinere?

— La naiba, da! În termeni cosmologici asta înseamnă ieri. Cel mai important lucru în acest moment este că această mostră conţine condrule - o dovadă concludentă a naturii meteoritice.

— Bine, interveni Rachel. Condrulele sunt concludente. Am priceput.

— Şi, în cele din urmă, continuă Corky, oftând, dacă crusta de fuziune şi condrulele nu vă conving, noi, astronomii, dispunem de o metodă infailibilă de a confirma originea meteoritică.

— Anume?

Corky ridică din umeri:

— Pur şi simplu folosim un microscop cu polarizare petrografică, un spectrometru cu fluorescenţă în raze X, un analizor cu activare prin neutroni sau un spectrometru cu plasmă de inducţie prin cuplare ca să măsurăm rapoartele feromagnetice.

Tolland oftă:

— Acum se dă în spectacol!Ce vrea Corky să spună e că putem dovedi că o rocă e meteorit pur şi simplu analizându-i compoziţia chimică.

— Hei, băieţaş de ocean! sări Corky. Hai să lăsăm ştiinţa pe mâna oamenilor de ştiinţă, bine?

Se întoarse imediat spre Rachel:

— În rocile terestre, elementul mineral nichel apare fie în procentaje extrem de ridicate, fie în procentaje extrem de coborâte; nicidecum în gama de mijloc. Cu toate astea, în meteoriţi, conţinutul de nichel cade în gama medie de valori. Ca atare, dacă analizăm o mostră şi descoperim că nichelul se află, asemenea conţinutului, în gama medie, putem garanta fără nici o urmă de îndoială că acea mostră este un meteorit.

Rachel era deja exasperată:

— Am înţeles, domnilor, cum stă treaba cu crustele de fuziune, condrulele, conţinutul de nichel în gama medie, toate acestea dovedind că provine din spaţiu. Am priceput totul.

Puse mostra înapoi pe masa lui Corky:

— Dar, la urma urmei, de ce sunt eu aici?

Corky oftă din rărunchi.

— Vreţi să vedeţi o mostră din meteoritul pe care NASA l-a descoperit în gheaţa de sub noi?

"Înainte de a muri aici, vă rog."

De această dată Corky îşi introduse mâna în buzunarul de la piept şi scoase o piatră mică, în formă de disc. Felia de rocă semăna cu un CD; avea o grosime de circa un centimetru şi părea similar în compoziţie cu meteoritul pietros pe care tocmai îl studiase mai înainte.

— Este o felie dintr-o mostră de miez pe care am forat-o ieri.

Corky îi dădu mostra lui Rachel.

Aspectul cu siguranţă nu era spectaculos. Era o piatră grea, albă-portocalie. Marginea era parţial înnegrită, probabil un segment al suprafeţei exterioare a meteoritului.

— Văd crusta de fuziune, rosti ea.

Corky dădu din cap:

— Mda, această mostră a fost luată din apropierea marginii exterioare a meteoritului, aşa că mai are încă puţină crustă pe ea.

Rachel ridică discul în lumină şi zări globulele metalice minuscule:

— Şi mai văd şi condrulele.

— Bine, o aprobă Corky, cu vocea plină de emoţie. Iar eu pot adăuga că nichelul are conţinut în gama medie, pentru că am verificat cu un microscop cu polarizare petrografică — deci nici o asemănare cu o rocă terestră. Felicitări, tocmai aţi confirmat că roca pe care o ţineţi în mână provine din spaţiul cosmic.

Rachel îşi ridică privirea, nedumerită:

— Doctore Marlinson, e un meteorit. Se presupune că provine din spaţiul cosmic. Oare îmi scapă ceva aici?

Corky şi Tolland schimbară priviri cu subînţeles. Tolland îşi aşeză mâna pe umărul lui Rachel şi o îndemnă:

— Răsuceşte-o!

Rachel se conformă, astfel încât să vadă cealaltă parte a discului. Îi trebui doar o secundă ca să priceapă întru totul ceea ce vedea.

Atunci adevărul o izbi ca un tren în mare viteză:

«Imposibil!", voi ea să exclame. Cu toate astea, în timp ce privea atenţie piatra, îşi dădu seama că definiţia pe care ea o dăduse "imposibilului" tocmai se schimbase pentru totdeauna. Încastrată în piatră se vedea o formă care într-o rocă terestră ar fi fost socotită banală, dar care într-un meteorit ar fi fost de neconceput.

— Este…, începu Rachel, aproape incapabilă să continue. Este… o insectă! Meteoritul ăsta conţine fosila unei insecte!

Corky şi Tolland radiau amândoi de satisfacţie:

— Bine aţi venit la bord, zise Corky.

Rachel amuţi pe moment,din cauza torentului de emoţii care o încercau. Cu toată uluiala însă, vedea clar, dincolo de orice îndoială, că acea fosilă fusese odinioară un organism biologic viu. Forma pietrificată avea cam şapte centimetri lungime şi părea a fi o ramură primitivă a unui cărăbuş uriaş sau a unei insecte târâtoare. Şapte perechi de picioruşe stăteau ghemuite sub o carapace exterioară protectivă, iar aceasta părea la rândul ei segmentată în plăci, ca în cazul unui arici.

Simţea cum o apucă ameţeala:

— O insectă din spaţiu…

— Este un izopod,o corectă Corky.Insectele au trei perechi de picioare, nu şapte.

Rachel nici măcar nu-l auzi. Capul i se învârtea tot mai tare, pe măsură ce studia fosila din faţa ei.

— Se poate vedea clar, continuă Corky, cum carapacea dorsală este segmentată în plăci, aşa cum sunt gândăceii tereştri, şi totuşi cele două apendice proeminente asemănătoare unei cozi aduc fosila mai aproape de cea a unui păduche.

Rachel deja nu-l mai auzea pe Corky.Clasificarea speciilor era complet irelevantă. Piesele puzzle-ului începeau să se potrivească într-un mod năucitor — secretomania preşedintelui, emoţia celor de la NASA…

"E o fosilă în meteoritul ăsta! Nu doar un soi de bacterie, ci o formă de viaţă avansată! Dovada că există viaţă şi altundeva în univers!"