Conspiraţia

105

La bordul navei, Tolland făcu prezentările pentru Rachel şi Xavia. Geologul vasului părea tot mai uluită de anturajul distins din jurul ei. În plus, nerăbdarea lui Rachel de a rula testele şi de a pleca cât mai repede de pe vas o neliniştea, în mod clar.

"Ai răbdare, Xavia, o sfătui Tolland în gând. Trebuie să aflăm totul."

Xavia vorbea cu fermitate:

— În documentarul tău, Mike, ai afirmat că acele mici incluziuni metalice din rocă se puteau forma doar în spaţiu.

Tolland simţea deja un tremur de nerăbdare. "Condrulele se formează doar în spaţiu. Aşa mi-au spus cei de la NASA."

— Însă, în conformitate cu aceste însemnări, reluă Xavia, ridicând hârtiile din mână, afirmaţia nu este în întregime adevărată.

Corky se repezi mânios:

— Bineînţeles că e adevărată!

Xavia se uită urât la Corky şi îi flutură însemnările pe sub nas:

— Anul trecut, un tânăr geolog pe nume Lee Pollock, de la Universitatea Drew, folosea un nou model de robot marin în Pacific pentru a lua mostre de crustă de adâncime din Groapa Marianelor. A extras de acolo o rocă ce conţinea o caracteristică geologică nemaiîntâlnită până atunci. Acea trăsătură semăna mult ca aspect cu condrulele. Tânărul a numit descoperirea "incluziuni plagioclasice de stres" — mici bule de metal care păreau a se fi reomogenizat în timpul unor evenimente de presurizare oceanică, la mare adâncime. Doctorul Pollock a fost uluit să descopere bule metalice într-o rocă oceanică şi a formulat o teorie unică pentru a le explica prezenţa.

Corky mormăi:

— Presupun că trebuia să o facă.

Xavia îl ignoră:

— Doctorul Pollock a presupus că roca s-a format într-un mediu oceanic extrem de adânc, unde presiunea foarte mare metamorfoza o rocă preexistentă, permiţând fuziunea unora dintre metalele disparate.

Tolland cântărea în minte cele auzite. Groapa Marianelor avea unsprezece mii de metri adâncime şi era una dintre puţinele zone cu adevărat neexplorate de pe planetă. Doar câteva sonde-robot se aventuraseră la o asemenea adâncime, cele mai multe suferind o implozie înainte de a atinge fundul. Presiunea apei din acea groapă era enormă — un uluitor nivel de o mie nouă sute şi ceva de kilograme pe centimetru pătrat, faţă de doar două kilograme şi ceva la suprafaţa apei. Oceanografii continuau să dispună de prea puţine informaţii despre forţele existente la adâncimi oceanice foarte mari.

— Deci tipul ăsta crede că Groapa Marianelor poate forma roci cu trăsături condrulitice?

— Este o teorie extrem de obscură, îi răspunse Xavia. De fapt, ea n-a fost niciodată publicată oficial. Mie mi s-a întâmplat să dau peste notele personale ale lui Pollock pe Internet printr-o şansă chioară luna trecută, când efectuam nişte cercetări legate de interacţiunea fluid-piatră în vedere spectacolului nostru cu megafisura. Altfel nici eu n-aş fi auzit de aşa ceva.

— Teoria n-a fost publicată niciodată, interveni Corky, pentru că e ridicolă. Pentru formarea condrulelor e nevoie de căldură. E imposibil ca presiunea apei să rearanjeze structura cristalină a unei roci.

— Presiunea, ripostă Xavia, este singurul factor important care trebuie la schimbările geologice de pe planeta noastră. Noţiunea de rocă metamorfică îţi trezeşte vreo amintire? Capitolul 101 din manualul de Geologie?

Corky se strâmbă.

Tolland îşi dădu seama că Xavia avea dreptate. Deşi căldura juca un rol în geologia metamorfică a planetei, cele mai multe roci metamorfice se formau în condiţii de presiune extremă. Oricât de incredibil ar fi părut, rocile îngropate adânc în scoarţa terestră suportau presiuni aşa de mari, încât se comportau mai degrabă ca o melasă groasă decât ca o piatră solidă, devenind elastice şi suferind tot felul de transformări chimice în cursul procesului. Cu toate astea teoria doctorului Pollock continua să pară cam extravagantă.

— Xavia, rosti Tolland. Eu personal n-am auzit niciodată că presiunea apei poate altera de una singură compoziţia chimică a unei roci. Tu eşti geologul aici. Tu ce crezi?

— Ei bine, zise ea, uitându-se pe hârtii, se pare că presiunea apei nu este singurul factor. Găsi un pasaj şi citi cuvânt cu cuvânt însemnările lui Pollock: "Crusta oceanică din Groapa Marianelor, deşi se află sub o enormă presiune hidrostatică, poate fi comprimată şi mai tare de forţele tectonice din plăcile de subducţie din zonă".

"Bineînţeles", îşi spuse Tolland. Pe lângă faptul că era zdrobită de o coloană de apă înaltă de unsprezece kilometri, Groapa Marianelor însemna o zonă de subducţie — hotarul de compresie unde placa Pacifică şi cea Indiană se mişcau una spre alta şi se ciocneau. Presiunea combinată din groapă putea fi incalculabilă. Deoarece zona era atât de îndepărtată şi de periculoasă de studiat, dacă acolo jos existau condrule, şansele ca să afle cineva despre ele erau aproape inexistente.

Xavia continuă să citească:

— "Combinaţia dintre presiunea hidrostatică şi cea tectonică ar putea forţa scoarţa să treacă într-o stare elastică sau semilichidă, permiţând elementelor mai uşoare să fuzioneze în structuri condrulitice, despre care se crede că apar doar în spaţiul cosmic."

Corky îşi dădu ochii peste cap:

— Imposibil.

Tolland se uită la el:

— Există vreo altă explicaţie pentru condrulele din roca descoperită de doctorul Pollock?

— Stai aşa, căută Corky să îl calmeze. Pollock a descoperit, de fapt, un meteorit. Meteoriţii cad în ocean tot timpul. Probabil că Pollock nu a bănuit că e un meteorit deoarece crusta de fuziune s-a erodat în cursul anilor petrecuţi sub apă, fapt care îl făcea să arate ca o roca normală.

Se întoarse spre Xavia:

— Presupun că Pollock nu avut inspiraţia să măsoare conţinutul de nichel, nu-i aşa?

— De fapt, a făcut-o, ripostă Xavia, frunzărind iarăşi prin hârtii. Iată ce scrie Pollock: "Am fost surprins să găsesc un conţinut de nichel al rocii într-o gamă de valori medii care nu este asociată în mod obişnuit cu rocile terestre".

Tolland şi Rachel schimbară priviri uluite.

Xavia continuă să citească:

— "Deşi conţinutul de nichel nu se încadrează în gama normal acceptabilă pentru o rocă de origine meteoritică, el este surprinzător de apropiat".

Rachel păru de-a dreptul tulburată:

— Cât de apropiat? Există vreo posibilitate ca această rocă oceanică să fi fost considerată greşit un meteorit?

Xavia clătină din cap:

— Eu nu sunt petrolog, dar, din câte am înţeles, există diferenţe chimice numeroase între roca descoperită de Pollock şi meteoriţii adevăraţi.

— Care sunt aceste diferenţe? insistă Tolland.

Xavia îşi îndreptă atenţia spre un grafic din însemnări:

— Aşa cum scrie aici, o diferenţă este dată de structura chimică a condrulelor în sine. Se pare că diferă raportul dintre titaniu şi zirconiu. La roca din ocean, acest raport a arătat un nivel foarte coborât de zirconiu.

Îşi ridică privirea:

— Doar două părţi la milion.

— Două părţi la milion? izbucni Corky. Meteoriţii au de mii de ori mai mult!

— Exact, replică Xavia. De aceea Pollock crede că la această mostră condrulele nu provin din spaţiu.

Tolland se aplecă şi îi şopti lui Corky:

— NASA a măsurat cumva raportul dintre titaniu şi zirconiu la roca din Milne?

— Bineînţeles că nu, se zburli Corky. Nimeni n-ar măsura aşa ceva. E ca şi cum te-ai uita la o maşină şi ai calcula conţinutul cauciucului din roţi pentru a fi sigur că e o maşină!

Tolland oftă din greu şi îşi întoarse privirea spre Xavia:

— Dacă îţi dăm o mostră de rocă cu condrule, poţi face repede un test care să determine dacă aceste incluziuni sunt condrule meteoritice sau… una dintre chestiile de comprimare de mare adâncime găsite de Pollock?

Xavia ridică din umeri:

— Presupun că da. Acurateţea microscopului electronic ar trebui să fie suficientă. Oricum, despre ce e vorba aici?

Corky scoase ezitând mostra de meteorit din buzunar şi-o întinse Xaviei.

Femeia se strâmbă, dar luă discul de piatră. Zări crusta de fuziune, apoi fosila încastrată.

— Doamne! icni ea, ridicându-şi privirea. Asta nu face parte din…?

— Ba da, zise Tolland. Din nefericire, da.