Conspiraţia

46

Vântul katabatic care urla în afara habisferei nu semăna deloc cu vânturile oceanice cu care era obişnuit Tolland. În largul oceanului, vântul era un rezultat al valurilor şi al fronturilor de presiune şi venea în perioade de aflux şi de reflux. Vântul katabatic era supus doar legilor fizicii — un şuvoi de aer rece şi dens care cobora pe panta gheţarului. Era cea mai hotărâtă forţă a naturii pe care o întâlnise. Dacă aerul ar fi venit cu douăzeci de noduri pe oră, ar fi fost visul oricărui marinar, însă, la viteza curentă de optzeci de noduri, putea deveni uşor un coşmar chiar şi pentru cei aflaţi pe teren solid. Tolland descoperi repede că, dacă se oprea şi se apleca spre spate, rafalele constante îl ridicau imediat la verticală.

Mai iritantă decât şuvoiul puternic de aer rece era uşoara pantă descendentă a gheţarului. Gheaţa cobora cu un unghi extrem de lin spre ocean, aflat la trei kilometri depărtare. În ciuda colţilor ascuţiţi ai crampoanelor montate pe cizme, Tolland avea sentimentul neliniştitor că orice pas greşit îl putea arunca în braţele unei rafale şi de acolo în josul pantei. Instrucţia extrem de scurtă făcută de Norah Mangor înainte de plecare părea acum periculos de insuficientă.

— Toporişcă Piranha de gheaţă, spusese Norah, prinzând de fiecare din centurile lor o unealtă uşoară în formă de T, în vreme ce se pregăteau în habisferă. Lamă standard, lamă încovoiată, lamă semitubulară, ciocan şi coasă. Nu trebuie să ţineţi minte decât că, în caz că cineva alunecă sau e prins într-o rafală de vânt, tot ce trebuie este să înşfăcaţi toporul de cap cu o mână şi cu cealaltă de coadă, să înfigeţi lama încovoiată în gheaţă şi să vă sprijiniţi de ea, ajutându-vă de crampoane.

Cu aceste cuvinte în chip de asigurare, Norah Mangor ataşase frânghii de fiecare dintre ei. Îşi puseseră cu toţii ochelari de protecţie şi porniseră în bezna după-amiezei.

Cei patru oameni îşi croiau acum drum în josul gheţarului, în şir indian, despărţiţi unii de alţii de zece metri de frânghie. Norah deschidea şirul, urmată fiind de Corky, apoi de Rachel şi, în fine, de Tolland pe post de ariergardă.

În timp ce se îndepărta de habisferă, Tolland simţi o nelinişte tot mai mare. Chiar dacă îi ţinea de cald, costumul umflat îl făcea să se simtă ca un astronaut pierdut în spaţiu în căutarea unei planete îndepărtate. Luna dispăruse ascunsă de nori groşi şi ameninţători de furtună, aruncând banchiza de gheaţă într-o beznă de nepătruns. Vântul katabatic părea tot mai puternic cu fiecare minut şi exercita o presiune constantă asupra spatelui său. Străduindu-se să zărească prin ochelarii de protecţie ceva din pustietatea imensă din jurul lui, începu să simtă un pericol real în acel loc. Indiferent de precauţiile enunţate de NASA, Tolland era surprins că directorul administrativ se arătase dispus să rişte patru vieţi în loc de două. Mai ales când două dintre aceste vieţi le aparţineau fiicei unui senator şi unui astrofizician de talie mondială. Tolland nu era însă deloc surprins că se gândeşte cu afecţiune la Rachel şi la Corky. Ca o persoană care fusese la comanda unui vas, era obişnuit să se simtă responsabil pentru cei din echipa lui.

— Stai în spatele meu, îi strigă Norah, luptându-se să fie auzită în dauna vântului. Lasă sania să ne arate drumul.

Sania de aluminiu pe care Norah îşi transporta echipamentele de testare semăna cu un balon supradimensionat. Corpul saniei era plin la refuz cu dispozitivele de diagnosticare şi cu accesoriile de siguranţă pe care ea le tot folosise în ultimele zile. Toată marfa — incluzând un set de baterii, făclii de siguranţă şi un reflector mobil puternic — era asigurată sub o copertină de plastic bine strânsă. În ciuda încărcăturii grele, sania aluneca fără efort pe tălpicile ei lungi şi drepte. Chiar şi pe pantele cele mai puţin înclinate, sania mergea în jos parcă prin voinţă proprie. Norah se mulţumea să o ţină înfrânată când era cazul, ca şi cum ar fi permis obiectului să îi conducă.

Sesizând distanţa crescândă dintre grup şi habisferă, Tolland privi peste umăr. La numai cincizeci de metri distanţă, silueta vagă a domului aproape dispăruse în întunericul învolburat.

— Nu sunteţi îngrijoraţi că nu o să mai găsim drumul înapoi? strigă el. Habisfera este aproape invizi…

Cuvintele îi fură brusc reduse la tăcere de şuieratul ascuţit al unei făclii care se aprindea în mâna lui Norah. Sclipirea alb-roşiatică lumina gheaţa pe o rază de zece metri de jur împrejur. Norah îşi folosi călcâiul pentru a săpa o gropiţă în zăpada de suprafaţă, apoi ridică un fel de mic dig protector pe partea gropiţei expuse la vânt. După aceea înfipse făclia în scobitură:

— Firimituri de pâine high-tech, le strigă Norah.

— Firimituri de pâine? se miră Rachel, protejându-şi ochii de izbucnirea bruscă de lumină.

— Din Hansel şi Gretel, îi răspunse Norah. Făcliile astea vor dura o oră — suficient ca să găsim drumul înapoi.

Cu aceasta, Norah porni mai departe, conducându-i în josul gheţarului — din nou în întuneric.