Conspiraţia

131

În Washington, dimineaţa era limpede şi răcoroasă.

Un vânticel rece trimitea roiuri de frunze moarte de jur împrejurul bazei Monumentului Washington. De obicei, în fiecare dimineaţă, imaginea imensului obelisc, cel mai mare din lume de acest gen, se reflecta paşnic în bazinul înconjurător. În dimineaţa asta însă, monumentul era martorul unei agitaţii nebune provocate de mulţimea de echipe de reporteri care se adunaseră, aşteptând veştile promise care, se pare, erau năucitoare.

Ieşind din limuzina personală şi pornind ca un animal furios spre reporterii care îl aşteptau, senatorul Sedgewick Sexton se simţea mai important decât întregul oraş Washington. Invitase cele mai importante zece canale de ştiri din ţară la o conferinţă de presă, promiţându-le cel mai mare scandal al deceniului.

"Nimic nu stârneşte vulturii mai tare decât mirosul morţii", îşi spuse el.

Ţinea strâns în mână teancul de plicuri din mătase albă, sigilate elegant cu monograma lui personală. Dacă informaţia însemna putere, atunci el ducea cu sine o bombă nucleară.

Apropiindu-se de podium, se simţea îmbătat şi mulţumit să constate că scena improvizată includea două "structuri de recunoaştere" — despărţituri mari, de sine stătătoare, care flancau podiumul precum două cortine colorate în bleumarin — un truc de pe vremea lui Ronald Reagan menit să acopere orice posibile scăpări de regie.

Sexton apăru pe scenă prin dreapta, ivindu-se din spatele despărţiturii ca un actor care ieşea dintre faldurile unor aripi. Reporterii se aşezară repede pe cele câteva rânduri de scaune din faţa podiumului. Înspre est, soarele tocmai se ivea peste domul Capitoliului, trimiţând raze aurii şi roz spre capul lui Sexton, ca nişte săgeţi luminoase din rai.

"O zi perfectă pentru a deveni cel mai puternic om din lume."

— Bună dimineaţa, doamnelor şi domnilor, rosti Sexton, aşezând plicurile pe undeva în faţa lui. O să vorbesc cât mai puţin şi cât mai pe înţelesul tuturor. Informaţiile pe care vreau să vi le împărtăşesc sunt destul de tulburătoare. În aceste plicuri se găsesc dovezi ale unei înşelătorii practicate la cele mai înalte niveluri ale puterii. Mi-e ruşine să mărturisesc că preşedintele m-a sunat acum o jumătate de oră şi m-a implorat, da, m-a implorat, să nu fac publice aceste dovezi.

Senatorul clătină din cap cu dispreţ:

— Şi totuşi eu sunt un om care crede cu tărie în adevăr. Indiferent cât de dureros ar fi acesta.

Sexton se opri şi ridică plicurile, stârnind mulţimea de oameni aşezaţi pe scaune. Reporterii se uitară cu jind la plicuri, ca o haită de câini adulmecând o delicatesă necunoscută.

Preşedintele îl sunase într-adevăr pe Sexton cu o jumătate de oră în urmă şi îi explicase totul. Herney vorbise cu Rachel, care se afla în siguranţă la bordul unui avion, undeva. Oricât ar fi sunat de incredibil, Casa Albă şi NASA păreau a fi doar nişte martori nevinovaţi ai acestui fiasco de dimensiuni colosale, un complot urzit de mintea diabolică a lui William Pickering.

"Oricum nu mai contează, îşi zise Sexton. Zach Herney trebuie să se prăbuşească zgomotos."

Şi-ar fi dorit în acele clipe să fie o muscă pe pereţii din Casa Albă, ca să îi vadă faţa preşedintelui atunci când îşi va da seama că Sexton trecuse la atac în public. Senatorul fusese de acord să se întâlnească cu Herney la Casa Albă chiar acum, pentru a discuta cum să prezinte cel mai bine naţiunii adevărul despre meteorit. Probabil că Herney stătea în faţa televizorului chiar în acea clipă, dându-şi seama, şocat, că nimic nu mai putea ajuta Casa Albă să oprească nuna destinului.

— Prieteni, reluă Sexton, privirea lui înfigându-se în ochii reporterilor, am cântărit serios ce cale să urmez. M-am gândit la onorarea şi la dorinţa preşedintelui de a menţine aceste secrete, dar am decis că trebuie să urmez ceea ce îmi dictează inima.

Oftă, clătinând din cap ca un om încărcat de povara istoriei:

— Adevărul este adevăr. Nu vreau să influenţez sub nici o formă interpretarea pe care o veţi da dumneavoastră faptelor. Vă voi oferi, pur şi simplu, datele în forma lor brută.

Undeva la distanţă, Sexton auzi zgomotul unor elice mari de elicopter. Pentru o clipă, se întrebă dacă nu cumva preşedintele, cuprins de panică, se repezea personal de la Casa Albă, în speranţa că va putea opri acea conferinţă de presă. "Asta ar fi cireaşa de pe tort, îşi spuse el, nutrind speranţa că lucrurile stăteau aşa. Cât de vinovat ar părea atunci Herney?"

— Nu-mi face plăcere să fac asta, reluă Sexton, simţind că momentul era cum nu se poate mai propice. Dar cred că este de datoria mea să informez poporul american că a fost minţit.

Aeronava ateriză cu zgomot pe esplanada din dreapta lor. Privind într-acolo, Sexton constată cu surprindere că nu era elicopterul prezidenţial, ci un elicopter Osprey cu motoare orizontale.

Pe fuzelaj era scris: "UNITED STATES COAST GUARD".

Uimit, Sexton urmări cum se deschide trapa cabinei şi prin ea se iveşte o femeie care purta o haină portocalie a celor de la Paza de Coastă şi arăta complet neîngrijită, de parcă venea de la un război.

Femeia porni în fugă spre zona alocată presei. Câteva secunde Sexton nu o recunoscu. După aceea adevărul îl lovi drept în faţă.

"Rachel?" Senatorul căscă gura de uimire. "Ce dracu caută ea aici?"

Din mulţime răzbătu un murmur de confuzie.

Afişând un zâmbet larg pe chip, Sexton se întoarse spre reporteri şi ridică un deget în semn de scuze:

— Îmi puteţi acorda un minuţel? Îmi cer mii de scuze!

Scoase un oftat profund şi îngrijorat:

— Familia pe primul plan!

Câţiva reporteri izbucniră în râs.

Văzându-şi fata îndreptându-se spre el din dreapta, Sexton nu avu nici o îndoială că această reuniune tată-fiică trebuia să aibă loc în particular. Din nefericire, în acel moment intimitatea era un lux greu de obţinut. Privirea lui Sexton se furişă spre despărţitura largă din dreapta sa.

Continuând să zâmbească cu calm, Sexton îi făcu semn lui Rachel şi se îndepărtă de microfon. Îndreptându-se spre fata lui dintr-o parte, Sexton îşi coordonă mişcările în aşa fel încât Rachel să fie nevoită să treacă prin spatele deschizăturii ca să ajungă la el. Senatorul se întâlni cu ea la jumătatea drumului, la adăpost de ochii şi de urechile presei.

— Iubito? zise el, zâmbind şi deschizându-şi braţele în întâmpinarea ei. Ce surpriză!

Rachel veni până la el şi îi trase o palmă zdravănă peste faţă.

Singură cu tatăl ei, ascunsă în spatele deschizăturii, Rachel se uita la el cu un imens dezgust. Îl plesnise tare, dar el abia dacă clipise. Se controlă, cu un sânge rece înfiorător, şi îşi şterse încet zâmbetul de pe chip, transformându-l într-o căutătură severă.

Vocea i se prefăcu într-o şoaptă maliţioasă:

— N-ar trebui să fii aici!

Rachel îi văzu ura din privire, dar simţi, pentru prima dată în viaţa ei, că nu îi mai era frică.

— Ţi-am cerut să mă ajuţi şi tu m-ai vândut! Aproape că am fost ucisă!

— Dar acum e clar că nu ai păţit nimic.

Din tonul lui, aproape că răzbătea dezamăgirea.

— NASA este nevinovată! continuă ea. Preşedintele ţi-a spus şi ţie asta! Ce faci aici?

În scurta călătorie la bordul avionului Osprey al Pazei de Coastă, Rachel purtase convorbiri telefonice atât cu preşedintele, cât şi cu tatăl ei şi cu Gabrielle Ashe.

— I-ai promis lui Zach Herney că te duci la Casa Albă!

— Chiar mă duc, rânji el. În ziua alegerilor!

Lui Rachel i se făcea rău când se gândi că acest om era tatăl ei:

— Ceea ce ai tu de gând să faci este curată nebunie!

— Nu zău? chicoti Sexton.

Se întoarse şi făcu un semn în spatele lui către podium, care se vedea prin deschizătură. Pe podium, aştepta un teanc de plicuri albe.

— Plicurile alea conţin informaţii pe care tu mi le-ai trimis, Rachel. Tu. Mâinile tale sunt mânjite cu sângele preşedintelui.

— Ţi-am trimis informaţiile prin fax fiindcă aveam nevoie de ajutorul tău! Atunci credeam că preşedintele şi NASA sunt vinovaţi!

— Având în vedere dovezile, NASA pare, cu siguranţă, vinovată!

— Dar nu e! Şi merită o şansă ca să-şi recunoască propriile greşeli! Tu ai câştigat deja aceste alegeri. Zach Herney este terminat! Şi tu ştii asta! Dă-i voie omului să retragă cu demnitate.

Sexton gemu:

— Eşti atât de naivă! Aici nu e vorba alegeri, Rachel, ci de putere. Ca să reuşeşti ceva, e nevoie de o victorie zdrobitoare, de acte de măreţie, de zdrobirea opoziţiei şi de controlarea forţelor din Washington.

— Cu ce preţ?

— N-o mai face pe moralista! Eu doar prezint faptele. Oamenii vor trage singuri concluziile şi vor hotărî cine este vinovatul.

— Dar tu ştii deja cine sunt!

Senatorul ridică din umeri:

— Poate că a sosit momentul dispariţiei NASA?!

Sexton simţi că reporterii îşi pierdeau răbdarea. N-avea nici un chef să stea acolo toată dimineaţa şi s-o asculte pe fiică-sa ţinându-i predici. Îl aştepta momentul lui de glorie.

— Am terminat discuţia, zise el. Trebuie să ţin o conferinţă de presă.

— Ţi-o cer în calitate de fiică, îl imploră Rachel. Nu face asta! Gândeşte-te la ceea ce tocmai urmează să declanşezi. Există o cale mai bună.

— Nu şi pentru mine.

În acea clipă, se auzi un ţiuit amplificat de boxe de staţia de amplificare. Sexton se răsuci pe călcâie şi zări o reporteriţă întârziată, aplecată peste podium şi încercând să ataşeze un microfon de rama podiumului.

"De ce nu ajung idioţii ăştia la timp?" se înfurie Sexton.

În graba ei, lovi teancul de dosare ale senatorului şi le împrăştie pe jos.

"Fir-ai a naibii!", o înjură Sexton, ţâşnind de pe locul lui şi blestemând-o pe Rachel pentru că-i îl făcuse să piardă timpul de pomană. Când ajunse la locul incidentului, femeia stătea în patru labe şi strângea plicurile de pe jos. Sexton nu-i vedea chipul, dar era în mod clar un reporter de "reţea" — purta o haină lungă din caşmir, o eşarfă pe măsură şi o beretă din mohair pe care fusese ataşată legitimaţia de la postul de televiziune ABC.

"Proasta naibii", o înjură din nou Sexton.

— Pe-astea le iau eu, se repezi el, întinzând mâna după mapele de presă.

Femeia culese ultimele mape şi i le dădu lui Sexton fără să-şi ridice privirea de jos.

— Îmi pare rău…, îngăimă ea, evident stingherită.

Căutând să se ferească de priviri, femeia se grăbi să se ascundă în mulţime.

Sexton numără repede plicurile. "Zece. Bine."

Nimeni nu-i putea fura izbânda din acea zi. Adaptând din nou un aer emfatic, reglă microfoanele şi zâmbi jovial în direcţia mulţimii:

— Cred c-ar fi mai bine să împart chestiile astea înainte de a se răni careva!

Mulţimea râse părând nerăbdătoare.

Sexton îşi simţi fiica în apropiere, stând chiar în spatele deschizăturii.

— Nu face asta! îi şopti Rachel. Vei regreta!

Sexton o ignoră.

— Îţi cer să ai încredere în mine, continuă Rachel, cu voce ceva mai tare. E o greşeală!

Sexton apucă mapele şi trase de marginile lor.

— Tată, izbucni Rachel cu voce tare şi rugătoare. E ultima ta şansă de a face ceea ce e bine!

"Să fac ce e bine?" Sexton acoperi microfonul cu mâna şi întoarse capul, ca şi cum ar fi vrut să-şi dreagă glasul. Privi discret către fiica lui.

— Eşti la fel ca maică-ta — idealistă şi cu vederi înguste. Femeile pur şi simplu nu înţeleg adevărata natură a puterii!

Întorcându-se la loc spre reporterii care aşteptau, Sedgewick Sexton uită într-o fracţiune de secundă de fiică-sa. Cu capul sus, înconjură podiumul şi le înmână teancul de mape reporterilor. Urmări cu interes cum mapele sunt iute împărţite în mulţime. Auzi cum sunt rupte sigiliile şi cum sunt sfâşiate mapele, ca nişte ambalaje ale unor cadouri de Crăciun.

Mulţimea fu brusc străbătută de şoapte de uimire.

Sexton simţea cu toată fiinţa măreţia acestui moment.

"Meteoritul este un fals. Iar eu sunt omul care dă totul în vileag."

Senatorul ştia că presa va avea nevoie de câteva clipe să priceapă adevăratele implicaţii ale documentelor pe care le-au primit: imaginile GPR ale puţului de inserţie prin gheaţă; specia oceanică vie, aproape identică cu fosilele prezentate de NASA; dovada formării condrulelor pe Pământ. Totul conducea către o concluzie şocantă.

— Domnule? îndrăzni un reporter, părând uluit. Toate astea sunt adevărate?

Sexton oftă cu gravitate:

— Da, mă tem că sunt foarte adevărate.

Din mulţime, izbucniră acum murmure de nedumerire.

— Vă mai las câteva secunde să răsfoiţi paginile, zise Sexton, după care aştept întrebări şi voi încerca să lămuresc câteva aspecte ale imaginilor pe care le vedeţi.

— Domnule senator? întrebă un alt reporter, părând de-a dreptul şocat. Aceste imagini sunt autentice?… Neretuşate?

— Sută la sută, răspunse Sexton, vorbind cu mai multă fermitate. Altfel, nu v-aş fi prezentat aceste dovezi.

Nedumerirea reporterilor păru să sporească. Sexton avu chiar impresia că aude câteva râsete — oricum, nu aceasta era reacţia scontată. Începea să se teamă că supraestimase capacitatea ziariştilor de a trage concluzii din câteva rânduri.

— Ăă, domnule senator? izbucni un alt reporter, părând ciudat de amuzat. Ca să fie cât se poate de oficial, dumneavoastră garantaţi pentru autenticitatea acestor imagini?

Sexton începea să se simtă frustrat!

— Prieteni, vă mai spun o singură dată că dovezile din mâinile dumneavoastră sunt sută la sută autentice. Iar dacă altcineva poate dovedi contrariul, îmi mănânc pălăria!

Sexton aşteptă hohotele de râs, dar acestea nu veniră.

Tăcere de mormânt. Priviri nedumerite.

Reporterul care pusese ultima întrebare porni spre Sexton, frunzărind pe drum dosarul:

— Aveţi dreptate, domnule senator! Aceste date sunt scandaloase.

Reporterul făcu o pauză şi se scărpină în cap:

— Păi atunci cred că noi suntem nedumeriţi de ce v-aţi decis să ne împărtăşiţi aceste imagini acum, mai ales după ce, până acum, le-aţi negat cu atâta vehemenţă.

Sexton habar n-avea la ce se referea individul. Reporterul îi dădu fotocopiile primite. Sexton se uită la pagini — şi pentru o clipă mintea lui refuză să priceapă ceea ce vedea.

Rămase fără grai.

Sexton privea nişte poze necunoscute. Imagini în alb şi negru. Doi oameni. Dezbrăcaţi. Braţe şi picioare încârligate. Pentru o clipă, Sexton nu-şi dădu seama ce reprezentau acele poze. Apoi pricepu. Satârul ghilotinei coborând pe gâtul lui.

Îngrozit, Sexton îşi întoarse privirea spre mulţime. Toată lumea râdea. Jumătate dintre reporteri începuseră deja să sune la redacţii şi să comunice ştirea.

Sexton simţi o bătaie pe umăr.

Se întoarse, ca într-un vis urât.

În spatele lui se afla Rachel.

— Am încercat să te oprim, zise ea! Ţi-am acordat toate şansele!

Lângă fiică-sa se afla o femeie.

Sexton tremura deja în vreme ce privirea i se îndreptă spre necunoscută. Era reporteriţa cu haină de caşmir şi beretă de mohair — femeia care răsturnase mapele. Sexton îi zări chipul şi sângele îi îngheţă în vine.

Ochii negri ai lui Gabrielle părură să îl străpungă ca un cuţit atunci când fata îşi deschise haina şi dezvălui un teanc de mape albe ascunse bine sub braţ.