Conspiraţia

40

Gabrielle Ashe făcuse turul Casei Albe de multe ori în tinereţe, visând cu ochii deschişi că într-o zi avea să lucreze în interiorul acelei reşedinţe şi să devină parte a echipei de elită care se ocupa de viitorul ţării. În acest moment însă ar fi preferat să se afle în orice alt loc de pe faţa pământului.

În vreme ce omul de la Serviciul Secret o conduse într-un foaier plin cu tot felul de ornamente, Gabrielle se întrebă ce mama naibii încerca informatorul ei să demonstreze. A o invita pe Gabrielle chiar în Casa Albă era curată nebunie. "Dacă sunt văzută?" În ultima vreme, Gabrielle se făcuse destul de remarcată de presă ca fiind mâna dreaptă a senatorului Sexton. Cu siguranţă cineva avea s-o recunoască.

— Domnişoară Ashe?

Gabrielle îşi ridică privirea. Din foaier un paznic cu faţa prietenoasă o întâmpină cu un zâmbet de bun venit.

— Priviţi într-acolo, vă rog, rosti el, însoţind vorbele cu un gest al mâinii.

Gabrielle privi în direcţia indicată şi se trezi orbită de un bliţ.

— Vă mulţumesc.

Paznicul o conduse până la un birou şi îi dădu un pix:

— Vă rog să semnaţi în registrul de intrări.

Împinse o agendă grea, legată în piele, chiar sub ochii ei.

Gabrielle privi registrul. Pagina pe care o privea era goală. Îşi aminti că auzise odată că toţi vizitatorii Casei Albe semnau în propria pagină goală, astfel încât să se păstreze confidenţialitatea vizitei. Îşi semnă numele.

"S-a dus naibii secretul întâlnirii."

Trecu printr-un detector de metale, după care paznicul o inspectă de sus până jos cu detectorul mobil.

Omul îi zâmbi:

— Bucuraţi-vă de vizită, domnişoară Ashe.

Gabrielle îl urmă pe omul de la Serviciul Secret vreo douăzeci de metri de-a lungul unui coridor, până în dreptul unui al doilea birou de verificare. Un alt paznic tocmai confecţiona un permis de vizitator şi îl trecea printr-o maşină de laminat plastic. Omul dădu o gaură în permis, îi ataşă un cordon, apoi îl petrecu peste capul lui Gabrielle. Plasticul era încă fierbinte. Fotografia de pe permis era chiar instantaneul luat cu cincisprezece secunde în urmă la capătul coridorului.

Gabrielle era impresionată. "Cine spunea că guvernul este ineficient?"

Îşi continuară drumul, cu omul de la Serviciul Secret care o conducea mai departe în Casa Albă. Cu fiecare pas, Gabrielle se simţea tot mai neliniştită. Oricine o invitase acolo nu se prea preocupase de confidenţialitate. Gabrielle primise un permis oficial, semnase în registrul de vizitatori şi acum era condusă în văzul tuturor de-a lungul primului etaj al Casei Albe, acolo unde se adunau turiştii.

— Iar asta e Camera de Porţelan, rostea un ghid în faţa unui grup de turişti, căminul seturilor de porţelan cu dungă roşie de 952 de dolari bucata, aduse de Nancy Reagan, porţelanuri care au iscat o întreagă dezbatere asupra consumurilor exagerate ale administraţiei în 1981.

Însoţitorul lui Gabrielle o conduse dincolo de grupul de turişti, către o scară interioară imensă din marmură, unde alt grup urca treptele.

— Sunteţi pe punctul de a intra în Camera de Est, imensa încăpere de 350 de metri pătraţi unde Abigail Adams atârna pe vremuri lenjeria lui John Adams, explica un alt ghid. După aceea vom trece în Camera Roşie, unde Dolley Madison le oferea de băut şefilor de state aflaţi în vizită, înainte ca James Madison să negocieze cu ei.

Turiştii izbucniră în râs.

Gabrielle trecu de scară, printr-o serie de frânghii şi de baricade, către o secţiune privată a clădirii. Aici intrară într-o încăpere pe care ea o mai văzuse doar prin cărţi şi la televizor. Avu sentimentul că i se taie respiraţia.

"Doamne, asta este Camera Hărţilor!"

Vizitatorii nu puteau ajunge până aici. Pereţii încăperii se puteau ridica, dezvăluind strat după strat de hărţi ale lumii. Acela era locul unde Roosevelt trasase cursul celui de al Doilea Război Mondial. Ca un amănunt tulburător, tot acela era locul de unde Clinton recunoscuse relaţia avută cu Monica Lewinsky. Mai important, Camera Hărţilor era un loc de trecere către aripa de vest — zona din Casa Albă unde lucrau adevăraţii factori de putere. Era ultimul loc în care Gabrielle se gândea să ajungă. Îşi imaginase că mesajele fuseseră trimise de vreun intern întreprinzător sau de vreo secretară, lucrând într-unul dintre birourile sordide ale complexului. Se părea că lucrurile stăteau cu totul altfel.

"Merg în aripa de vest…"

Însoţitorul o duse până în capătul unui coridor mochetat şi se opri în dreptul unei uşi fără însemne. Ciocăni. Gabrielle simţi că inima îi sare din piept.

— E deschis, rosti cineva din interiorul încăperii.

Bărbatul deschise uşa şi îi făcu semn lui Gabrielle să intre.

Gabrielle trecu pragul. Jaluzelele erau trase, astfel încât încăperea era practic în penumbră. Zări conturul vag al unei persoane şezând la un birou.

— Domnişoara Ashe?

Vocea se auzi din spatele unui nor de fum.

— Bine ai venit!

Obişnuindu-se cu semiântunericul, Gabrielle începu să desluşească un chip neliniştitor de familiar, iar muşchii îi înţepeniră de surprindere. "ASTA îmi trimite mie mesaje prin e-mail?"

— Îţi mulţumesc că ai venit, zise Marjorie Tench pe un ton distant.

— Domnişoară… Tench? îngăimă Gabrielle, brusc incapabilă să respire.

— Spune-mi Marjorie!

Hidoasa femeie se ridică, scoţând fum pe nări ca un balaur:

— Tu şi cu mine o să devenim foarte bune prietene!