Când furtuna izbucni, în fine, deasupra gheţarului Milne, desfăşurându-şi întreaga forţă asupra habisferei NASA, domul începu să tremure ca şi cum ar fi fost gata să-şi ia zborul de pe gheaţă şi să se catapulteze direct în ocean. Cablurile de stabilizare din oţel se întinseră la maximum pe ţăruşii de prindere, vibrând ca nişte corzi imense de chitară şi scoţând un uruit înfricoşător. Generatoarele electrice de afară se clătinară, făcând luminile dinăuntru să pâlpâie şi ameninţând să lase întreaga încăpere în beznă.
Lawrence Ekstrom se plimba prin interiorul domului. Ar fi vrut să plece naibii de acolo în noaptea aia, dar era imposibil. Avea să mai rămână o zi, să ţină conferinţe de presă chiar de acolo a doua zi de dimineaţă şi să supravegheze pregătirile pentru transportarea meteoritului înapoi în Washington. Pe moment, nu îşi dorea decât să doarmă câteva ore bune; problemele neaşteptate care s-au ivit în acea zi îl sleiseră de puteri.
Gândurile directorului se întoarseră la Wailee Ming, Rachel Sexton, Norah Mangor, Michael Tolland şi Corky Marlinson. Unii angajaţi NASA începuseră să observe dispariţia oamenilor de ştiinţă civili.
"Linişteşte-te, îşi spuse Ekstrom. Situaţia e sub control."
Inspiră adânc, amintindu-şi că întreaga omenire era entuziasmată acum de NASA şi de spaţiul cosmic. Viaţa extraterestră nu mai fusese un subiect de interes din vremea celebrului "Incident Roswell" din 1947 — presupusa prăbuşire a unei nave extraterestre lângă Roswell, New Mexico, care a devenit între timp un adevărat loc sfânt pentru milioane de adepţi ai conspiraţiei OZN, chiar şi în ziua de astăzi.
În vremea când lucra la Pentagon, Ekstrom aflase că incidentul Roswell nu fusese altceva decât un accident militar petrecut în timpul desfăşurării unei operaţiuni secrete numite Proiectul Mogul — zboruri de testare a unui balon-spion menit să supravegheze testele atomice ale ruşilor. În vreme ce era testat, un prototip ieşise de pe traiectorie şi se prăbuşise în deşertul din New Mexico. Din nefericire, un civil găsise epava înaintea armatei.
Nebănuind nimic, fermierul William Brazel se împiedicase în munca lui la câmp de resturi din neopren sintetizat şi metale uşoare, cum nu mai văzuse până atunci. Ca atare, omul îl chemase imediat pe şerif. În ziare apăruse povestea ciudatei epave, stârnind cu repeziciune interesul publicului. Intrigaţi de refuzul armatei de a recunoaşte că epava îi aparţinea, ziariştii se lansaseră în anchete, periclitând statutul de operaţiune secretă al Proiectului Mogul. Chiar atunci când se părea că povestea balonului-spion nu mai putea fi ţinută secretă, ceva minunat se petrecuse.
Mass-media trăsese o concluzie neaşteptată: ziarele deciseseră că rămăşiţele substanţelor ciudate nu puteau proveni decât dintr-o sursă extraterestră — mai precis aparţinând unor creaturi mai avansate decât oamenii. Negarea incidentului de către armată nu putea conduce decât la un singur lucru — tăinuirea contactelor cu extratereştrii! Deşi uluite de noua ipoteză, forţele aeriene n-aveau de gând să caute la dinţi calul de dar. Profitaseră de povestea cu extratereştrii şi merseseră pe varianta ei; bănuiala omenirii că străinii din alte lumi se apucaseră să viziteze New Mexico reprezenta o ameninţare mult mai mică pentru siguranţa naţională decât dezvăluirea realităţii despre Proiectul Mogul.
Ca să alimenteze povestea cu extratereştri, comunitatea serviciilor secrete învăluiseră Incidentul Roswell într-o mantie de confidenţialitate şi începuseră să orchestreze "scurgeri de informaţii", sub forma unor şoapte aruncate în mod oportun şi cui trebuie despre contacte cu extratereştri, nave spaţiale recuperate şi chiar despre existenţa unui misterios "Hangar 18" în cadrul bazei aeriene Wright-Patterson din Dayton, unde guvernul păstra cadavrele de extratereştri la gheaţă. Omenirea înghiţise povestea, astfel încât febra Roswell ajunsese repede să cuprindă întreaga lume. Din acel moment, ori de câte ori un civil zărea din greşeală un aparat de zbor militar american mai avansat din punct de vedere tehnologic, comunitatea serviciilor secrete scotea de la naftalină vechea conspiraţie OZN.
"Nu a fost o aeronavă, a fost o navă spaţială a extratereştrilor!"
Ekstrom era uluit când se gândea cât de bine funcţiona şi în ziua de azi un astfel de truc ieftin. Îi venea să râdă de fiecare dată când mass-media relata despre un val nou de reperări OZN. Probabil că vreun civil zărise lucind una dintre cele cincizeci şi şapte de aeronave NRO rapide, fără pilot, de recunoaştere, cunoscute sub numele de de Global Hawks.20
Faptul că nenumăraţi turişti făceau încă pelerinaje în deşertul New Mexico, pentru a cerceta cerul nopţii înarmaţi cu diverse camere video, i se părea demn de milă lui Ekstrom. Din când în când, unul avea noroc şi prindea pe bandă "dovezi clare" ale apariţiei unui OZN — lumini strălucitoare pâlpâind pe cer cu o viteză mai mare decât viteza vreunei aeronave construite de om. Ceea ce aceşti oameni nu înţelegeau, bineînţeles, era că exista o prăpastie de doisprezece ani între ceea ce putea construi guvernul şi ceea ce ştia publicul că e capabil guvernul să construiască. Aceşti căutători de OZN-uri zăreau pur şi simplu un licăr care aparţinea noilor modele de aeronave americane care erau dezvoltate în Zona 51 — dintre care multe reprezentau creaţia inginerilor NASA.
Bineînţeles că oficialităţile diferitelor agenţii guvernamentale nu încercau niciodată să corecteze asemenea interpretări greşite pentru că era preferabil ca omenirea să afle de o nouă apariţie a OZN-urilor decât despre noile capacităţi de zbor ale aeronavelor militare ale Statelor Unite.
"Însă totul s-a schimbat acum", îşi zise Ekstrom. În decurs de câteva ore, mitul despre extratereştri avea să devină o realitate confirmată, pentru totdeauna.
— Domnule director administrativ?
Un tehnician NASA venea în grabă spre el:
— Un apel de urgenţă securizat în PSC.
Ekstrom oftă şi se întoarse spre individul respectiv. "Ce mama naibii s-a mai întâmplat?" Porni spre cabina de comunicaţii.
Tehnicianul goni pe lângă el.
— Tipii care observă radarul din PSC erau curioşi, domnule…
— Mda?
Ekstrom rămăsese cufundat în gândurile sale.
— În legătură cu submarinul imens care staţiona în zonă, lângă coastă. Ne întrebam de ce nu ne-aţi pomenit nimic despre el.
Ekstrom îşi ridică privirea:
— Ce zici?
— Submarinul, domnule? Puteaţi să le pomeniţi despre el măcar tipilor de la radar. Măsurile de securitate adiţionale pe mare sunt de înţeles, dar echipa de la radar a fost luată pe nepregătite.
Ekstrom se opri:
— Ce submarin?
Tehnicianul se opri şi el, neaşteptându-se ca directorul administrativ să fie surprins de ce-i spusese el:
— Nu face parte din operaţiunile noastre?
— Nu! Unde se află?
Tehnicianul simţi un nod în gât.
— La circa cinci kilometri, în larg. L-am prins pe radar din noroc. A ieşit la suprafaţa doar acum câteva minute. Un semnal al naibii de mare. O navă imensă. Ne-am imaginat că le-aţi cerut celor de la Marina S.U.A. să păzească operaţiunile fără ca noi să ştim.
Ekstrom făcu ochii mari:
— Cu siguranţă, nu!
Vocea tehnicianului începu să sune ezitant:
— Atunci, domnule, cred că ar trebui să vă informez că un submarin tocmai s-a întâlnit cu o aeronavă în largul coastei. Probabil, un schimb de oameni. De fapt, am fost cu toţii surprinşi să vedem că încearcă cineva aşa ceva pe un asemenea vânt.
Ekstrom înmărmuri. "Ce mama naibii caută un submarin chiar lângă coasta insulelor Ellesmere fără ca eu să ştiu?"
— Ai văzut în ce direcţie a pornit aeronava după întâlnire?
— Înapoi spre baza aeriană Thule. Presupun că pentru a-i duce rapid pe continent.
Ekstrom nu mai scoase nici o vorbă până ajunse la cabina de comunicaţii. Când ajunse în încăperea întunecată, îl întâmpină o voce răguşită, dar cunoscută.
— Avem o problemă, îi zise Tench, tuşind în timp ce vorbea. E legată de Rachel Sexton.