Eddard Stark plecase înaintea zorilor, o informă Septa Mordane pe Sansa.
— Regele a pus să fie chemat. Cred că pentru o altă vânătoare. Mi s-a spus că încă mai există bizoni pe pământurile astea.
— N-am văzut niciodată bizoni, spuse Sansa, hrănind-o cu o bucată de şuncă pe Lady, pe sub masă.
Lupul străvechi o luă din mâna ei cu delicateţea unei regine. Septa Mordane pufni dezaprobatoare.
— O doamnă nobilă nu hrăneşte câinii pe sub masă, zise ea, rupând încă o bucată de fagure şi lăsând mierea să se scurgă peste pâine.
— Ea nu-i câine, e un lup străvechi, remarcă Sansa, pe când Lady îşi lingea ghearele cu o limbă aspră. Oricum, tata mi-a spus că-i putem ţine cu noi dacă vrem.
Septa nu era încântată.
— Eşti o fată bună, Sansa, dar când este vorba despre creatura aceea, devii la fel de refractară ca şi sora ta, Arya. Apoi se încruntă. Pe unde umblă Arya în dimineaţa asta?
— Nu-i e foame, spuse Sansa, ştiind prea bine că sora sa se strecurase, probabil, în bucătărie cu câteva ore înainte şi-şi făcuse rost de un mic dejun de la vreun băiat de pe acolo.
— Aminteşte-i să se îmbrace frumos astăzi. Poate în catifea cenuşie. Suntem cu toatele invitate să ne plimbăm împreună cu regina şi Prinţesa Myrcella în casa regală pe roţi şi trebuie să arătăm cât se poate de bine.
Sansa arăta, deja, cât se poate de bine. Îşi pieptănase părul lung, roşcat, până la strălucire şi îmbrăcase cele mai frumoase mătăsuri albastre ale ei. De-abia aşteptase ziua de astăzi, de mai bine de o săptămână. Era o mare onoare să te plimbi cu regina şi, în afară de asta, s-ar putea ca şi Prinţul Jeffrey să fie pe acolo. Logodnicul ei. Numai gândindu-se la asta, inima începea să-i bată nebuneşte, deşi nu se vor căsători decât peste ani şi ani. Sansa încă nu-l cunoştea cu adevărat pe Jeffrey, dar se îndrăgostise de el. Era tot ceea ce visase că ar putea fi prinţul ei, înalt şi frumos, puternic, cu un păr ca aurul. Preţuia orice ocazie de a fi împreună cu el, puţine câte erau. Singurul lucru care o speria pe ziua de azi era Arya. Arya avea un stil de a distruge totul. Niciodată nu puteai şti ce va face.
— Am să-i spun, zise Sansa deloc sigură, dar se va îmbrăca aşa cum face întotdeauna. Sper că nu va fi ceva prea jenant. Aş putea fi scuzată?
— Da.
Septa Mordane îşi oferi încă o felie de pâine cu miere, iar Sansa se ridică de pe bancă. Lady se luă după ea când ieşi din sala mare a hanului.
Afară, se opri pentru o clipă în mijlocul strigătelor şi blestemelor şi scârţâitului roţilor de lemn, pe când bărbaţii adunau corturile şi pavilioanele şi încărcau căruţele j pentru încă o zi de marş. Hanul era o clădire cu trei etaje, din piatră spălăcită la culoare, cel mai mare pe care-l văzuse Sansa vreodată, dar chiar şi aşa, avea spaţii de cazare pentru numai o treime din suita regelui, care se mărise la peste patru sute de oameni, plus curtea tatălui ei şi călăreţii liberi care li se alăturaseră pe drum.
O găsi pe Arya pe malul Tridentului, încercând să o ţină pe Nymeria nemişcată în timp ce-i peria noroiul uscat din blană. Lupului străvechi nu-i plăcea procedeul. Arya purta aceleaşi haine de piele pentru călărie pe care le avusese şi ieri şi alaltăieri.
— Mai bine ai pune pe tine ceva frumos, îi spuse Sansa. Aşa a zis Septa Mordane. Călătorim astăzi în casa pe roţi a reginei, împreună cu Prinţesa Myrcella.
— Nu vreau, zise Arya, încercând să descâlcească o şuviţă din blana cenuşie a Nymeriei. Mycah şi cu mine vom călări în sus pe râu şi vom căuta rubine la vad.
— Rubine? făcu Sansa uimită. Ce fel de rubine?
Arya îi aruncă o privire de parcă i-ar fi spus că era o proastă.
— Rubinele lui Rhaegar. Acolo este locul unde l-a ucis regele Robert şi a câştigat coroana.
Sansa o privi neîncrezătoare pe sfrijita de soră-sa.
— Nu poţi să cauţi rubine, ne aşteaptă prinţesa. Regina ne-a invitat pe amândouă.
— Nu-mi pasă, răspunse Arya. Casa pe roţi nici măcar nu are ferestre, nu poţi vedea nimic.
— Ce-ai vrea să vezi? zise Sansa, iritată. Fusese atât de entuziasmată de invitaţie, iar acum proasta de soră-sa avea de gând să distrugă totul, aşa cum se temuse ea. Sunt numai câmpii, ferme şi avanposturi.
— Ba, nu, făcu Arya cu încăpăţânare. Dacă vii o dată cu noi, ai să vezi.
— Detest să călăresc, spuse Sansa agitată. Nu faci altceva decât să te murdăreşti, să te umpli de praf şi de bătături.
Arya dădu din umeri.
— Stai nemişcată, o repezi ea pe Nymeria. Nu te rănesc. Apoi, către Sansa: Când traversam Gâtul, am numărat treizeci şi şase de flori pe care nu le-am mai văzut înainte, iar Mycah mi-a arătat o şopârlă-leu.
Sansa se înfiora. Le trebuiseră douăsprezece zile ca să traverseze Gâtul, hurducăindu-se pe un drum întortocheat, printr-o mlaştină întunecată, nesfârşită, iar ea detestase fiecare clipă. Aerul fusese umed şi lipicios, drumeagul atât de îngust, încât nu putuseră să ridice o tabără ca lumea pentru noapte şi trebuiseră să se oprească direct la drumul regelui. Pâlcuri dese de copaci pe jumătate acoperiţi de ape se înghesuiau aproape de ei, iar de pe crengi alunecau perdele de mucegai albicios. Flori uriaşe înfloreau în mocirlă şi pluteau în ochiuri de apă stătută, însă dacă erai atât de prost încât să părăseşti drumeagul ca să le culegi, te aşteptau nisipurile mişcătoare care să te înghită, şerpii care pândeau din copaci şi şopârlele-leu, plutind pe jumătate scufundate în apă, precum buştenii negri, cu ochi şi dinţi.
Bineînţeles, nimic din toate astea nu o oprise pe Arya. Într-o zi venise înapoi cu rânjetul ei cabalin, cu părul năclăit şi hainele pline de mâl, ţinând un buchet de flori purpurii şi verzi pentru tatăl lor. Sansa continuase să spere că el îi va spune să-şi vină în fire şi să se poarte ca o doamnă de familie nobilă, aşa cum ar fi trebuit, însă el nu făcuse asta, ci doar o îmbrăţişase şi îi mulţumise pentru flori. Asta doar înrăutăţise lucrurile.
Apoi ieşi la iveală că florile purpurii erau numite săruturi otrăvite, iar Arya se alese cu o mâncărime pe mâini. Sansa credea ca asta îi servise drept lecţie, însă Arya răsese, iar ziua următoare se frecase cu nămol pe braţe, la fel ca o femeie ignorantă, de la ţară, doar pentru că prietenul ei, Mycah, îi spusese că asta alunga mâncărimea. Avea zgârieturi pe braţe şi umeri, dungi vineţii şi urme verzi şi gălbui, Sansa le văzuse când sora sa se dezbrăcase pentru culcare. Cum se alesese cu ele, numai cei şapte zei ştiau.
Arya continua, periind smocurile de blană încâlcită ale Nymeriei şi flecărind despre lucrurile văzute în călătoria spre sud.
— Săptămâna trecută am găsit un turn de pază părăsit iar cu o zi mai înainte am zărit o herghelie de cai sălbatici. Ar fi trebuit să-i vezi şi tu fugind, când au simţit mirosul Nymeriei. Lupoaica se răsucea sub strânsoarea ei şi Arya o muştrului. Încetează, trebuie să fac şi partea cealaltă, eşti năclăită toată.
— Nu trebuie să părăseşti coloana, îi reaminti Sansa. Aşa a zis tata.
Arya dădu din umeri.
— Nu m-am dus departe. Oricum, Nymeria a stat cu mine tot timpul. Şi nici nu plec mereu. Uneori, este distractiv să călăreşti pe lângă căruţe şi să stai de vorbă cu oamenii.
Sansa ştia totul despre oamenii cu care-i plăcea Aryei să discute: scutieri şi grăjdari şi slujnice, bătrâni şi copii dezbrăcaţi, călăreţi liberi, grosolani la vorbă şi de origine nesigură. Arya s-ar putea împrieteni cu oricine. Acest Mycah era cel mai rău; băiat de măcelar, de treisprezece ani, un sălbatic, dormea în căruţa cu carne şi mirosea ca un butuc de măcelărie. Doar vederea lui era suficientă ca Sansa sa se simtă rău, însă Arya prefera compania lui în locul ei. Sansa îşi pierdu răbdarea.
— Trebuie să vii cu mine, îi spuse surorii ei pe un ton ferm. Nu o poţi refuza pe regină. Septa Mordane te aşteaptă.
Arya nu o băgă în seamă. Smuci tare de perie. Nymeria mârâi şi fugi, jignită.
— Vino înapoi, aici!
— Vor fi prăjituri de lămâie şi ceai, continuă Sansa, pe un ton adult şi înţelegător. Lady se frecă de piciorul ei. Sansa îi scarpină urechile aşa cum îi plăcea ei, iar lupul se aşeză lângă ea pe picioarele din spate, privind cum Arya 0 fugărea pe Nymeria. De ce ai vrea să călăreşti un cal bătrân şi puturos şi să te umpli de băşici şi transpiraţie, când te-ai putea lăfăi în perne de puf şi să mănânci prăjituri cu regina?
— Nu-mi place de regină, zise Arya nepăsătoare. Sansa îşi opri respiraţia, şocată că Arya ar putea spune aşa ceva, dar sora sa trăncăni mai departe, fără oprire. Nici măcar nu mă va lăsa să o aduc pe Nymeria.
Îşi înfipse peria la centură şi-şi încolţi lupoaica. Nymeria o privi îngrijorată cum se apropie.
— O casă pe roţi regală nu este un loc pentru un lup, spuse Sansa. Iar Prinţesa Myrcella se teme de lupi, ştii asta.
— Myrcella este o bebeluşă. Arya o înşfacă pe Nymeria de gât, însă în momentul în care scoase peria din nou, lupul străvechi îi scăpă şi o luă la goană. Frustrată, Arya azvârli peria pe jos. Lupoaică rea! strigă ea.
Sansa nu se putu opri să nu zâmbească puţin. Maestrul dresor îi spusese odată că orice animal copiază cornportamentul stăpânului. O îmbrăţişa scurt pe Lady. Lady o linse pe obraz. Sansa chicoti. Arya auzi şi se răsuci furioasă pe călcâie.
— Nu-mi pasă ce spui, mă duc să călăresc. Figura ei lungă, cabalină, avea acea expresie încăpăţânată care spunea că nu glumea deloc.
— Zeii au dreptate, Arya, uneori te porţi atât de copilăreşte, zise Sansa. Atunci, plec singură. Va fi chiar şi mai bine aşa. Lady şi cu mine vom mânca toate prăjiturile de lămâie şi ne vom simţi cât se poate de bine fără tine.
Se întoarse să plece, însă Arya strigă după ea.
— Nu te vor lăsa nici pe tine să o aduci pe Lady.
Dispăru înainte ca Sansa să se gândească ce să-i răspundă, fugărind-o pe Nymeria de-a lungul râului. Singură şi umilită, Sansa o luă pe drumul ocolit spre han, unde ştia că o aştepta Septa Mordane. Lady păşea fără zgomot lângă ea. Aproape că-i dăduseră lacrimile. Tot ceea ce voise ea era ca lucrurile să meargă bine şi drăguţ, aşa cum erau şi în balade. De ce nu putea fi Arya dulce şi delicată şi blândă, aşa ca Prinţesa Myrcella? I-ar fi plăcut să aibă o soră ca ea.
Sansa nu putea pricepe cum două surori, născute la doar doi ani diferenţă, erau atât de deosebite. Nu ar fi fost mai uşor dacă Arya ar fi fost un bastard, la fel ca fratele ei vitreg, Jon? Ea chiar şi arăta ca Jon, cu faţa acea lungă şi părul castaniu al Starkilor, fără nimic din mama lor în trăsăturile sau în culoarea tenului ei. Iar mama lui Jon fusese din popor, sau aşa şuşoteau oamenii. O dată, pe când era mai mică, Sansa o întrebase chiar pe mama lor dacă nu fusese, cumva, o greşeală. Poate că grumkinii o furaseră pe sora ei adevărată. Însă mama izbucnise în râs şi spusese că nu, Arya era fiica ei şi sora adevărată a Sansei, sânge din sângele ei. Sansa nu-şi putea imagina de ce ar minţi mama despre aşa ceva, aşa că presupuse că era adevărat.
Pe măsură ce se apropie de centrul taberei, supărarea ei fu dată foarte repede uitării. O mulţime se adunase în jurul casei pe roţi a reginei. Sansa auzi voci agitate zumzăind ca albinele dintr-un stup. Uşile fuseseră deschise larg, văzu ea, iar regina stătea în capătul scărilor de lemn, zâmbind în jos spre cineva. O auzi spunând:
— Consiliul ne face o mare onoare, bunii mei lorzi.
— Ce se întâmplă? îl întrebă ea pe un cavaler pe care-l cunoştea.
— Consiliul a trimis călăreţi de la Debarcaderul Regelui pentru a ne escorta pe tot restul călătoriei, îi spuse el. O gardă de onoare pentru rege.
Nerăbdătoare să vadă, Sansa o lăsă pe Lady să-şi croiască drum prin mulţime. Oamenii se dădeau cu grabă la o parte din calea lupului străvechi. Când se apropie, văzu doi cavaleri îngenunchind în faţa reginei, în armuri atât de fine şi de arătoase, că îi veni să se frece la ochi. Unul dintre cavaleri purta un costum complicat din solzi albi, emailaţi, strălucitor ca un câmp acoperit de zăpadă proaspătă, cu ornamente şi catarame de argint care luceau în j soare. Când îşi scoase coiful, Sansa văzu că era un bărbat în vârstă, cu părul la fel de alb ca armura sa; totuşi, părea puternic şi graţios în pofida anilor. Pe umeri îi atârna mantia de un alb pur a Gărzii Regelui.
Companionul său era un bărbat de vreo douăzeci de ani, a cărui armură avea un pieptar de oţel de un verde-închis ca o pădure întunecată. Era cel mai frumos bărbat pe care căzuseră vreodată privirile Sansei; înalt şi solid, cu un păr negru strălucitor, care-i curgea pe umeri şi încadra o faţă proaspăt rasă, iar ochii săi verzi şi veseli se potriveau cu armura. Sub unul dintre braţe purta un coif cu coarne de cerb, ramurile lor maiestuoase lucind aurii.
La început, Sansa nici nu-l remarcă pe cel de-al treilea străin. Nu îngenunchease împreună cu ceilalţi. Stătea într-o parte, lângă cai — un bărbat sfrijit şi morocănos, care privea procesiunea în tăcere. Faţa lui era ciupită de vărsat şi lipsită de barbă, cu ochi afundaţi în orbite şi obraji scofâlciţi. Deşi nu era bătrân, mai avea doar câteva smocuri de păr căzându-i peste urechi, foarte lungi, ! ca la femei. Armura sa era formată din zale de un cenuşiu-metalic peste pielea întărită, fără nici un fel de ornamente, dezvăluind vechimea ei şi folosinţa îndelungată. Deasupra umărului drept se iţea mânerul din piele pătată al unei săbii prinse la spate; o sabie lungă, pentru ambele mâini, mult prea lungă pentru a putea fi purtată la şold.
— Regele a plecat la vânătoare, dar ştiu că va fi bucuros să vă vadă când se va întoarce, le spunea regina celor doi cavaleri care îngenuncheaseră înaintea ei, însă Sansa nu-şi putea dezlipi privirile de cel de-al treilea bărbat.
El păru să simtă apăsarea privirii ei. Încet, întoarse capul. Lady mârâi. O potopi o spaimă mai copleşitoare decât tot ce simţise ea până atunci. Se dădu înapoi şi se lovi de cineva.
Mâini vânjoase o prinseră de umeri şi, pentru o clipă, Sansa se gândi că era tatăl ei, dar când se întoarse văzu faţa arsă a lui Sandor Clegane, privind în jos spre ea, cu o gură strâmbată într-un zâmbet batjocoritor.
— Tremuri, fato, spuse el cu vocea-i aspră. Te sperii chiar atât de tare?
Chiar că o făcea, şi încă de când dăduse prima oară cu ochii de ravagiile pe care focul i le lăsase pe faţă, deşi acum i se părea că nu era nici pe jumătate atât de înspăimântător pe cât era celălalt. Cu toate astea, Sansa se smulse de lângă el, iar Câinele râse, iar Lady se puse între ei, mârâind un avertisment. Sansa se lăsă în genunchi pentru a-şi pune braţele pe după gâtul lupului. Toată lumea se adunase în jurul lor, icnind, iar ea putea simţi privirile oamenilor fixate asupra ei, iar ici colo se auziră comentarii înăbuşite şi hohote întretăiate.
— Un lup? zise un bărbat, iar altcineva adăugă:
— Pe şapte iaduri, ăsta-i un lup străvechi, iar primul bărbat spuse:
— Ce face aici, în tabără?
Glasul dogit al Câinelui explică:
— Starkii îi folosesc în loc de doici, iar Sansa îşi dădu seama că ea şi Lady erau privite de cei doi cavaleri străini, cu săbiile în mână, iar apoi i se făcu din nou frică şi ruşine. Lacrimile îi umplură ochii. O auzi pe regină spunând:
— Jeffrey, du-te la ea.
Iar prinţul ei sosi.
— Lăsaţi-o în pace, spuse el. Se aplecă asupra ei, minunat în veşmintele din lână albastră şi piele neagră, cu pletele sale blonde strălucind în soare ca o coroană. Îi întinse mâna şi o ridică în picioare. Ce s-a întâmplat, dulce doamnă? De ce te temi? Nimeni nu-ţi va face nimic. Puneţi-vă săbiile în teacă, toţi. Lupul este animalul ei de companie, asta-i tot. Apoi se uită spre Sandor Clegane. Iar tu, Câine, marş de aici, îmi sperii logodnica.
Iar Câinele, credincios ca întotdeauna, făcu o plecăciune şi se pierdu în mulţime. Sansa se străduia să-şi revină. Se simţea ca o proastă. Era o Stark de Winterfell, o domniţă nobilă şi, într-o bună zi, va fi regină.
— Nu a fost el, dulcele meu prinţ, încercă ea să explice. A fost celălalt.
Cei doi cavaleri străini schimbară priviri între ei.
— Payne? chicoti cel tânăr, în armura verde.
Cel mai vârstnic, în armură albă, îi vorbi Sansei pe un ton blând:
— Uneori, Ser Hyn mă sperie chiar şi pe mine, dulce doamnă. Are o înfăţişare înspăimântătoare.
— Aşa şi trebuie. Regina coborâse din casa pe roţi. Publicul se despărţi în două pentru a-i face loc. Dacă nemernicii nu se tem de dreptatea regelui, înseamnă că la comandă nu se află cine trebuie.
Sansa îşi regăsi, în cele din urmă, vocea.
— Atunci, cu siguranţă că l-aţi ales pe cel care trebuie, Maiestatea Voastră, spuse ea, iar în jurul ei izbucni o furtună de râsete.
— Foarte bine spus, copilă, zise bătrânul în alb. Aşa cum se cuvine pentru fiica lui Eddard Stark. Sunt onorat să te cunosc, chiar dacă circumstanţele în care am făcut-o sunt atât de neobişnuite. Eu sunt Ser Barristan Selmy, din Garda Regelui.
Sansa ştia acest nume, iar acum bunele maniere pe care i le predase Septa Mordane de-a lungul anilor îi reveniră în minte.
— Lordul Comandant al Gărzii Regale, zise ea, şi consilierul lui Robert, regele nostru, şi înainte de el, al lui Aerys Targaryen. Onoarea este de partea mea, bunule cavaler. Chiar şi în nordul îndepărtat, trubadurii cântă faptele lui Barristan cel îndrăzneţ.
Cavalerul în verde râse din nou.
— Barristan cel Bătrân, vrei să spui. Nu-l flata prea mult, copilă, pentru că deja se ia prea în serios. Apoi îi zâmbi. Iar acum, fată cu lup, dacă îmi poţi spune şi cum mă cheamă, trebuie să accept că eşti, într-adevăr, fiica Mâinii.
Jeffrey se încorda lângă ea.
— Ai grijă cum vorbeşti cu logodnica mea.
— Pot să răspund, zise Sansa repede, pentru a potoli furia prinţului. Îi zâmbi cavalerului în verde. Coiful vostru are coarne aurite, domnul meu. Cerbul este blazonul Casei regale. Regele Robert are doi fraţi. Datorită fragedei voastre tinereţi, nu puteţi fi decât Renly Baratheon, Lord de Storm's End şi consilier al regelui, aşa că vă ştiu numele. Ser Barristan chicoti.
— Prin tinereţea lui fragedă, ar putea fi numai un filfizon zurbagiu, aşa îi spun eu.
Se porni un râs general, dezlănţuit de însuşi Lord Renly. Tensiunea de acum câteva clipe dispăruse, iar Sansa începu să se simtă bine… până ce Ser Hyn Payne dădu la o parte doi oameni şi se opri înaintea ei, fără nici o urmă de zâmbet. Nu spuse nici un cuvânt. Lady îşi dezveli colţii şi începu să mârâie, un mârâit jos, încărcat de ameninţări, dar de data asta Sansa o făcu să tacă punându-i o mână pe cap.
— Îmi pare rău dacă v-am ofensat, Ser Ilyn, spuse ea.
Aşteptă un răspuns, dar nu veni nici unul. Pe când omul o privea, ochii săi spălăciţi păreau să-i smulgă toate hainele de pe ea, apoi pielea, lăsându-i sufletul dezgolit înaintea lui. Tot tăcut, se întoarse şi plecă. Sansa nu înţelese. Privi către prinţ.
— Am spus ceva rău, Maiestatea Voastră? De ce nu mi-a vorbit?
— Ser Hyn nu este prea vorbăreţ de vreo paisprezece ani încoace, comentă Lord Renly cu un zâmbet viclean. Jeffrey îi adresă unchiului său o privire încărcată de ură, apoi luă mâinile Sansei într-ale lui.
— Aerys Targaryen i-a smuls limba cu cleştii.
— Vorbeşte însă cel mai elocvent cu sabia sa, rosti regina, iar devotamentul său pentru regatul nostru este indiscutabil. Apoi zâmbi cu graţie şi spuse: Sansa, eu şi bunii consilieri trebuie să discutăm până ce se întoarce regele împreună cu tatăl tău. Mă tem că va trebui să amânăm ziua ta împreună cu Myrcella. Te rog, transmite-i scuzele mele dulcii tale surori. Jeffrey, poate că eşti atât de bun încât s-o distrezi astăzi pe invitata noastră.
— Va fi plăcerea mea, mamă, zise Jeffrey oficial.
O luă de braţ şi o conduse de lângă casa pe roţi, iar moralul Sansei crescu vertiginos. O zi întreagă cu prinţul! Privi cu adoraţie spre el. Era atât de galant, se gândi ea. Modul în care o scăpase de Ser Ilyn şi de Câine era aproape ca în balade, ca pe vremurile când Serwyn al Scutului Oglindă o salvase pe Prinţesa Daeryssa din mâinile giganţilor, sau când Prinţul Aemon Cavalerul-Dragon apărase onoarea Reginei Naerys faţă de calomniile nemernicului Ser Morgii.
Atingerea mâinii lui Jeffrey pe mâneca sa îi făcu inima să bată mai repede.
— Ce ţi-ar plăcea să faci?
Să fiu cu tine, îşi spuse Sansa.
— Orice ai vrea tu să faci, prinţul meu.
Jeffrey se gândi o clipă.
— Am putea merge la călărie.
— Oh, dar ador călăria, spuse Sansa.
Jeffrey privi în spate, spre Lady, care le călca pe urme.
— Lupul tău ar putea speria caii, iar câinele meu pare să te sperie pe tine. Hai să-i lăsăm pe amândoi în urmă şi să plecăm numai noi, ce zici de asta?
Sansa ezită.
— Dacă vrei, zise ea nesigură. Cred că aş putea s-o leg pe Lady. Nu ştiam că ai un câine.
Jeffrey râse.
— Este, de fapt, câinele mamei mele. L-a pus să mă păzească, aşa că asta face.
— Vrei să spui, Câinele? zise ea. Îi venea să se ia la palme pentru că gândise atât de încet. Prinţul ei nu ar mai fi iubit-o dacă i s-ar fi părut atât de proastă. E bine să-l lăsam în urmă?
Prinţul Jeffrey păru deranjat că întrebase aşa ceva.
— Nu te teme, doamnă, sunt aproape un bărbat, şi nu mă lupt cu lemne, ca fraţii tăi. Tot ce-mi trebuie este asta.
Îşi trase sabia şi i-o arătă; o sabie lungă, lucrată cu pricepere pentru a i se potrivi unui băiat de doisprezece ani, din oţel albastru, strălucitor, forjată la castel, cu două tăişuri şi un mâner înfăşurat în piele şi un cap de leu din aur, la capăt. Sansa scoase o exclamaţie admirativă şi Jeffrey păru bucuros.
— Eu îi spun Colţul Leului, zise el.
Şi îi lăsară în urmă pe lupul străvechi şi pe păzitorul lui, pornind spre est, de-a lungul râului Trident, fără alt însoţitor decât Colţul Leului.
Era o zi frumoasă, ca vrăjită. Aerul era cald şi încărcat de mireasma florilor, iar pădurea avea aici o frumuseţe blândă pe care Sansa nu o mai văzuse niciodată în nord. Calul prinţului Jeffrey era un pursânge, iute ca vântul, şi-l călărea cu o indiferenţă nesăbuită, atât de repede, încât Sansa se străduia din greu să ţină pasul pe iapa ei. Era o zi pentru aventuri. Explorară cavernele de lângă malul râului şi urmăriră o pisică-umbră până la vizuina ei, iar când li se făcu foame, Jeffrey găsi un avanpost şi le spuse oamenilor să aducă vin şi mâncare pentru prinţul lor şi doamna lui. Se ospătară cu păstrăv proaspăt, pescuit din râu, iar Sansa bău mai mult vin decât băuse vreodată.
— Tatăl meu ne lasă să bem doar o singură cupă şi asta numai la ospeţe, se confesa ea prinţului.
— Logodnica mea poate bea cât vin pofteşte, zise Joffrey reumplându-i cupa.
După ce mâncară, merseră mai încet. Jeffrey cântă pentru ea, pe când călăreau, vocea sa răsunând înaltă şi dulce şi pură. Sansa era puţin ameţită din cauza vinului.
— N-ar trebui să ne întoarcem? întrebă ea.
— Curând, zise Jeffrey. Câmpul de bătălie este chiar în faţa noastră, acolo unde râul face un cot. Ştii, acolo l-a ucis tatăl meu pe Rhaegar Targaryen. I-a zdrobit pieptul, l-a sfărâmat prin armură. Jeffrey răsuci o ghioagă imaginară, ca să-i arate. După aceea, unchiul meu, Jaime, l-a ucis pe bătrânul Aerys, iar tatăl meu a ajuns rege. Ce se aude?
Sansa auzi şi ea sunetul plutind prin pădure, un soi de clămpănit de lemn, snac snac snac.
— Nu ştiu, zise ea. Totuşi, asta o făcea să se simtă încordată. Jeffrey, hai înapoi.
— Vreau să văd ce este. Jeffrey îşi întoarse calul spre direcţia de unde se auzeau sunetele, iar Sansa nu avu de ales decât să-l urmeze.
Sunetele crescură în intensitate şi deveniră mai clare, clămpănitul lemnului pe lemn, iar pe măsură ce se apropiau auziră şi o respiraţie grea, iar apoi un mormăit.
— E cineva acolo, zise Sansa neliniştită. Se trezi gândindu-se la Lady, dorindu-şi ca lupul străvechi să fi fost cu ea.
— Eşti în siguranţă cu mine. Jeffrey trase din teacă sabia Colţul Leului. Sunetul oţelului frecându-se pe piele o făcu să tremure. Pe aici, spuse el, deschizând drumul printr-un pâlc de copaci.
Dincolo de desiş, într-o poiană care domina râul, dădură peste un băiat şi o fată care se jucau de-a cavalerii. Săbiile lor erau nişte beţe din lemn, cozi de mătură, după aspect, şi se repezeau unul asupra celuilalt printre ierburi şi se loveau cu patimă. Băiatul era cu câţiva ani mai mare, mai înalt şi mult mai puternic, şi insista cu atacul. Fata, o creatură sfrijită îmbrăcată în piei murdare, se eschiva şi reuşea să ridice coada de mătură în calea majorităţii loviturilor băiatului. Când încercă să-l atingă, el pară lovitura, dându-i băţul la o parte, şi o lovi puternic peste degete. Ea ţipă şi scăpă arma.
Prinţul Jeffrey începu să râdă. Băiatul privi în jur cu ochii holbaţi, uluit, şi scăpă băţul în iarbă. Fata îi privi duşmănoasă, sugându-şi încheieturile degetelor pentru a mai reduce durerea, dar Sansa era oripilată.
— Arya? strigă ea neîncrezătoare.
— Plecaţi, ţipă Arya la ei, cu lacrimi de furie în ochi. Ce faceţi aici? Lăsaţi-ne în pace. Jeffrey privi de la Arya la Sansa şi înapoi.
— E sora ta? Ea dădu din cap înroşindu-se. Jeffrey îl cercetă pe băiat, o arătare dizgraţioasă, cu o faţă aspră şi pistruiată şi păr des, roşcat. Iar tu cine eşti, băiete? îl întrebă el pe un ton poruncitor, care ignora faptul că acesta era cu ani mai mare decât el.
— Mycah, murmură băiatul. Îl recunoscuse pe prinţ şi-şi feri ochii. Stăp'ne…
— E băiatul măcelarului, zise Sansa.
— E prietenul meu, făcu Arya pe un ton tăios. Lăsaţi-l în pace.
— Un băiat de măcelar care vrea să fie cavaler, nu-i aşa? Jeffrey descăleca, ţinând sabia în mână. Ia-ţi sabia, băiat de măcelar, zise el cu o sclipire de amuzament în ochi. Ia să vedem cât eşti de bun.
Mycah rămase acolo, îngheţat de frică. Jeffrey se duse spre el.
— Haide, ia-o de jos. Sau te lupţi numai cu fetiţele?
— Ea m-a rugat, stăp'ne, zise Mycah. M-a rugat.
Sansa nu avu decât să privească spre Arya şi să-i vadă roşeaţa de pe faţă ca să ştie că băiatul spunea adevărul, însă Jeffrey nu era dispus să asculte. Vinul îl făcuse să-şi iasă din minţi.
— N-ai de gând să-ţi ridici sabia? Mycah scutură din cap.
— E numai un băţ, stă'pne. Nu este o sabie, e doar un băţ.
— Atunci eşti doar băiatul măcelarului şi nu un cavaler. Jeffrey ridică sabia Colţul Leului şi-i puse vârful pe obrazul băiatului, sub ochi, pe când acesta stătea tremurând. O loveai pe sora doamnei mele, ştii asta?
Un bob strălucitor de sânge apăru acolo unde sabia pătrundea în carnea lui “Mycah şi o dâră roşie coborî încet pe obrazul băiatului.
— Opreşte-te! ţipă Arya şi înşfacă băţul ei căzut.
Sansei îi era teamă.
— Arya, nu te amesteca.
— N-am să-l rănesc prea… tare, îi spuse Jeffrey Aryei, fără să-şi ia nici o clipă ochii de la băiatul măcelarului.
Arya se repezi la el. Sansa coborî de pe iapă, însă prea încet. Arya lovi cu ambele mâini. Se auzi un trosnet puternic când lemnul se rupse de ceafa prinţului şi apoi totul se petrecu dintr-odată, sub ochii înspăimântaţi ai Sansei. Jeffrey se clătină şi se răsuci, urlând blesteme. Mycah fugi spre copaci, cât de repede îl ţineau picioarele. Arya răsuci din nou băţul spre prinţ, însă de data asta Jeffrey pară lovitura cu Colţul Leului şi-i zbură băţul rupt din mâini. Ceafa lui sângera toată, iar în ochi prinţul avea văpăi. Sansa ţipa:
— Nu, nu, opriţi-vă amândoi, stricaţi totul!
Însă nu asculta nimeni. Arya dezgropa o piatră şi o aruncă spre capul lui Jeffrey. În loc de asta, îi nimeri calul, iar animalul o luă la galop pe urmele lui Mycah.
— Opriţi, nu, opriţi-vă! strigă Sansa.
Jeffrey se repezi la Arya cu sabia, urlând obscenităţi, cuvinte îngrozitoare, murdare. Arya ţâşni înapoi, înspăimântată acum, însă Jeffrey se luă după ea, gonind-o spre pădure, lipind-o de un copac. Sansa nu mai ştia ce să facă. Privea neajutorată, aproape oarbă din cauza lacrimilor.
Apoi ceva ca o ceaţă cenuşie ţâşni din spatele ei şi, brusc, Nymeria îşi făcu apariţia, cu fălcile închizându-se în jurul braţului lui Jeffrey. Oţelul îi căzu dintre degete, iar lupul îl doborî la pământ şi se rostogoliră amândoi în iarbă, lupul mârâind şi atacându-l în timp ce prinţul ţipa de durere.
— Ia-l de aici! urlă el. Ia-l de aici! Vocea Aryei plesni ca un bici:
— Nymeria!
Lupul sălbatic îi dădu drumul lui Jeffrey şi se duse lângă ea. Prinţul zăcea în iarbă, smiorcăindu-se, legănându-şi braţul zdrelit. Cămaşa lui era plină de sânge.
— Nu te-a rănit prea… tare, zise Arya.
Ridică sabia de unde căzuse şi se aplecă asupra lui, ţinând-o cu ambele mâini. Jeffrey scăpă un scâncet speriat când privi spre ea.
— Nu, făcu el, nu mă lovi. Am să te spun mamei.
— Să-l laşi în pace! strigă Sansa surorii sale.
Arya se răsuci şi ridică sabia în aer, antrenând întregul său trup în mişcare. Oţelul albastru străluci în soare când sabia zbură spre râu. Lovi apa şi dispăru cu un plesnet sec. Jeffrey gemu. Arya alergă la calul ei, cu Nymeria gonind pe urmele sale.
După ce dispărură, Sansa se duse la Jeffrey. El închisese ochii de durere, iar respiraţia îi era întretăiată. Sansa îngenunche lângă el.
— Jeffrey, suspină ea. Oh, uite ce ţi-au făcut, ce ţi-au făcut! Bietul meu prinţ. Nu te teme. Mă duc până la avanpost şi aduc ajutoare. Întinse mâna şi-i pieptănă spre spate părul blond şi moale.
Ochii lui se deschiseră brusc şi o priviră, dar în ei nu mai exista decât ură, nimic altceva decât ură.
— Atunci, du-te! îi aruncă el. Şi nu mă atinge!