Urzeala tronurilor

TYRION

Stând în frigul zorilor şi privind cum Chiggen îi măcelărea calul, Tyrion Lannister mai adăugă ceva la datoriile neamului Stark. Din trupul calului se ridicară aburi, când mercenarul îi deschise burta cu cuţitul de jupuit. Mâinile i se mişcau abile, nici o tăietură nu era în plus; treaba trebuia făcută repede, înainte ca duhoarea de sânge să adune de pe înălţimi pisicile-umbre.

— Nu va flămânzi nimeni la noapte, zise Bronn.

El era chiar aproape o umbră; slab până la oase şi întunecat, cu ochi negri şi păr aşijderea şi un smoc de barbă ţepoasă.

— Unii s-ar putea să flămânzească, îi răspunse Tyrion. Nu sunt prea doritor să mănânc carne de cal. Mai ales din calul meu.

— Carnea este carne, făcu Bronn cu o înălţare din umeri. Dothrakilor le place calul mai mult decât vita sau porcul.

— Doar nu mă iei drept Dothtraki! exclamă Tyrion acru.

Era adevărat, Dothrakii mâncau carne de cal; de asemenea, îi lăsau în urmă pe copiii cu diformităţi, să fie devoraţi de câinii sălbatici care urmau khalasarele lor. Obiceiurile Dothraki nu-l entuziasmau defel.

Chiggen tăie o felie subţire de carne însângerată şi o ridică pentru a o cerceta.

— Vrei să guşti, piticule?

— Fratele meu, Jaime, mi-a dat iapa asta în cea de-a douăzeci şi treia zi de nume a mea, zise Tyrion cu o voce lipsită de inflexiuni.

— Atunci, mulţumeşte-i din partea noastră. Dacă-l mai vezi vreodată. Chiggen rânji, dezvelindu-şi dinţii îngălbeniţi, şi înghiţi carnea crudă din două îmbucături. Aduce a cal de rasă.

— Ar fi mai bine dacă ai încerca s-o prăjeşti, cu ceapă, sugeră Bronn.

Fără nici un cuvânt, Tyrion plecă şchiopătând. Frigul îi pătrunsese bine în oase, iar picioarele sale erau atât de umflate, încât abia dacă mai putea merge. Poate că iapa moartă fusese norocoasă. Mai avea ore bune de parcurs, urmate de câteva îmbucături şi un somn scurt şi înfrigurat, pe pământul tare, iar apoi încă o noapte la fel, încă una şi încă una, iar numai zeii ştiau cum se vor termina toate astea.

— Blestemata, mormăi el pe când se chinuia să meargă pe drum pentru a se alătura celor care-l prinseseră. S-o ia naiba, pe ea şi pe toţi cei din neamul Stark!

Amintirea îi era încă vie şi amară în minte. La un moment dat îşi comanda cina şi, o clipă mai târziu, se trezise încolţit de toţi bărbaţii înarmaţi din încăpere.

Jyck întinzându-se spre sabie, iar hangiţa începând sa ţipe: „Fără săbii, nu aici, vă rog, domnii mei.”

Tyrion îi coborâse repede braţul, înainte să se trezească amândoi hăcuiţi.

— Unde-ţi sunt manierele, Jyck? Buna noastră gazdă a zis fără săbii. Fă cum vrea ea. Afişase un zâmbet care trebuie să fi părut la fel de greţos precum îl simţise el. Faceţi o mare greşeală, Lady Stark. Nu am nici o legătură cu atacul asupra fiului dumneavoastră. Pe onoarea mea…

— Onoarea unui Lannister! exclamase ea laconică. Îşi ridicase apoi mâinile, ca toată lumea să vadă. Pumnalul lui mi-a lăsat cicatricile astea. Lama a fost aţintită direct spre gâtul fiului meu.

Tyrion simţise ura crescând în jurul său, groasă şi ceţoasă, alimentată de tăieturile de pe mâinile femeii Stark.

— Ucideţi-l, şuierase din spatele lui una dintre femeile bete şi şleampete, iar alte glasuri se alăturaseră îndemnului, mai repede decât ar fi putut crede.

Străini cu toţii, destul de prietenoşi cu o clipă înainte, acum îi cereau sângele precum câinii adulmecând o urmă. Tyrion vorbise tare, încercând să-şi stăpânească tremurul vocii:

— Dacă Lady Stark crede că trebuie să răspund pentru vreo crimă, am să merg cu ea pentru a face asta.

Fusese singura acţiune posibilă. Orice încercare de a ieşi din încercuire ar fi fost o invitaţie sigură la o moarte timpurie. Câteva zeci de săbii fuseseră trase, răspunzând cererii femeii Stark: Harrenhal, cei trei Brackeni, o pereche de lefegii nespălaţi care păreau gata să-l ucidă dacă ar fi scuipat măcar, şi nişte ţărănoi proşti care, fără îndoială, nu aveau nici o idee în ce se băgau. În faţa lor, ce-i mai rămăsese lui Tyrion? Un pumnal la cingătoare şi doi oameni. Jyck avea o mână destul de bună pentru sabie, însă Morrec nici nu conta; era în parte grăjdar, în parte bucătar, servitor, dar nu şi soldat. Cât despre Yoren, indiferent ce crezuse despre el, fraţii în negru juraseră să nu se amestece în ciondănelile de pe domeniu. Yoren n-ar fi făcut nimic.

Şi într-adevăr, fratele în negru se retrăsese în tăcere când bătrânul cavaler de lângă Lady Stark spusese:

— Luaţi-le armele!

Iar mercenarul Bronn făcuse un pas înainte pentru a lua sabia din mâna lui Jyck a-l lăsa pe el fără pumnal. Şi astfel, tensiunea din încăpere se diminuase vizibil.

Tyrion recunoscuse glasul bătrân: maestrul de arme de la Winterfell, rămas fără favoriţi.

Din gura hangiţei se împrăştiaseră picături de salivă purpurie când se rugase de Catelyn Stark:

— Nu-l omorâţi aici!

— Nu-l omorâţi niciunde, ceruse Tyrion.

— Duceţi-l în altă parte, nu vreau sânge aici, doamna mea, nu vreau certuri între lorzi în casa mea.

— Îl ducem înapoi la Winterfell, spusese ea.

Tyrion se gândise: Ei bine, poate că… Deja avusese timp să arunce o privire prin încăpere şi să-şi facă o idee mai clară asupra situaţiei. Nu era pe de-a-ntregul dezamăgit de ceea ce văzuse. Oh, femeia Stark fusese isteaţă, fără nici o îndoială. Forţează-i să-şi afirme public jurământul depus în faţa tatălui ei şi îi poţi chema în ajutor, iar ea, sigur, era doar o biată femeie. Totuşi, succesul nu fusese atât de mare cum i-ar fi plăcut ei. În încăpere se aflaseră aproape cincizeci de oameni, după aprecierea sa. Chemările lui Catelyn Stark abia dacă ridicaseră o duzină; ceilalţi păreau confuzi, înspăimântaţi sau plictisiţi Numai doi dintre Frey se ridicaseră, observase Tyrion, şi se aşezaseră la loc foarte repede când căpitanul lor nu se clintise. Tyrion ar fi zâmbit, dacă ar fi îndrăznit.

— Atunci, fie şi Winterfell, preferase el să spună. Era o cale lungă, ştia asta foarte bine, pentru că tocmai străbătuse drumul în sens invers. Şi atât de multe se puteau petrece în acest timp.

— Tatăl meu se va întreba ce s-a ales de mine, adăugase el, prinzând privirea spadasinului care se oferise să împartă camera cu el. Ar plăti o recompensă bună oricui i-ar aduce vestea celor întâmplate astăzi. Desigur, Lordul Tywin n-ar face asta, însă Tyrion da, dacă şi-ar recâştiga libertatea.

Ser Rodrik privise spre doamna lui cu îngrijorare, aşa cum se şi cuvenea.

— Oamenii lui îl însoţesc, anunţase bătrânul cavaler. Iar celorlalţi le vom mulţumi pentru că păstrează tăcerea asupra celor văzute.

Tyrion făcuse tot posibilul să nu izbucnească în râs. Tăcerea? Bietul smintit bătrân! Dacă nu lua tot hanul cu el, vestea se va răspândi în lume imediat după plecarea lor. Călăreţul liber, cu banul de aur în buzunar, va zbura spre Casterly Rock precum o săgeată. Dacă nu el, atunci altcineva. Yoren va spune povestea în sud. Menestrelul prostănac va face o întreagă istorie din ea. Fraţii Frey vor raporta totul lordului lor, iar numai zeii ştiau ce ar fi putut face acesta. Lordul Walder Frey putea fi el jurat Riverrunului, însă era un om prudent, care trăise .uita amar de vreme numai pentru că se asigurase dintotdeauna că era de partea învingătorului. Cel puţin, îşi putea trimite păsările spre sud, la Debarcaderul Regelui, şi poate că va îndrăzni să facă mai mult decât atât.

Catelyn Stark nu mai pierduse vremea.

— Trebuie să plecăm imediat. Avem nevoie de cai odihniţi şi provizii pentru drum. Oameni buni, ştiţi de acum că veţi avea recunoştinţa veşnică a Casei Stark. Dacă vreunul dintre voi ne va ajuta să păzim captivii şi să-i aducem în siguranţă la Winterfell, vă promit că veţi fi bine răsplătiţi. Nici nu-i trebuise mai mult; nebunii se repeziseră înainte. Tyrion le studiase feţele; într-adevăr, vor fi cu toţii bine răsplătiţi, îşi promisese el, dar nu chiar cum îşi imaginau ei.

Totuşi, chiar şi când îl căraseră afară ca pe un balot, înşeuând caii în ploaie şi legându-i încheieturile cu o bucată de funie aspră, lui Tyrion Lannister nu-i fusese cu adevărat frică. Nu vor reuşi niciodată să-l ducă la Winterfell, ar fi putut pune rămăşag pentru asta. Călăreţii le vor lua urma peste cel mult o zi, păsările îşi vor lua zborul şi, desigur, unul dintre lorzii de pe râu va dori să-i facă tatălui său un favor, dând o mână de ajutor. Tyrion se felicitase pentru subtilitatea sa, chiar şi atunci când cineva îi trăsese o glugă peste cap, ridicându-l în şa.

Plecaseră prin ploaie galopând aprig şi, nu peste multă vreme, coapsele lui Tyrion se contractaseră dureros, iar dosul îi pulsa de durere. Chiar şi după ce se îndepărtaseră destul de mult de han, iar Catelyn Stark încetinise la trap, pentru el fusese o călătorie mizerabilă şi umilitoare, pe un teren aspru, totul fiind agravat de orbirea sa. Orice răsucire îl punea în pericolul de a cădea de pe cal Gluga înăbuşea sunetele, aşa că nu-şi putuse da seama ce se vorbea în jurul lui, iar ploaia îi înmuiase hainele, gluga lipindu-i-o de faţă, astfel că se chinuia până să şi respire. Funia îi rodea încheieturile şi părea că se strânge tot mai tare, pe măsură ce noaptea trecea. Tocmai voiam să mă aşez lângă un foc zdravăn, la o friptură de pasăre, iar nenorocitul ăla de menestrel a trebuit să deschidă gura, se gândise el cu amărăciune. Menestrelul li se alăturase.

— Din toate astea va ieşi un cântec măreţ, iar eu sunt cel care-l va compune, îi spusese el lui Catelyn Stark, atunci când îşi anunţase intenţia de a veni cu ei să vadă cum se va sfârşi „această minunată aventură”. Tyrion se întrebase dacă băiatul va mai găsi aventura atât de minunată după ce călăreţii lui Lannister îi vor fi ajuns din urmă.

Ploaia se oprise în cele din urmă, iar lumina zorilor se strecurase prin pânza udă de pe ochii lui când Catelyn Stark dăduse ordinul de oprire. Mâini butucănoase îl trăseseră de pe cal, îi desfăcuseră legăturile şi-i smulseseră gluga de pe cap. Când dăduse cu ochii de drumul îngust, pietros, poalele dealurilor înălţându-se abrupte şi sălbatice peste tot în jurul lor, de zimţii piscurilor acoperite cu zăpadă, în depărtare, orice urmă de speranţă îi pierise îndată.

— Ăsta-i drumul mare, icnise el, privind-o acuzator pe Lady Stark. Drumul de est. Aţi spus că mergem spre Winterfell!

Catelyn Stark îi dăruise un zâmbet uşor.

— Am spus-o tare şi de multe ori, căzuse ea de acord. Fără îndoială, prietenii tăi o vor lua într-acolo când vor veni după noi. Le doresc călătorie plăcută.

Chiar şi acum, după multe zile, amintirea asta îl umplea de o furie neputincioasă. Întreaga sa viaţă, Tyrion se mândrise cu isteţimea sa, singurul dar despre care zeii consideraseră că i se potrivea, şi totuşi, lupoaica asta de Catelyn Stark, de şapte ori fie ea blestemată, îl păcălise cu fiecare mişcare. Concluzia i se părea mult mai iritantă decât însuşi faptul că fusese răpit.

Se opriră numai atât cât le trebuia să hrănească şi să adape caii, după care porniră din nou la drum. De data .ista, Tyrion fu scutit de a mai purta gluga. După cea de-a doua noapte nu-l mai legară la mâini şi, odată ce ajunseră pe munte, abia dacă se mai învredniceau să-l păzească. Se părea că nu se temeau că ar fi putut fugi. Şi de ce ar fi făcut-o? Aici, sus, ţinuturile erau aspre şi sălbatice, iar drumul de munte era doar ceva mai mult decât o simplă cărăruie pietroasă. Dacă ar fi fugit, cât de departe ar fi putut spera să ajungă, singur şi fără provizii? Pisicile-umbre s-ar fi ospătat cu el, iar clanurile care trăiau în fortăreţele din munţi erau formate din briganzi şi ucigaşi, care nu se plecau înaintea nici unei legi, ci doar a sabiei.

Cu toate astea, femeia Stark îi mâna înainte fără încetare. Ştia unde mergeau. O ştiuse din clipa în care-i luaseră gluga de pe faţă. Aceşti munţi făceau parte din domeniul Casei Arryn, iar văduva ultimei Mâini era o Tully, sora lui Catelyn Stark… şi nicidecum prietenă a Lannisterilor. Tyrion o cunoscuse puţin pe Lady Lysa în timpul şederii ei la Debarcaderul Regelui şi nu ardea de nerăbdare să reînnoiască legătura.

Duşmanii lui erau adunaţi în jurul unui pârâu, la mică distanţă în jos, pe drum. Caii îşi făcuseră plinul cu apă îngheţată şi păşteau smocurile de iarbă maronie care creşteau între fisurile din stâncă. Jyck şi Morrec se înghesuiau unul în altul, posomorâţi şi jalnici. Mohor îi veghea, sprijinit într-o suliţă, şi purta un coif de fier, rotund, care-l făcea să arate de parcă ar fi avut un castron pe cap. În apropiere, Marillion, menestrelul, îşi ungea harfa de lemn, văicărindu-se de ce făcea umezeala din corzile ei.

— Trebuie să ne odihnim, doamna mea, îi spunea cavalerul rătăcitor, Ser Willis Wode, lui Catelyn Stark, când Tyrion se apropie. Era omul lui Lady Whent, ţeapăn şi solid, primul care se ridicase în ajutorul lui Catelyn Stark la han.

— Ser Willis spune adevărul, doamna mea, zise Ser Rodrik. Este al treilea cal pe care l-am pierdut.

— Vom pierde mai mult decât caii, dacă ne ajung din urmă Lannisterii, le reaminti ea. Faţa sa era suptă şi arsă de vânt, dar nu-şi pierduse nici o clipă expresia hotărâtă.

— Slabe şanse să se întâmple asta aici, interveni Tyrion.

— Doamna nu ţi-a cerut părerea, piticule, se răsti Kurleket, un grăsan prostănac, cu părul tuns scurt şi o figură porcină. Era unul dintre Brackeni, un maestru de arme, în serviciul Lordului Janos. Tyrion depusese un efort special să le reţină numele, ca să poată să le mulţumească mai târziu pentru tratamentul blând pe care i-l aplicaseră. Un Lannister îşi plătea întotdeauna datoriile. Kurleket va învăţa, într-o zi, la fel ca prietenii săi, Lharys şi Mohor, precum şi bunul Ser Willis, şi lefegiii Bronn şi Chiggen. Plănuia o lecţie deosebit de usturătoare pentru Marillion, cel cu harfa de lemn şi vocea dulceagă de tenor, care se străduia atât de bărbăteşte să facă să rimeze pezevenghi cu schilod şi şchiop, încât să poată compune un cântec despre ruşinea sa.

— Lăsaţi-l să vorbească, porunci Lady Stark. Tyrion Lannister se aşeză pe o stâncă.

— Cam pe acum, urmăritorii noştri gonesc peste Gât, vânând amăgirile pe care le-aţi lăsat pe drumul regelui… presupunând că s-a declanşat o urmărire, fapt care nu este deloc sigur. Oh, fără îndoială, vestea a ajuns la… tatăl meu… Doar atât că tatăl meu nu mă iubeşte din cale-afară de mult, şi nu sunt deloc sigur că s-ar osteni să se pună în mişcare.

Era doar pe jumătate adevărat; Lordului Tywin Lannister nu-i păsa nici cât negru sub unghie de fiul său schilod, însă nu ar tolera nici cea mai mică atingere a onoarei Casei sale.

— Este un ţinut aspru, Lady Stark. Nu veţi afla nici un ajutor până ce nu veţi ajunge în Vale şi orice cal pe care-l mai pierdeţi îi va împovăra pe ceilalţi şi mai mult. Mai rău, riscaţi să mă pierdeţi pe mine. Sunt mic şi nu prea puternic şi dacă mor eu, care-i ideea? Asta nu era deloc o minciună. Tyrion nu ştia cât va mai putea îndura acest ritm.

— S-ar putea spune că moartea ta este ideea, Lannister, răspunse Catelyn Stark.

— Nu cred, zise Tyrion. Dacă m-aţi fi vrut mort, nu ar fi trebuit decât să spuneţi un cuvânt, iar unul dintre aceşti prieteni credincioşi ai dumneavoastră mi-ar fi dat cu multă bucurie zâmbetul cel roşu. Se uită spre Kurleket, însă bărbatul era mult prea întunecat la minte ca priceapă ironia.

— Cei din neamul Stark nu ucid oameni în patul lor.

— Nici eu, rosti el. Vă mai spun încă o dată, nu an» avut nimic de-a face cu încercarea de ucidere a fiului dumneavoastră.

— Asasinul era înarmat cu pumnalul tău. Tyrion simţi cum îl trec căldurile.

— Nu era pumnalul meu, insistă el. De câte ori trebuie să vă jur asta? Lady Stark, indiferent ce credeţi despre mine, nu sunt prost. Numai un idiot l-ar înarma pe un mardeiaş de rând cu propria sa lamă.

I se păru o clipă că vede un licăr de îndoială în ochii ei, dar ceea ce spuse ea era altceva:

— De ce m-ar minţi Petyr?

— De ce se uşurează urşii prin pădure? întrebă el. Pentru că asta este natura lor. Minciuna este la fel de firească precum respiraţia pentru oameni ca Degeţel. Ar trebui ca dumneavoastră să ştiţi asta, mai bine decât oricine.

Ea făcu un pas spre el, cu figura încrâncenată.

— Şi ce înseamnă asta, Lannister? Tyrion îşi înălţă capul.

— Toţi bărbaţii de la curte l-au auzit cum povestea că v-a luat fecioria, doamna mea.

— Asta-i o minciună! zise Catelyn Stark.

— Oh, pitic pervers şi împieliţat, făcu Marillion şocat, Kurleket îşi scoase pumnalul, o bucată ameninţătoare de fier negru.

— Doar un cuvânt, doamna mea, şi-i voi azvârli limba aia mincinoasă la picioarele dumneavoastră. Ochii lui porcini erau umeziţi de bucuria unei astfel de perspective.

Catelyn Stark îl scruta pe Tyrion cu o asemenea răceală întipărită pe faţă, cum el nu mai văzuse până atunci.

— Petyr Baelish m-a iubit, cândva. Era doar un băiat. Pasiunea sa a fost o tragedie pentru noi toţi, însă era adevărată şi pură, nu ceva de care să râzi. Îmi voia mâna. Acesta este adevărul. Eşti cu adevărat un nemernic, Lannister.

— Iar tu eşti o proastă, Lady Stark. Degeţel nu a iubit niciodată pe nimeni, ci doar pe el însuşi, iar eu îţi promit că nu mâna ta îl extazia, ci aceşti sâni plini ai tăi, gura asta dulce şi căldura dintre picioarele tale.

Kurleket îl apucă de un smoc de păr şi-i trase capul înapoi cu o smucitură bruscă, dezgolindu-i gâtul. Tyrion simţi sub bărbie sărutul rece al oţelului.

— Să-i dau cep, doamna mea?

— Ucide-mă şi adevărul va muri cu mine, icni Tyrion.

— Lasă-l să vorbească, porunci Catelyn Stark. Kurleket îşi desprinse mâna, în silă, din părul lui Tyrion.

Acesta inspiră adânc.

— Cum ţi-a povestit Degeţel că am ajuns la pumnalul ăsta al lui? Răspunde-mi.

— L-ai câştigat la un rămăşag, în timpul turnirului de ziua numelui Prinţului Joffrey.

— Când fratele meu, Jaime, a fost doborât de pe cal de Cavalerul Florilor, nu asta-i povestea?

— Aşa este, admise ea. O cută îi străbătu fruntea.

— Călăreţi!

Ţipătul ţâşnise de pe culmea rotunjită de vânt de deasupra lor. Ser Rodrik îl trimisese pe Lharys să se caţăre pe stâncă şi să supravegheze drumul în timp ce ei se odihneau. Preţ de o clipă, nu mişcă nimeni. Catelyn Stark re» acţiona prima.

— Ser Rodrik, Ser Willis, pe cai, strigă ea. Puneţi ceilalţi cai în spatele nostru. Mohor, păzeşti prizonierii.

— Daţi-ne arme! Tyrion ţâşni în picioare şi o apucă de braţ. Vei avea nevoie de fiecare sabie.

Ea îşi dădu seama că avea dreptate, Tyrion văzu asta. Clanurilor de la munte nu le păsa deloc de duşmănia marilor Case; ar măcelări orice Stark sau Lannister cu aceeaşi fervoare, aşa cum se măcelăreau şi între ei. S-ar fi putut s-o cruţe pe Catelyn; era încă destul de tânără ca să aducă pe lume copii. Cu toate astea, ea ezită.

— Îi aud! anunţă Ser Rodrik.

Tyrion întoarse capul să asculte, şi auzi clar: zgomot de potcoave. O duzină de cai sau chiar mai mulţi, apropiindu-se. Deodată, se puseră în mişcare cu toţii, întinzându-se după arme şi alergând la armăsarii lor. În jurul lor se împrăştiau pietre când Lharys veni sărind şi alunecând în jos, pe pantă. Ajunse cu respiraţia tăiată înaintea lui Catelyn Stark — un bărbat butucănos, cu smocuri de păr ruginiu ieşind de sub coiful conic de oţel.

— Douăzeci de oameni, poate douăzeci şi trei, spuse el trăgându-şi respiraţia. Şerpii Laptelui sau Fraţii Lunii, după părerea mea. Au ochi peste tot, doamna mea… iscoade ascunse… ştiu că suntem aici.

Ser Rodrik Cassel era deja pe cal, cu o sabie în mâini. Mohor se pitise după o stâncă, cu ambele mâini strânse pe suliţa sa cu vârf de oţel şi un pumnal între dinţi.

— Tu, cântăreţule, strigă Ser Willis. Ajută-mă aici cu pieptarul.

Marillion zăcea încremenit, strângându-şi harfa de lemn, cu faţa albă ca laptele, însă omul lui Tyrion, Morrec, se ridică imediat în picioare şi alergă să-l ajute pe cavaler cu armura.

Tyrion continua să o strângă de mână pe Catelyn Stark.

— Nu ai de ales, îi spuse. Suntem trei şi un al patrulea om e pus să ne păzească… patru oameni care ar putea face aici deosebirea dintre viaţă şi moarte.

— Dă-mi cuvântul tău de onoare că lăsaţi săbiile jos imediat ce se termină lupta.

— Cuvântul meu? Tropăitul de copite se auzea mai tare acum. Tyrion rânji parşiv. Oh, îl aveţi, doamna mea… pe onoarea mea de Lannister.

Preţ de o clipă crezu că-l va scuipa, dar în loc de asta ea se răsti:

— Daţi-le arme, şi se retrase cât de repede putu.

Ser Rodrik îi aruncă lui Jyck spada sa şi teaca, şi se puse în mişcare să iasă în întâmpinarea duşmanilor. Morrec se servi cu un arc şi o tolbă cu săgeţi şi se aşeză într-un genunchi într-o parte a drumului. Era mai bun ca arcaş decât ca spadasin. Iar Bronn galopă şi-i oferi lui Tyrion o secure cu două tăişuri.

— N-am luptat niciodată cu securea. Simţea în mână cât de incomodă şi de neobişnuită era arma. Avea un mâner scurt, o lamă grea şi o ţepuşă urâtă la capăt.

— Fă-te că tai lemne, îi spuse Bronn trăgându-şi sabia lungă din teaca de la spate. Scuipă şi galopă pentru a li se alătura lui Chiggen şi Ser Rodrik. Ser Willis se urcă pe cal venind lângă ei, bâjbâind cu mâinile pe coif, o oală de metal cu o deschizătură în dreptul ochilor şi o fâşie lungă de mătase neagră.

— Lemnele nu sângerează, rosti Tyrion, fără a se adresa cuiva anume. Se simţea dezgolit fără armură. Căuta cu privirea o stâncă şi alergă spre locul unde se ascundea Marillion. Mişcă-te!

— Pleacă! îi strigă băiatul. Sunt menestrel, nu vreau să iau parte la lupta asta!

— Ce-i, ţi-ai pierdut gustul pentru aventură? Tyrion îl lovi până când acesta se rostogoli. O clipă mai târziu, călăreţii căzură asupra lor.

Nu erau nici blazoane, nici flamuri, nici trompete sau tobe, doar zbârnâitul corzilor de arc, cu care trăgeau Morrec şi Lharys şi, dintr-odată, oamenii clanurilor năvăliră tunând din lumina zorilor, oameni zvelţi, întunecaţi, în piei tari şi armuri descompletate, cu feţele ascunse sub coifurile fără vizieră. În mâinile lor înmănuşate strângeau tot felul de arme: săbii lungi şi lăncii, seceri ascuţite, ciomege ghintuite, pumnale şi măciuci grele, de fier. În fruntea lor călărea un bărbat uriaş, într-o mantie din blană tărcată de pisică-umbră, înarmat cu o sabie mare, pentru ambele mâini.

Ser Rodrik strigă:

— Winterfell!

Şi se avântă să-i iasă în cale, cu Bronn şi Chiggen alături, urlând un strigăt de luptă, fără cuvinte. Urmă Ser Willis, rotind în jurul capului un buzdugan ghintuit.

— Harrenhal! Harrenhal!

Tyrion simţi nevoia bruscă de a ţâşni în sus, agitându-şi securea, şi de a tuna: Casterly Rock! Însă momentul de nebunie trecu repede şi se ghemui şi mai mult la pământ.

Auzi nechezatul cailor speriaţi şi zăngănitul metalului izbindu-se de metal. Sabia lui Chiggen sfârtecă faţa dezgolită a unuia dintre călăreţii în cămaşă de zale, iar Bronn intră printre oamenii din clan ca un vârtej, secerând duşmanii în dreapta şi-n stânga. Ser Rodrik îl lovi pe uriaşul cu mantia din blană, caii lor dansând unul în jurul celuilalt, pe când ei schimbau lovitură după lovitură. Jyck sări pe un cal şi galopă cu spatele descoperit în vârtejul luptei, Tyrion văzu o pană de săgeată ieşind din gâtul bărbatului cu mantie de blană. Când deschise gura să strige, afară ţâşni doar sângele. Când căzu, Ser Rodrik se lupta deja cu altcineva.

Deodată, Marillion ţipă, acoperindu-şi capul cu harfa lui de lemn când un cal sări peste stânca lor. Tyrion se repezi în picioare când călăreţul se întoarse să vină la ei, agitând un ciomag cu ţepi. Tyrion răsuci securea cu ambele mâini. Lama nimeri în gâtul calului, scoţând un sunet înfundat, iar Tyrion aproape că scăpă mânerul securii când animalul necheză şi căzu. Reuşi să-şi smulgă arma şi să se ferească, neîndemânatic. Marillion fu mai puţin norocos. Cal şi călăreţ se prăbuşiră înlănţuiţi peste menestrel. Tyrion sări înapoi în vreme ce piciorul brigandului rămase prins sub armăsarul căzut, şi înfipse securea în gâtul omului, puţin mai sus de omoplaţi.

Pe când se opintea să smulgă lama, îl auzi pe Marillion gemând sub cadavre.

— Să mă ajute cineva, icni menestrelul. Zeii aibă milă, sângerez.

— Cred că-i sângele calului, spuse Tyrion.

Mâna menestrelului se târî afară de sub animalul mort, tăvălindu-se în noroi ca un păianjen cu cinci picioare. Tyrion îşi lăsă călcâiul peste degetele tremurânde şi simţi un trosnet reconfortant.

— Închide ochii şi prefă-te mort, îl sfătui pe menestrel, după care-şi ridică securea şi plecă.

Apoi totul se dezlănţui. Zorii erau plini de strigăte şi urlete şi încărcaţi de mirosul greu de sânge, iar lumea devenise un haos. Săgeţi îi trecură şuierând pe la urechi şi se sparseră de stânci. Îl văzu pe Bronn, în picioare, luptând cu câte o sabie în fiecare mână. Tyrion se ţinu departe de luptă, strecurându-se din stâncă în stâncă şi ţâşnind din umbră pentru a lovi picioarele cailor care treceau. Dădu peste un brigand rănit şi-l omorî, servindu-se cu coiful omului. Nu i se potrivea prea bine, însă Tyrion era încântat de orice protecţie. Jyck fu lovit pe la spate în timp ce-l tăia pe cel din faţa lui, iar ceva mai târziu Tyrion se împiedică de cadavrul lui Kurleket. Chipul porcin fusese zdrobit cu o măciucă, însă Tyrion recunoscu pumnalul, când îl trase dintre degetele mortului. Tocmai şi-l strecura la cingătoare când auzi un ţipăt de femeie.

Catelyn Stark era ca într-o capcană, cu spatele la peretele de stâncă de pe versantul muntelui, înconjurată de trei bărbaţi, unul încă pe cal, iar ceilalţi doi pe jos. Strângea cu stângăcie un pumnal cu mâinile ei rănite, însă era cu spatele la stâncă şi o încolţiseră din trei părţi. Lasă-i s-o aibă pe căţeaua asta, se gândi Tyrion, aşa-i trebuie. Totuşi, se puse în mişcare. Pe primul bărbat îl lovi în spatele genunchiului, înainte ca acesta să-şi fi dat seama că era acolo, iar securea grea sfârtecă osul şi carnea ca pe lemnul putred. Lemne care sângerează, se gândi Tyrion prosteşte, când al doilea bărbat se repezi după el. Tyrion se ghemui. Lovit de secure, omul se rostogoli pe spate… iar Catelyn Stark se duse după el şi-i deschise gâtul. Călăreţul îşi aminti de alte obligaţii urgente şi o luă brusc la galop.

Tyrion privi în jurul său. Duşmanii erau cu toţii fie răpuşi, fie fugiseră. Cumva, lupta se terminase tocmai atunci când nu se uitase el. Cai în agonie şi oameni răniţi zăceau peste tot, urlând şi gemând. Spre marea sa uimire, el nu se număra printre ei. Îşi desfăcu degetele şi lăsă securea să cadă bufnind la pământ. Avea mâinile năclăite de sânge. Arii putut jura că luptase timp de jumătate de zi, însă soarele abia dacă se urcase pe cer.

— Prima ta bătălie? îl întrebă Bronn mai târziu, aplecându-se asupra cadavrului lui Jyck, scoţându-i cizmele. Erau cizme bune, cum putea avea numai unul dintre oamenii Lordului Tywin; piele groasă, unse şi suple, mult mai fine decât ceea ce purta el. Tyrion dădu din cap.

— Tatăl meu va fi atât de mândru, zise el. Cârceii de la picioare îl dureau atât de tare, încât abia mai putea sta. Ciudat, în timpul luptei nu băgase nici o clipă de seamă durerea.

— Acum îţi trebuie o muiere, spuse Bronn cu o scânteiere în ochii săi negri. Înghesui cizmele în coburii de la şa. Nimic nu-i ca o femeie, după ce un bărbat a trecut prin botezul sângelui, crede-mă.

Chiggen jefuia cadavrele briganzilor de suficient timp încât să ajungă să gâfâie şi să-şi lingă buzele. Tyrion se uită spre locul unde Lady Stark oblojea rănile lui Ser Rodrik.

— Eu sunt dispus, dacă şi ea este, zise el. Călăreţii liberi izbucniră în râs, iar Tyrion rânji la acest gând: Ar fi un început.

După aceea, îngenunche lângă pârâu şi-şi spălă sângele de pe faţă în apa rece ca gheaţa. Pe când şonticăia înapoi spre ceilalţi, se uită din nou spre masacru. Bărbaţii de clan erau sfrijiţi, zdrenţăroşi, caii lor erau costelivi şi piperniciţi, de li se vedeau toate coastele. Armele pe care le lăsaseră Bronn şi Chiggen nu erau prea impresionante. Măciuci, bâte, o seceră… Îşi aminti de bărbatul uriaş, cu mantie de blană, care se bătuse cu Ser Rodrik cu o sabie mare, pentru ambele mâini, dar când îi găsi cadavrul pe solul pietros, bărbatul nu i se mai păru deloc uriaş, mantia dispăruse, iar Tyrion văzu că sabia era ştirbită, oţelul ei ieftin fiind pătat de rugină. Nu era de mirare că oamenii clanului lăsaseră nouă cadavre pe teren.

Ei aveau numai trei morţi; doi dintre maeştrii de arme ai Lordului Bracken, Kurleket şi Mohor, şi propriul său om, Jyck, care se avântase cu spatele descoperit. Un prost în cele din urmă, se gândi Tyrion.

— Lady Stark, vă cer să continuăm drumul, fără zăbavă, spuse Ser Willis Wode, privind îngrijorat prin despicătura coifului spre vârfurile crestelor. I-am respins pentru moment, dar nu au fugit prea departe.

— Trebuie să ne îngropăm morţii, Ser Willis, îi răspunse ea. Au fost oameni curajoşi. Nu-i voi lăsa pradă ciorilor şi pisicilor-umbră.

— Acest pământ este prea pietros ca să poată fi săpat, spuse Ser Willis.

— Atunci vom aduna bolovani pentru movile.

— Adunaţi câte pietre vreţi, îi spuse Bronn, dar faceţi-o fără mine sau Chiggen. Am lucruri mai bune de făcut decât să adun bolovani peste oameni morţi… Să respir, de pildă. Privi spre restul supravieţuitorilor. Acei dintre voi care speraţi să mai fiţi în viaţă până la căderea nopţii, veniţi cu noi.

— Doamna mea, mă tem că are dreptate, spuse vlăguit Ser Rodrik. Bătrânul cavaler fusese rănit în luptă o tăietură adâncă în braţul stâng şi o înţepătură de suliţă care-i zgâriase gâtul — iar vârsta-şi spunea cuvântul. Dacă mai zăbovim aici, vor veni din nou, fără doar şi poate, şi s-ar putea să nu mai supravieţuim unui al doilea atac.

Tyrion putea citi supărarea pe faţa lui Catelyn, însă ea ştia că nu are de ales.

— Fie ca zeii să ne ierte, atunci. Plecăm imediat. Acum, caii nu mai lipseau. Tyrion îşi mută şaua pe armăsarul castrat, bălţat, al lui Jyck, care părea destul de puternic să reziste cel puţin trei sau patru zile. Se pregătea să încalece, când Lharys se ridică şi spuse:

— Am să iau acum pumnalul ăla, piticule.

— Lasă-l să-l păstreze, zise Catelyn Stark, privind în jos de pe calul ei. Şi ai grijă să-şi primească înapoi şi securea. S-ar putea să avem nevoie de ea, dacă suntem atacaţi din nou.

— Primeşte mulţumirile mele, doamnă, spuse Tyrion încălecând.

— Păstrează-ţi-le, i-o tăie ea. Nu am mai multă încredere în tine decât aveam înainte.

Ea o luase din loc înainte de a mai apuca el să ticluiască o replică. Tyrion îşi ajusta coiful capturat şi luă securea de la Bronn. Îşi aminti cum începuse călătoria, cu încheieturile legate şi cu o glugă trasă pe cap, şi hotărî că era, în mod sigur, o îmbunătăţire substanţială. Lady Stark îşi putea înghiţi încrederea; atât timp cât îşi păstra securea, se va considera încă în joc.

Ser Willis conducea coloana. Bronn o încheia, cu Lady Stark în siguranţă, la mijloc, iar Ser Rodrik ca o umbră pe lângă ea. Marîllion continua să se uite în spate, spre Tyrion, aruncându-i priviri posomorâte în timp ce călăreau. Menestrelul avea câteva coaste rupte, harfa şi toate cele patru degete ale mâinii cu care cânta erau zdrobite, dar ziua nu fusese pe de-a-ntregul pierdută pentru el; de undeva, nu se ştia de unde, şe alesese cu o splendidă mantie din blană groasă şi neagră, străbătută de dungi albe. Se zgribulea tăcut sub faldurile ei şi, măcar pentru moment, nu mai avea nimic de spus.

Auziră în urma lor mormăitul gros al pisicilor-umbră, înainte să fi putut străbate măcar o jumătate de kilometru, iar mai târziu mârâitul furios al animalelor care se luptau pentru cadavrele lăsate de ei. Marillion păli în mod vizibil. Tyrion o luă la trap lângă el.

— Fricos, îi spuse, rimează bine cu ros până la os.

Îşi îmboldi calul şi trecu de menestrel, până la Ser Rodrik şi Catelyn Stark.

Ea-l privi cu buzele strânse.

— Şi cum spuneam înainte de a fi întrerupţi atât de brutal, începu Tyrion, în povestea Degeţelului există o nepotrivire serioasă. Indiferent ce credeţi despre mine, Lady Stark, vă spun ceva: eu nu pun rămăşag niciodată împotriva familiei mele.