Urzeala tronurilor

JON

Erau momente, nu foarte multe, când Jon Snow era bucuros că era un bastard. Pe când îşi umplea din nou cupa cu vin dintr-o butelcă de pe masă, îşi dădu seama că şi acesta ar putea fi unul dintre ele. Se aşeză înapoi pe bancă, printre tinerii cavaleri, şi bău. Dulceaţa şi aroma de fructe ale vinului de vară îi umplură gura şi-i aduseră un zâmbet pe buze.

Marea Sală Winterfell era înceţoşată de fum şi plină c mirosul cărnii fripte şi al pâinii proaspăt coapte. Pereţii săi din piatră cenuşie erau drapaţi cu flamuri. Albe, aurii, purpurii: lupul străvechi al Casei Stark, cerbul încoronat al Casei Baratheon, leul Casei Lannister. Un muzicant cânta la harfa mare şi recita o baladă, dar până în capătul sălii glasul său abia dacă se mai auzea peste huruitul focului, zăngănitul farfuriilor şi al cupelor de cositor şi zumzăitul sutelor de conversaţii de beţivani.

Trecuseră deja patru ore de la începutul ospăţului de bun-venit oferit pentru rege. Fraţii şi surorile lui Jon fuseseră aşezaţi împreună cu copiii regali, în spatele podiumului ridicat unde Lordul şi Lady Stark îi întreţineau pe rege şi regină. Pentru a cinsti ocazia, tatăl său, lordul, va permite, fără nici o îndoială, fiecărui copil câte un pahar de vin, dar nu mai mult de atât. Aici jos, printre bănci, nu se găsea nimeni care să-l oprească pe Jon si bea după pofta inimii. Şi descoperi că avea în el o sete de bărbat adevărat, spre încântarea stridentă a tinerilor din jurul lui, care-l încurajau de fiecare dată când golea câte un pahar. Erau o tovărăşie plăcută, iar Jon savura istorisirile lor despre bătălii, alcov şi vânătoare. Era sigur ci tovarăşii săi erau mult mai distractivi decât odraslele re gelui. Îşi potolise curiozitatea asupra oaspeţilor când aceştia îşi făcuseră apariţia. Întreaga procesiune trecuse la nici un pas distanţă de locul care i se dăduse, pe bancă, iar Jon îi putuse privi pe îndelete.

Tatăl său, stăpânul, intrase primul, escortând-o pe regină. Era la fel de frumoasă pe cât ziceau bărbaţii. O tiară cu pietre preţioase strălucea în părul ei auriu, smaraldele se potriveau de minune cu ochii ei verzi. Tatăl său o ajutase să urce pe trepte până la podium şi o condusese la locul ei, însă regina aproape că nici nu-l privise. Chiar şi la cei paisprezece ani ai săi, Jon putea citi dincolo de surâsul ei.

Următorul fusese însuşi Regele Robert, cu Lady Stark la braţul său. Regele era o mare dezamăgire pentru Jon. Tatăl său vorbea despre el destul de des: nepreţuitul Robert Baratheon, demonul de la Trident, cel mai aprig războinic de pe domeniu, un gigant între prinţi. Jon văzu însă doar un bărbat gras, congestionat la faţă, transpirând între mătăsuri. Mergea ca un bărbat aproape beat.

După ei, veniră copiii. Primul, micul Rickon, reuşise să străbată întreaga distanţă cu toată demnitatea pe care o putea avea un copil de trei ani. Jon trebuise să-l îndemne să meargă mai departe când se oprise să-l cerceteze. Aproape, în spatele lui, venea Robb, înveşmântat în lână cenuşie amestecată cu alb, culorile Casei Stark. La braţul u mergea Prinţesa Myrcella. Era o mână de fată, de nici opt ani, părul ei revărsându-se ca o cascadă de bucle blonde sub o plasă ornată cu giuvaieruri. Jon observase sfioşenia cu care-l privea pe Robb, când treceau printre mese, şi felul timid în care-i zâmbea. Hotărâse că era insipidă. Robb nici măcar nu era în stare să-şi dea seama cât era de proastă, rânjea ca un smintit.

Surorile sale vitrege îi escortaseră pe prinţii casei regale. Arya îl însoţea pe durduliul de Tommen, al cărui păr alb-blond era mai lung decât al ei. Sansa, cu doi ani mai mare, îl conducea pe prinţul moştenitor, Jeffrey Baratheon. El avea doisprezece ani, fiind mai mic decât Jon sau Robb, însă mai înalt decât ei, spre marea dezamăgire a lui Jon. Prinţul Jeffrey avea părul surorii sale şi ochii verzi, adânci, ai mamei lui. O şuviţă rebelă curgea peste colierul de aur de la gât şi peste gulerul înalt, de catifea. Sansa părea încântată pe când păşea alături de el, însă lui Jon nu-i plăceau buzele lui bosumflate şi nici aerul plictisit şi dispreţuitor cu care privea Marea Sală Winterfell.

Era mult mai interesat de perechea următoare, din spatele lui: fraţii reginei, Lannisterii de la Casterly Rock. Leul şi Pezevenghiul; nu putea greşi în a-i identifica. Ser Jaime Lannister era fratele geamăn al reginei Cersei; înalt şi auriu, cu ochi verzi, strălucitori, şi un surâs care tăia ca un cuţit. Purta mătăsuri purpurii, cizme negre înalte, o mantie de satin negru. Pe pieptarul tunicii, leul Casei sale era brodat cu fir de aur, urlându-şi îndrăzneala. Pe faţă, i se spunea Leul Casei Lannister, dar pe la spate se şoptea „Regicidul”.

Jon descoperi că era greu să-ţi desprinzi privirea de la el. Iată cum ar trebui sa arate un rege, se gândi el. Apoi îl văzu pe celălalt, mergând legănat, pe jumătate ascuns după fratele său. Tyrion Lannister, cel mai tânăr şi, de departe, cel mai respingător dintre toate odraslele Lordului Tywin. Tot ceea ce zeii dăruiseră reginei Cersei şi lui Jaime îi refuzaseră lui Tyrion. Era un pitic, pe jumătate cât fratele său, încercând să ţină pasul pe picioarele lui pricăjite. Avea capul prea mare pentru trupul său, cu un chip înfundat, de brută, sub smocurile sprâncenelor stufoase. Un ochi verde şi celălalt negru se holbau de sub şuviţele de păr lins, atât de blond încât părea alb. Jon îl privea fascinat.

Ultimii dintre marii nobili care îşi făcuseră apariţia fuseseră unchiul său, Benjen Stark, din Rondul de Noapte, şi pupilul tatălui său, tânărul Theon Greyjoy. Benjen îi adresă din mers lui Jon un zâmbet cald. Theon îl ignoră pe faţă, dar asta nu mai era ceva nou. După ce se aşezară cu toţii, se făcură primele toasturi, se adresară mulţumiri, după care începuse ospăţul. Jon începuse să bea imediat şi nu se mai oprise.

Ceva se frecă de piciorul său, pe sub masă. Jon văzu doi ochi roşii holbându-se la el.

— Iar ţi-e foame? întrebă el.

La mijlocul mesei mai era încă o jumătate de pui cu miere. Jon se întinse să rupă un copan, apoi avu o idee şi mai bună. Înfipse un cuţit în pui şi lăsă carnea să alunece pe podea, între picioarele sale. Năluca se repezi spre ea cu o ferocitate tăcută. Fraţilor şi surorilor lui nu li se permisese să-şi aducă lupii la ospăţ, însă la acest capăt de sală se aflau mai multe potăi decât putea Jon să numere şi nimeni nu spusese nici o vorbă despre puiul lui de lup. Îşi zise că avusese noroc şi cu asta.

Ochii-l usturau. Jon îi frecă cu îndârjire, blestemând fumul. Dădu pe gât încă o înghiţitură de vin şi privi cum lupul său străvechi devora puiul. Printre mese circulau câini, adulmecând după fetele care serveau. Unul dintre ei, o căţea cu blana neagră, cu ochi galbeni, lunguieţi, simţi mirosul de pui. Se opri şi se strecură sub bancă, să-şi tragă partea. Jon privi confruntarea. Căţeaua mârâi surd, din gât, şi se apropie. Năluca privi în sus, tăcut, şi pironi căţeaua cu ochii aceia roşii ca focul. Căţeaua scoase un mârâit furios. Era de trei ori mai mare decât puiul de lup străvechi. Năluca nu se clinti. Stătea pe prada sa şi-şi deschise botul, dezvelindu-şi colţii. Căţeaua se încorda, latră din nou, apoi se răzgândi în privinţa luptei. Se întoarse şi se duse de acolo, cu un ultim mârâit, pentru a-şi salva onoarea. Năluca reveni la festinul său.

Jon rânji şi se aplecă sub masă să zbârlească blana albă. Lupul privi spre el, îi linse blând mâna, apoi îşi reluă mâncatul.

— Nu-i acesta unul dintre lupii străvechi de care am auzit atâtea? întrebă un glas cunoscut, din apropiere.

Jon se uită în sus încântat, pe când unchiul său, Ben, îi puse palma pe cap şi-i ciufuli părul aşa cum Jon zburlise blana lupului.

— Da, răspunse el. Îl cheamă Năluca.

Unul dintre cavaleri îşi întrerupse istorioara obscenă pe care o spunea pentru a face loc la masă pentru nobilul lor frate. Ben Stark încalecă banca cu picioarele sale lungi şi luă o cupă cu vin din mâna lui Jon.

— Vin de vară, spuse el după o înghiţitură. Nimic nu-i atât de dulce. Câte pocale ai dat peste cap, Jon?

El zâmbi. Ben Stark începu să râdă.

— Aşa cum m-am temut şi eu. Ei, fie! Cred că eram mai tânăr ca tine când m-am îmbătat pentru prima oară cu adevărat.

Înşfacă o ceapă coaptă, mustind de sos, de pe un fund de lemn din apropiere, şi muşcă. O ronţăi.

Unchiul său avea trăsături ascuţite şi era sfrijit ca un colţ de stâncă, însă în ochii săi albaştri-cenuşii licărea tot timpul urma unui zâmbet. Se îmbrăca în negru, ca orice bărbat din Rondul de Noapte. Pentru această noapte, alesese catifea neagră, cizme de piele şi o centură lată, cu cataramă de argint. Un lănţug greu, din argint, atârna la gâtul său. Benjen îl privea amuzat pe Nălucă pe când îşi ronţăia ceapa.

— Un lup foarte tăcut, remarcă el.

— Nu seamănă cu ceilalţi, răspunse Jon. Nu scoate niciodată vreun sunet. De asta i-am spus Năluca. De asta, şi pentru că este alb. Ceilalţi pui sunt toţi întunecaţi, cenuşii sau negri.

— Încă mai sunt lupi străvechi dincolo de Zid. Îl mai auzim în timpul rondurilor. Benjen Stark îi aruncă lui Jon o privire lungă. Nu stai, de obicei, cu fraţii tăi la masă?

— De cele mai multe ori, răspunse Jon pe un ton neutru. Însă nu în noaptea asta, Lady Stark a zis că ar putea fi o insultă pentru familia regală să fie aşezat un bastard printre ei.

— Înţeleg. Unchiul său privi peste umăr, spre masa de la capătul celălalt al sălii. Fratele meu nu pare în toane prea festive acum.

Şi Jon observase asta. Un bastard trebuia să înveţe să bage de seamă diferite lucruri, să citească adevărul pe care oamenii îl ascundeau în spatele privirilor. Tatăl său răspundea la toate amabilităţile, însă în el se ghicea o încordare pe care Jon rareori o mai văzuse înainte. Vorbea puţin, privind prin sală cu ochi opaci, fără să vadă nimic. Cu două locuri mai încolo, regele bea vârtos de la începutul nopţii. Faţa sa lată era înroşită sub barba neagră şi lungă. Închina multe cupe, râdea zgomotos la fiecare glumă, ataca fiecare fel de mâncare ca un nemâncat, însă lângă el regina părea la fel de rece ca o sculptură în gheaţă.

— Şi regina e nervoasă, îi spuse Jon unchiului său, cu glas scăzut. Tata l-a dus pe rege jos, în criptă, astăzi după-amiază. Regina nu ar fi vrut să-l lase.

Benjen îi adresă lui Jon o privire iscoditoare, încărcată de subînţelesuri.

— Nu-ţi scapă prea multe, nu-i aşa? Am putea folosi un om ca tine la Zid.

Jon se umflă de mândrie.

— Robb luptă mai bine decât mine cu lancea, dar eu mă descurc mai bine cu sabia, iar Hullen spune că şi călăresc la fel de bine ca oricine din castel.

— Realizări remarcabile.

— Ia-mă cu tine când te întorci la Zid, spuse Jon dintr-odată. Tata mă va lăsa să plec dacă-i ceri tu asta, ştiu că da.

Unchiul Benjen îi studie chipul cu atenţie.

— Zidul este un loc năprasnic pentru un băiat, Jon.

— Sunt aproape un bărbat, protestă Jon. Am să împlinesc cincisprezece ani, chiar de onomastică, iar Maester Luwin spuse că bastarzii cresc mai repede decât alţi copii.

— Asta cam aşa e, zise Benjen cu o zvâcnitură a buzelor. Luă cupa lui Jon de pe masă, o umplu din nou, turnând dintr-un urcior apropiat, şi trase o înghiţitură lungă.

— Daeren Targaryen avea numai paisprezece ani când a cucerit Dorne, spuse Jon.

Tânărul Dragon era unul dintre eroii săi.

— O cucerire care a durat doar o vară, observă unchiul său. Regele Copil a pierdut zece mii de oameni casă ocupe locul şi alţi cincizeci de mii încercând să-l păstreze. Cineva ar fi trebuit să-i spună că războiul nu este o joacă. Luă încă o înghiţitură de vin. De asemenea, spuse ştergându-se la gură, Daeren Targaryen avea doar optsprezece ani când a murit. Sau ai uitat partea asta?

— Nu uit nimic, se lăudă Jon. Vinul îl făcea îndrăzneţ. Încercă să se îndrepte de spate, ca să pară mai înalt. Vreau să servesc în Rondul de Noapte, unchiule.

Se gândise îndelung şi din greu la asta, zăcând în pat noaptea, în vreme ce fraţii săi dormeau în jurul său. Robb va moşteni într-o bună zi Winterfell, va comanda marile armate ca Paznic al Nordului, Bran şi Rickon vor fi purtătorii de flamuri şi vor conduce avanposturile în numele lui. Surorile sale, Arya şi Sansa, se vor căsători cu moştenitorii altor mari Case şi se vor duce în sud ca doamne la castelele lor. Dar ce loc putea spera un bastard să moştenească?

— Nu ştii ce-mi ceri, Jon. Rondul de Noapte este o frăţie legată prin jurământ. Nu avem familii. Nici unul dintre noi nu va avea, vreodată, fii. Soaţa noastră este datoria. Ţiitoarea ne este onoarea.

— Şi un bastard poate avea onoare, spuse Jon. Sunt gata să depun jurământul în faţa ta.

— Eşti un băiat de paisprezece ani, răspunse Benjen. Încă nu eşti bărbat. Până nu cunoşti femeia nu vei şti la ce vei fi nevoit să renunţi.

— Nu-mi pasă de asta, se înfierbântă Jon.

— S-ar putea să-ţi pese, dacă ai ştii ce înseamnă, rosti Benjen. Dacă ai şti cât te costă jurământul, s-ar putea să fii mai puţin dornic să plăteşti preţul, fiule.

Jon simţi cum înlăuntrul său îl cuprinde furia.

— Nu sunt fiul tău!

Benjen Stark se ridică.

— E mai degrabă păcat. Puse o mână pe umărul lui Jon. Vino la mine, după ce ai crescut vreo câţiva dintre propriii tăi bastarzi, şi o să vedem atunci cum te simţi.

Jon tremura.

— Nu am să cresc niciodată vreun bastard, spuse el cu grijă. Niciodată! Scuipă cuvântul ca pe un venin. Dintr-o dată, îşi dădu seama că peste întreaga masă se aşternuse tăcerea şi că toată lumea îl privea. Simţi cum în ochi i se adunau lacrimile. Se ridică în picioare. Vă rog să mă scuzaţi, spuse cu o ultimă urmă de demnitate.

Se întoarse şi plecă în goană, înainte să apuce cineva să-l vadă plângând. Trebuie că băuse mai mult vin decât credea el. Picioarele se împleticeau sub el pe când încercă să fugă şi se clătină într-o parte şi-n alta, dând peste una dintre servitoare şi răsturnând o butelcă cu vin. În jurul său izbucniră hohote de râs, iar Jon simţi lacrimi fierbinţi pe obraji. Câţiva încercară să-l îndrepte. Se ] smulse din îmbrăţişarea lor şi o rupse la fugă, aproape orb, spre uşă. Năluca îl urmă îndeaproape, în noapte.

Curtea era tăcută şi pustie. O santinelă singuratica! stătea de strajă la posturile de luptă de pe zidurile interioare, cu mantia strânsă pe trup, ca să se apere de frig. Arăta plictisit şi jalnic pe când se zgribulea acolo, singur, dar Jon ar fi schimbat locul cu el într-o clipită. Altfel, castelul era întunecat şi pustiu. Jon văzuse odată, un avanpost abandonat, un loc mohorât, unde nu mişca nimic în afara vântului, iar pietrele tăceau, nespunând nimic despre oamenii care trăiseră acolo. Winterfell îi amintea de acel loc, în această noapte.

Zarva muzicii şi a cântecelor se risipea prin ferestrele deschise din spatele lui. Erau ultimele lucruri pe care ar fi dorit Jon să le audă. Îşi şterse lacrimile cu mâneca de la cămaşă, furios că le lăsase să curgă, şi se întoarse să plece.

— Băiete, se auzi o voce.

Jon se întoarse. Tyrion Lannister stătea pe pervazul de deasupra uşii Marii Săli, semănând cu o himeră. Piticul rânjea în jos, spre el.

— Animalul ăla e un lup?

— Un lup străvechi, spuse Jon. Îl cheamă Năluca. Se uită în sus spre omuleţ, întreaga sa dezamăgire fiind uitată dintr-odată. Ce faci acolo, sus? De ce nu eşti la ospăţ?

— E prea cald şi prea multă gălăgie şi am băut prea mult vin, îi explică piticul. Am descoperit, cu multă vreme în urmă, că este socotită o grosolănie să vomiţi pe fratele tău. Aş putea să-ţi privesc lupul mai îndeaproape: Jon ezită, apoi încuviinţă încet din cap.

— Poţi să cobori de acolo sau aduc o scară?

— Oh, lasă asta, spuse omuleţul.

Sări de pe pervaz în văzduh. Jon icni, apoi privi cum Tyrion Lannister se roti în aer ca o minge, ateriza uşor în mâini, apoi sări înapoi în picioare.

Năluca se retrase, nesigur, de lângă el. Piticul se scutură de praf şi izbucni în râs.

— Cred că ţi-am speriat lupul. Cer iertăciune.

— Nu-i speriat, zise Jon. Îngenunche şi-l chemă. Nălucă, hai aici. Vino! Aşa. Puiul de lup păşi cu grijă, apropiindu-se, şi amuşină faţa lui Jon, dar îşi ţinu privirile pe Tyrion Lannister şi, când piticul se întinse spre el, se trase înapoi şi-şi dezveli colţii într-un mârâit tăcut.

— Ce timid e, nu-i aşa? remarcă Lannister.

— Şezi, Nălucă, îi comandă Jon. Aşa. Stai liniştit. Se uită spre pitic. Acum poţi să-l atingi. Nu se mişcă până ce nu-i spun eu. L-am dresat.

— Înţeleg, spuse Lannister. Îl zburli blana albă ca zăpada dintre urechi şi glăsui: Drăguţ lup.

— Dacă n-aş fi aici, ţi-ar fi sfârtecat beregata, zise Jon.

— În acest caz, ai face mai bine să te ţii pe aproape, vorbi piticul. Îşi ridică într-o parte capul supradimensionat şi-l privi pe Jon cu ochii lui bicolori. Eu sunt Tyrion Lannister.

— Ştiu, spuse Jon. Se ridică. În picioare, era mai înalt decât piticul. Îl făcea să se simtă ciudat.

— Eşti bastardul lui Ned Stark, nu?

Jon se simţi străbătut de un val de răceală. Strânse din buze fără să spună nimic.

— Te-am jignit? îmi pare rău. Piticii nu trebuie să aibă tact. Generaţii întregi de smintiţi care fac tumbe îmbrăcaţi ca la circ mi-au dat dreptul de a mă înveşmânta cum poftesc şi de a spune tot ce-mi trece prin minte. Rânji. Totuşi, eşti un bastard.

— Lordul Eddard Stark este tatăl meu, admise Jon băţos.

— Da. Pot să văd asta. Ai mai mult sânge nordic în tine decât fraţii tăi.

— Fraţii mei vitregi, îl corectă Jon.

Era încântat de comentariul piticului, dar încercă să n-o arate.

— Lasă-mă să-ţi dau un sfat, bastardule, făcu Lannister. Să nu uiţi niciodată ceea ce eşti, pentru că; în mod sigur, lumea nu va uita. Fă din asta forţa ta. Atunci nu va fi niciodată punctul tău slab. Fă din asta o pavăză şi nu va fi folosită niciodată ca să te rănească.

Jon nu era într-o dispoziţie în care să accepte sfaturi de la cineva.

— Ce ştii tu despre cum e să fii un bastard?

— Toţi piticii sunt bastarzi în ochii taţilor lor.

— Dar tu eşti fiul adevărat al mamei tale, născut Lannister.

— Chiar aşa? răspunse piticul sardonic. Spune asta lordului, tatăl meu. Mama a murit născându-mă pe mine, iar el nu a fost niciodată sigur.

— Eu nu ştiu nici măcar cine a fost mama mea, zise Jon.

— O femeie, fără îndoială. Majoritatea sunt aşa. Aminteşte-ţi asta, băiete. Toţi piticii pot fi bastarzi, dar nu toţi bastarzii trebuie să fie şi pitici.

Şi cu asta, se întoarse şi o luă agale înapoi, spre festin, fluierând o melodie. Când deschise uşa, lumina din interior îi proiectă umbra clară în curte şi, pentru o clipă doar, Tyrion Lannister fu înalt ca un rege.