Urzeala tronurilor

EDDARD

Eddard Stark trecu printre porţile înalte, de bronz, ale Fortăreţei Roşii obosit, flămând şi iritat. Era călare încă, visând la o baie îndelungată, la o friptură de pasăre şi un pat moale, când administratorul regelui îi spuse că Marele Maester Pycelle convocase o întrunire urgentă a consiliului mic. Era nevoie ca Mâna să o onoreze cu prezenţa ei când va considera cu putinţă, dar cât mai repede.

— Îmi va fi cu putinţă mâine, se răsti Ned, descălecând.

Administratorul făcu o plecăciune adâncă.

— Le voi comunica tuturor consilierilor regretele dumneavoastră, stăpâne.

— Nu, fir-ar! exclamă Ned. Nu am să ofensez consiliul chiar înainte de a se fi reunit. Am să merg acolo. Rogu-te, lasă-mă câteva momente să mă schimb în ceva mai prezentabil.

— Da, stăpâne, zise administratorul. Vă punem la dispoziţie fostele încăperi ale Lordului Arryn, din Turnul Mâinii, dacă vă convine. Am să cer să vi se ducă lucrurile acolo.

— Mulţumirile mele, zise Ned scoţându-şi mănuşile de călărie şi îndesându-le la centură.

Restul suitei sale trecea printre porţi în urma lui. Ned îl văzu pe Vayon Poole, propriul său administrator, şi-l strigă.

— Se pare că este urgentă nevoie de mine la consiliu. Ai grijă ca fiicele mele să-şi găsească încăperile pentru dormit şi spune-i lui Jory să le ţină acolo. Arya nu trebuie lăsată să umble aiurea. Poole se înclină. Ned se în-toarse spre administratorul regal. Căruţele mele sunt încă pe drum. Voi avea nevoie de haine potrivite.

— Va fi plăcerea mea cea mare, spuse administratorul.

Şi aşa Ned îşi făcu apariţia în încăperile consiliului obosit frânt şi îmbrăcat cu haine de împrumut, ca să găsească patru membri ai consiliului aşteptându-l.

Încăperea era bogat mobilată. În loc de rogojini, podeaua era acoperită cu covoare Myrishiene, iar într-un colţ, pe un paravan pictat din Insulele Verii, se vedeau o sută de animale fabuloase, pictate în culori vii. Pereţii erau acoperiţi cu tapiserii din Norvos şi Qohor şi Lys, iar o pereche de sfincşi Valyrieni flancau uşa, ochii din granat lustruit arzând pe chipurile din marmură neagră.

Consilierul de care lui Ned îi plăcea cel mai puţin, eunucul Varys, îl acostă în momentul în care îşi făcu apariţia.

— Lord Stark, am fost îndurerat la auzul necazurilor dumneavoastră pe drumul regelui. Am vizitat cu toţii templul pentru a aprinde lumânări pentru Prinţul Jeffrey. Mă rog pentru însănătoşirea sa.

Mâna lui lăsă urme de pudră pe mâneca lui Ned, iar el mirosea la fel de urât şi de dulceag precum florile de pe un mormânt.

— Zeii voştri v-au auzit, răspunse Ned rece, dar politicos. Prinţul se înzdrăveneşte cu fiecare zi care trece.

Se desprinse din îmbrăţişarea eunucului şi traversă încăperea spre locul unde stătea Lordul Renly, chiar lângă paravan, vorbind în şoaptă cu un bărbat care nu putea fi altul decât Degeţel. Renly fusese un băiat de optsprezece ani când Robert îşi câştigase tronul, însă se făcuse un bărbat atât de asemănător cu fratele său, încât Ned era descumpănit. De fiecare dată când îl vedea, era ca şi cum anii dispăruseră şi-l avea în faţă pe Robert, imediat după victoria sa de la Trident.

— Văd că aţi sosit cu bine, Lord Stark, spuse Renly.

— Bine v-am găsit, răspunse Ned. Va trebui să mă iertaţi, dar uneori semănaţi leit cu fratele dumneavoastră, Robert.

— O dublură nereuşită, spuse Renly dând din umeri.

— Dar mult mai bine îmbrăcată, ciripi Degeţel. Lord Renly cheltuie pe haine mai mult decât jumătate dintre doamnele de la curte.

Era destul de adevărat. Lordul Renly era înveşmântat în catifele de un verde-închis, cu cerbi auriţi, ţesuţi pe pieptar. Un fald al capei din fir de aur îi atârna lejer pe umăr, prins cu o broşa din smarald.

— Sunt şi păcate mai grave, zise Renly râzând. De exemplu, felul în care vă îmbrăcaţi dumneavoastră.

Degeţel ignoră ironia. Se uita la Ned cu un zâmbet aproape insolent pe buzele sale subţiri.

— Sperasem să vă întâlnesc cu ani în urmă, Lord Stark. Nu mă îndoiesc că Lady Stark v-a pomenit de mine.

— Da, răspunse Ned cu răceală în glas. Aroganţa vicleană a comentariului îl deranjase. Înţeleg că l-aţi cunoscut şi pe fratele meu, Brandon.

Renly Baratheon râse. Varys îşi târşâi picioarele până la ei, să-i asculte.

— Ba chiar prea bine, zise Degeţel. Încă mai port semnul consideraţiei sale. V-a vorbit şi Brandon despre mine?

— Adesea, cu o oarecare căldură, spuse Ned, sperând că asta va pune capăt conversaţiei. Nu mai avea răbdare j cu astfel de jocuri, cu acest duel al vorbelor.

— Ar fi trebuit să mă gândesc că această căldură nu li se potriveşte unor Stark, făcu Degeţel. Pe aici, prin sud, se spune că sunteţi toţi făcuţi din gheaţă şi că vă topiţi când treceţi de Gât.

— Nu am nici o intenţie de a mă topi prea curând, Lord Baelish. Puteţi conta pe asta. Ned se duse la masa consiliului şi spuse: Maester Pycelle, nădăjduiesc că sunteţi bine.

Marele Maester zâmbi uşor din scaunul lui înalt, aşezat lângă piciorul mesei.

— Destul de bine pentru un om cu anii mei, lordul meu; totuşi, mă tem că obosesc uşor.

Fire fragile de păr alb mărgineau vârful pleşuv al frunţii sale, deasupra unei figuri blajine. Colierul lui de maester nu era o simplă salbă de metal, aşa cum avea Luwin, ci două rânduri de lănţuguri grele, unite într-un fel de zgardă masivă care-l acoperea de la gât până la piept. Verigile erau confecţionate din toate metalele cunoscute de om: fier negru şi aur roşu, cupru strălucitor şi plumb întunecat, oţel şi zinc şi argint albicios, aramă şi bronz şi platină. Granate şi ametiste şi perle negre ornau lucrătura din metal, iar ici-colo era câte un smarald sau rubin.

— Poate că ar trebui să ne grăbim să începem, spuse Marele Maester, încrucişându-şi mâinile pe burdihanul său lat. Mă tem că voi adormi, dacă mai aşteptăm mult.

— După cum voiţi. Scaunul regelui stătea gol la capătul mesei, iar cerbul încoronat, ţesut cu fir de aur, al Casei Baratheon, orna pernele. Ned ocupă scaunul de lângă el, în calitate de Mână a regelui.

— Lorzii mei, spuse el, regret că v-am făcut să aşteptaţi.

— Sunteţi Mâna Regelui, zise Varys. Vă slujim cu toată plăcerea, Lord Stark.

În timp ce şi ceilalţi îşi ocupau scaunele desemnate, Eddard Stark avu impresia subită că locul său nu era aici, m încăperea asta, împreună cu aceşti oameni. Îşi aminti ce-i spusese Robert, în cripta de sub Winterfell. Sunt înconjurat de linguşitori şi smintiţi, insistase regele. Ned privi în lungul mesei de consiliu şi se întrebă care erau linguşitorii şi care smintiţii. Credea că ştie deja.

— Nu suntem decât cinci, remarcă el.

— Lord Stannis s-a dus la Piatra Dragonului, nu mult după ce regele a plecat în nord, spuse Varys, iar amabilul nostru Ser Barristan fără îndoială galopează alături de rege, în calitate de Lord Comandant al Gărzii Regale.

— Poate că ar trebui să-i aşteptăm pe Ser Barristan şi pe rege să ni se alăture, sugeră Ned.

Renly Baratheon izbucni în râs.

— Dacă aşteptăm ca fratele meu să ne gratuleze cu augusta sa prezenţă, s-ar putea să aşteptăm mult şi bine.

— Bunul nostru Rege Robert are multe griji, spuse Varys. Lasă în seama noastră treburile mărunte, pentru a-şi uşura povara.

— Ce vrea să spună Lord Varys este că toate aceste chestiuni legate de finanţe, justiţie şi recolte îl plictisesc până la lacrimi pe fratele meu, spuse Lordul Renly, aşa că pică în sarcina noastră să guvernăm regatul. Ne mai trimite câte o poruncă, din când în când. Scoase din mânecă o hârtie rulată într-un sul foarte strâns şi o puse pe masă. Astăzi dimineaţă, mi-a poruncit să mă arunc pe cal şi să mă grăbesc să-i ies în întâmpinare şi să-i cer Marelui Maester Pycelle să convoace imediat acest consiliu. Are treburi urgente pentru noi.

Degeţel zâmbi şi-i întinse hârtia lui Ned. Purta sigiliul regal. Ned rupse ceara cu degetul mare şi netezi seri-soarea pentru a afla porunca urgentă a regelui, citind cuvintele cu o uimire crescândă. Oare nebuniile lui Robert nu se mai terminau? Şi în plus, să facă asta în numele său era ca sarea pe rană.

— Zeii să aibă milă, înjură el.

— Ce vrea Lord Eddard să spună, anunţă Lordul Renly, este că Maiestatea Sa ne instruieşte să organizăm un mare turnir în onoarea numirii sale drept Mână a Regelui.

— Cu ce costuri? întrebă Degeţel cu blândeţe.

Ned citi răspunsul din scrisoare:

— Patruzeci de mii de dragoni din aur pentru campion, douăzeci de mii de dragoni pentru cel de pe locul doi, alţi douăzeci de mii pentru învingătorul în luptă şi alţi zece mii pentru victoriosul din concursul de tragere cu arcul.

— Nouăzeci de mii de bani de aur, oftă Degeţel. Şi nu trebuie să uităm de celelalte costuri. Robert va dori şi un ospăţ pe măsură. Asta înseamnă bucătari, tâmplari, servitoare, cântăreţi, jongleri, saltimbanci…

— Saltimbanci avem destui, zise Lord Renly.

Marele Maester Pycelle privi spre Degeţel şi întrebă:

— Va suporta trezoreria toate cheltuielile?

— Despre ce trezorerie vorbim? replică Degeţel. Scutiţi-mă de neghiobii, Maester. Ştiţi la fel de bine ca mine că trezoreria-i goală de ani de zile. Va trebui să împrumut bani. Fără îndoială că Lannisterii ne vor ajuta. Până acum îi datorăm Lordului Tywin ceva peste trei milioane de dragoni, ce mai contează altă sută de mii?

Ned era uluit.

— Vreţi să spuneţi că datoria Coroanei este de trei milioane de bani de aur?

— Coroana datorează mai mult de şase milioane de bani de aur, Lord Stark. Lannisterii sunt cei mai mari creditori, însă am împrumutat şi de la Lord Tyrell, de la Banca de Fier din Braavos şi de la mai multe carteluri de comerţ Tyroshiene. Pentru ultimele a trebuit să fac apel la Credinţă. Înaltul Septon se tocmeşte mai rău decât un negustor de peşte Dornishian.

Ned era consternat.

— Aerys Targaryen a lăsat o trezorerie care gemea de aur. Cum s-a putut întâmpla aşa ceva?

Degeţel dădu din umeri.

— Maestrul trezorier găseşte banii. Iar regele şi Mâna îi cheltuie.

— Nu voi crede că Jon Arryn i-a permis lui Robert să aducă regatul la sapă de lemn, spuse Ned încins.

Marele Maester Pycelle clătină din capul său mare şi pleşuv, iar lănţugul zornăi încet.

— Lordul Arryn era un om prudent, însă mă tem că Maiestatea Sa nu ascultă întotdeauna de înţelepciunea consiliului.

— Regescului meu frate îi plac turnirurile şi ospeţele, zise Renly Baratheon, şi detestă ceea ce numeşte „număratul paralelor”.

— Voi discuta cu Maiestatea Sa, rosti Ned. Acest turnir este o extravaganţă pe care domeniul nu şi-o poate permite.

— Vorbiţi-i cât poftiţi, spuse Lord Renly, dar ar fi mai bine să facem deja planurile.

— În altă zi, replică Ned, poate puţin cam prea cu asprime, deduse el din privirile celorlalţi. Va trebui să-şi amintească mereu că nu se mai află la Winterfell, unde numai regele era deasupra lui; aici, era doar ceva mai sus decât ceilalţi. Iertaţi-mă, lorzii mei, adăugă el pe un ton mai blând. Sunt obosit. Propun să suspendăm şedinţa aici, şi să o reluăm când vom fi mai odihniţi.

Fără a le cere consimţământul, se ridică brusc, făcu un semn cu capul şi o luă spre uşă.

Afară, căruţele şi călăreţii continuau să intre pe porţile castelului, iar curtea era un talmeş-balmeş de noroi, cai şi bărbaţi care strigau. Regele nu sosise încă, i se spuse. De la pocinogul de la Trident, cei din Casa Stark călătoreau mult înaintea coloanei principale, preferând să se despartă de ceilalţi, de Lannisteri şi de tensiunea în creştere. Robert abia dacă fusese văzut; umbla vorba că se deplasa în uriaşa casă pe roţi, mai mult beat decât treaz. Dacă era aşa, s-ar putea să fie cu ore întregi în urmă, dar tot va sosi aici mult prea repede ca să fie pe placul lui Ned. Nu trebuise decât să privească spre faţa Sansei pentru a simţi furia răbufnind din nou în el. Ultimele două săptămâni de drum fuseseră mizerabile. Sansa dădea vina pe Arya şi spunea că ar fi trebuit ca Nymeria să fie cea moartă. Iar Arya îşi pierduse cumpătul după ce aflase ce s-a întâmplat cu băiatul măcelarului. Sansa plângea în somn, Arya zăcea tăcută toată ziua, iar Eddard Stark visa la iadurile îngheţate, rezervate familiei Stark de Winterfell.

Traversă curtea exterioară, trecu pe sub podul castelului între zidurile defensive din interior şi se îndreptă spre ceea ce credea el că era Turnul Mâinii, când Degeţel apăru înaintea lui.

— Ai luat-o în direcţie greşită, Stark. Vino cu mine.

Ezitând, Ned îl urmă. Degeţel îl conduse într-un turn, în jos pe trepte, printr-o curte mică şi părăginită şi de-a lungul unui coridor pustiu, unde stăteau de strajă, lângă pereţi, armuri goale. Erau relicve Targaryene, oţel negru cu solzi de dragon incrustaţi pe coifuri, acum prăfuite şi uitate.

— Nu acesta-i drumul spre încăperile mele, zise Ned.

— Am spus eu că e? Te duc într-o tainiţă să-ţi tai beregata şi să-ţi îngrop hoitul în spatele unui zid, răspunse Degeţel, cu o voce încărcată de sarcasm. Nu avem vreme de glume, Stark. Te aşteaptă nevastă-ta.

— Ce joc mai e şi ăsta, Degeţel? Catelyn este la Winterfell, la sute de leghe de aici.

— Oh? Ochii verzi-cenuşii ai Degeţelului licăriră cu veselie. Atunci se pare că altcineva a reuşit o impostura uluitoare. Pentru ultima dată, desigur. Nu veni, am s-o păstrez pentru mine.

Şi alergă în jos, pe trepte. Ned îl urmă circumspect, întrebându-se dacă ziua de azi se va mai sfârşi vreodată. Nu avea nici o aplecare pentru intrigi de felul acesta, dar începea să-şi dea seama că ele erau sarea şi piperul pentru un om ca Degeţel.

La capătul treptelor se afla o uşă grea, din lemn de stejar şi fier. Petyr Baelish ridică zăvorul şi-l pofti pe Ned. Ajunseră afară, sub lumina sănătoasă a asfinţitului, pe o ridicătură stâncoasă de deasupra râului.

— Suntem în afara castelului, zise Ned.

— Eşti greu de prostit, Stark, făcu Degeţel cu un surâs afectat. A fost soarele sau cerul cel care ţi-a spus asta? Urmează-mă. În stâncă sunt tot felul de despicături. Încearcă să nu-ţi frângi gâtul căzând înăuntru. Catelyn n-ar pricepe asta niciodată.

Vorbind, se aplecă de cealaltă parte a stâncii, coborând cu o agilitate de maimuţă. Ned studie o clipă suprafaţa stâncoasă a ridicăturii, apoi îl urmă, dar mult mai încet. Despicăturile erau, într-adevăr, acolo, aşa cum spusese Degeţel, crevase puţin adânci, invizibile de jos, doar dacă ştiai unde să te uiţi. Râul era la o distanţă ameţitor de mare dedesubt. Ned îşi lipi faţa de stâncă şi încercă să nu se uite jos mai mult decât era necesar.

Când, în cele din urmă, ajunse jos, pe o cărăruie îngustă şi noroioasă de pe malul râului, Degeţel lenevea cu spatele sprijinit de o stâncă şi mânca un măr. Era obosit pană-n măduva oaselor.

— Îmbătrâneşti, Stark, eşti tot mai lent, zise el, aruncând nepăsător mărul în apele tumultuoase ale râului. Nu mai contează, restul drumului îl parcurgem călare.

Avea doi cai pregătiţi. Ned încalecă şi o luă la trap în urma lui, pe cărăruie, până ce ajunseră în oraş. În cele din urmă, Baelish îşi struni calul în faţa unei clădiri dărăpănate, cu trei etaje, din lemn, cu ferestrele strălucind în lumina lămpilor. Sunetul muzicii şi al râsetelor plutea în aer, deasupra apei. Lângă uşă atârna o lampă ornamentală cu ulei, din sticlă roşie, agăţată de un lanţ greu.

Ned descăleca furios.

— Un bordel, spuse el şi-l apucă pe Degeţel de umeri, întorcându-l cu faţa spre el. M-ai dus atâta amar de drum la un bordel.

— Înăuntru-i nevastă-ta.

Era ultima insultă.

— Brandon a fost prea blând cu tine, spuse Ned izbindu-l de perete şi-i puse pumnalul sub bărbuţa ascuţită.

— Stăpâne, nu, se auzi o voce grăbită. Spune adevărul.

În spatele lui se auzi un zgomot de paşi. Ned se răsuci, cu pumnalul în mână, pe când un bărbat cu părul alb alergă spre ei. Era îmbrăcat într-o robă grosolană şi pielea lui moale de sub bărbie tresărea în ritmul paşilor.

— Asta nu-i treaba ta, începu Ned. Apoi, dintr-odată, îl recunoscu. Lăsă pumnalul în jos, uluit. Ser Rodrik?

Rodrik Cassel dădu din cap.

— Doamna dumneavoastră vă aşteaptă sus. Ned nu mai pricepea nimic.

— Catelyn se află cu adevărat aici? Asta nu-i vreo păcăleală ciudată de-a Degeţelului?

— Ar fi fost grozav să fie aşa, Stark, spuse Degeţel. Ia-te după mine şi încearcă să arăţi cu o idee mai libidinos şi mai puţin asemănător cu Mâna Regelui. N-ar servi la nimic dacă ai fi recunoscut. Poate că n-ar strica să pipăi vreo ţâţă, două, în trecere.

Intrară, trecând printr-o sală comună aglomerată, unde o femeie grasă cânta balade deocheate în vreme ce fete drăguţe în robe de pânză şi mătase colorată se lipeau de iubiţii lor sau li se legănau în poală. Nimeni nu-i acordă lui Ned nici o atenţie. Ser Rodrik aşteptă jos, în vreme ce Degeţel îl conduse la etajul al treilea, de-a lungul unui coridor, şi deschise o uşă.

Catelyn aştepta înăuntru. Ţipă când dădu cu ochii de el, alergă la el şi-l îmbrăţişa strâns.

— Doamna mea, şopti Ned plin de uimire.

— Oh, foarte bine, spuse Degeţel închizând uşa. O recunoşti?

— Mă temeam că nu vei mai sosi niciodată, domnul meu, şopti ea lipită de pieptul său. Petyr mi-a adus veştile. Mi-a spus de necazurile tale cu Arya şi cu tânărul prinţ. Ce fac fetele mele?

— Amândouă bocesc şi sunt furioase, îi spuse el. Cat, nu înţeleg. Ce faci aici, la Debarcaderul Regelui? Ce s-a întâmplat? E vorba de Bran? Este…

Mort era cuvântul care-i venise pe buze, dar nu-l putu rosti.

— E vorba de Bran, dar nu este ce crezi tu, spuse Catelyn.

Ned nu mai înţelegea nimic.

— Atunci, ce-i? De ce te afli aici, dragostea mea? Ce-i locul ăsta?

— Exact ceea ce pare, spuse Degeţel, aşezându-se într-un scaun la fereastră. Un bordel. Te-ai putea gândi la alt loc mai potrivit unde s-o găseşti pe Catelyn Tully? Zâmbi. Din întâmplare, sunt proprietarul acestui loc deosebit, aşa că aranjamentele au fost lesne de făcut. Sunt cel mai doritor în a-i împiedica pe Lannisteri să afle că doamna Cat se află aici, la Debarcaderul Regelui.

— De ce? întrebă Ned. Apoi văzu mâinile ei, modul neîndemânatic în care şi le ţinea, cicatricile roşii, rigiditatea ultimelor două degete. Te-ai rănit. Îi luă mâinile într-ale lui şi le întoarse. Zeilor! Astea-s tăieturi adânci… o lovitură de sabie sau… Ce s-a întâmplat, doamna mea?

Catelyn scoase un pumnal de sub mantia ei şi i-l puse în mână.

— Cu această armă a fost trimis cineva să-i taie gâtul lui Bran şi să-i verse sângele.

Capul lui Ned zvâcni în sus.

— Dar… cine… de ce ar…

Ea-i puse degetul pe buze.

— Lasă-mă să-ţi spun totul, dragostea mea. Va merge mai repede aşa. Ascultă.

Aşa că ascultă, iar ea-i povesti totul, de la focul din turnul bibliotecii, până la Varys şi Degeţel. Iar când termină, Eddard Stark rămase zăpăcit lângă masă, cu pumnalul în mână. Lupul lui Bran îi salvase viaţa, se gândi el amorţit. Ce spusese Jon când găsiseră puii în zăpadă? Copiilor dumneavoastră le era scris să primească aceşti pui, stăpâne. Iar el îl omorâse pe al Sansei, şi pentru ce? Era vinovăţie ceea ce simţea? Sau teamă? Dacă zeii le trimiseseră aceşti lupi, oare ce sminteală făcuse el? Dureros, Ned îşi îndreptă gândurile spre pumnal şi spre ceea ce semnifica el.

— Pumnalul Pezevenghiului, repetă el.

Nu avea nici un sens. Degetele sale se strânseră în jurul mânerului lustruit, din os de dragon, şi înfipse lama în masă, simţind cum muşcase din lemn. Rămase acolo, ca o sfidare. De ce să fi vrut Tyrion Lannister să-l vadă mort pe Bran? Băiatul nu i-a făcut niciodată nici un rău.

— Voi, Stark, nu aveţi decât zăpadă între urechi? întrebă Degeţel. Piticul n-ar fi acţionat niciodată de unul singur.

Ned se ridică şi începu să meargă în sus şi-n jos prin cameră.

— Dacă regina are un amestec în asta, ferească zeii… Chiar regele… Nu, nu pot să cred aşa ceva. Totuşi, când rosti aceste cuvinte, îşi aminti de dimineaţa îngheţată, între gorgane, şi de vorbele lui Robert când îi spusese de trimiterea unor asasini pe urmele prinţesei Targaryene. Şi-l aminti pe bebeluşul lui Rhaegar, resturile însângerate ale capului său şi felul în care regele plecase, aşa cum plecase şi din sala de audienţe din Darry, nu cu mult timp în urmă. Încă o mai auzea pe Sansa rugându-l, aşa cum îl rugase, cândva, şi Lyanna.

— Mai mult ca sigur că regele nu a ştiut, spuse Degeţel. N-ar fi pentru prima dată. Bunul nostru Robert este un expert în a închide ochii la lucruri pe care nu vrea să le vadă.

Ned nu avea ce să-i mai răspundă la asta. Faţa băiatului de măcelar pluti înaintea ochilor săi, despicată aproape în două; nici atunci, regele nu scosese nici un cuvânt. Îl durea capul.

Degeţel se aplecă alene peste masă şi smulse pumnalul din lemnul ei.

— Acuzaţia este, oricum, cea de trădare. Acuză-l pe rege şi vei dansa cu Ilyn Payne înainte să termini ce ai de spus. Regina… dacă poţi găsi o dovadă care să-l facă pe Robert să te asculte, poate…

— Avem dovada, spuse Ned, avem pumnalul.

— Ăsta? Degeţel se juca nepăsător cu pumnalul. O bucată drăguţă de oţel, dar are două tăişuri, domnul meu. Piticul, fără îndoială, va jura că fierul i-a fost furat sau l-a pierdut la Winterfell, şi cum trepăduşul lui e mort, cine să mai spună că minte? Împinse uşor pumnalul spre Ned. Sfatul meu este să-l aruncaţi în râu şi să uitaţi că a existat vreodată.

Ned îl privi cu răceală.

— Lord Baelish, eu sunt Stark de Winterfell. Fiul meu zace schilodit, poate că pe moarte. Ar fi murit, şi Catelyn împreună cu el, dacă n-ar fi existat un pui de lup găsit în zăpadă. Dacă chiar crezi că aş putea uita asta, eşti mai smintit decât atunci când ai ridicat sabia împotriva fratelui meu.

— S-ar putea să fiu un smintit, Stark, dar sunt încă aici, în vreme ce fratele tău putrezeşte în mormântul lui îngheţat de vreo paisprezece ani. Dacă eşti aşa de doritor să putrezeşti lângă el, departe de mine ideea de a încerca să te fac să te răzgândeşti, dar mai degrabă n-aş vrea să fiu şi eu inclus în asta, nu, mulţumesc.

— Ai fi ultimul om pe care l-aş include de bună voie în orice, Lord Baelish.

— Mă răneşti de nu mai pot, făcu Degeţel, punându-şi mâna pe inimă. În ceea ce mă priveşte pe mine, întotdeauna v-am considerat pe voi, familia Stark, nişte tipi obositori, însă Cat pare să se fi ataşat de tine, din motive pe care nu le pot înţelege. Voi încerca să te menţin în viaţă de dragul ei. O treabă de smintit, admit asta, însă nevestei tale nu i-aş putea refuza nimic.

— I-am povestit lui Petyr despre bănuielile noastre privind moartea lui Jon Arryn, spuse Catelyn. A promis că te va ajuta să afli adevărul.

Astea nu erau veşti care să-i cadă prea bine lui Eddard Stark, dar era cât se poate de adevărat că aveau nevoie de ajutor, iar Degeţel îi fusese, cândva, ca un frate lui Catelyn. Nu ar fi fost pentru prima dată când Ned era obligat să împărtăşească o cauză comună cu un om pe care-l dispreţuia.

— Prea bine, spuse el, punând pumnalul la cingătoare. Vorbeai de Varys. Ştie şi eunucul de toate astea?

— Nu de la mine, zise Catelyn. Nu te-ai însurat cu o proastă, Eddard Stark. Însă Varys are întotdeauna mijloace de a afla lucruri pe care nimeni nu le-ar putea şti. Stăpâneşte o artă ocultă, Ned, ţi-o jur.

— Are spioni peste tot, asta se cunoaşte deja, spuse Ned indiferent.

— Ba mai mult decât atât, insistă Catelyn. Ser Rodrik a discutat cu Ser Aron Santagar în cel mai mare secret, dar, cumva, Păianjenul a aflat de conversaţia lor. Mi-e teamă de omul ăla.

Degeţel zâmbi.

— Lasă-l pe Lord Varys în grija mea, scumpă doamnă. Dacă-mi permiţi o mică obscenitate, şi unde s-ar potrivi una mai bine ca aici, l-aş strânge de boaşe. Îşi strânse degetele, zâmbind. Sau aş fi făcut-o dacă ar fi fost bărbat şi le-ar fi avut. Vezi, dacă se deschide colivia, păsărelele încep să cânte, iar lui Varys nu i-ar plăcea asta. Dacă aş fi în locul tău, m-ar îngrijora mai mult Lannisterii şi mai puţin eunucul.

Ned nu avea nevoie de Degeţel ca să ştie asta. Se gândea la ziua în care fusese găsită Arya, la expresia de pe chipul reginei când spusese: Avem un lup, atât de moale şi de încet. Se gândi la băiatul Mycah, la moartea subită a lui Jon Arryn şi la căderea lui Bran, la bătrânul smintit, Aerys Targaryan, murind pe podeaua sălii tronului cu sângele uscându-i-se pe lama unei săbii aurite.

— Doamna mea, spuse el întorcându-se spre Catelyn, nu mai ai nimic de făcut aici. Vreau să te întorci imediat la Winterfell. Dacă a fost un asasin, ar mai putea fi şi alţii. Cine a ordonat uciderea lui Bran va afla cât de curând că băiatul trăieşte.

— Sperasem să văd fetele, zise Catelyn.

— Asta ar fi cea mai nefericită idee, interveni Degeţel. Fortăreaţa Roşie este plină de ochi iscoditori, iar copiii vorbesc.

— Are dreptate, dragostea mea, îi zise şi Ned. O îmbrăţişa. Ia-l pe Ser Rodrik şi plecaţi spre Winterfell. Voi avea eu grijă de fete. Du-te acasă la fiii noştri şi ai grijă de ei.

— Cum spui tu, stăpân al meu. Catelyn îşi întoarse faţa şi Ned o sărută. Degetele ei mutilate se agăţară de spatele lui cu o vigoare disperată, de parcă ar fi vrut să-l ţină pe veci la adăpostul îmbrăţişării sale.

— Ar vrea domnul şi doamna să folosească o cameră de dormit? întrebă Degeţel. Trebuie să te avertizez, Stark, de obicei aşa ceva costă aici.

— Un moment singuri, asta-i tot ce vreau, zise Catelyn.

— Foarte bine. Degeţel plecă spre uşă. Numai să nu dureze. Deja ar trebui ca eu şi Mâna să revenim la castel înainte ca absenţa noastră să fie observată.

Catelyn veni spre el şi-i luă mâinile într-ale ei.

— N-am să uit ajutorul pe care ni l-ai oferit, Petyr. Când oamenii tăi au venit după mine, n-am ştiut dacă mă iau ca prieten sau duşman. Am descoperit că eşti ceva mai mult decât un prieten. Am regăsit un frate pe care-l crezusem pierdut.

Petyr Baelish zâmbi.

— Sunt îngrozitor de sentimental, scumpa mea doamnă. Mai bine să nu spunem nimănui. Mă străduiesc de ani de zile să-i conving pe cei de la curte că sunt pervers şi crud, şi aş detesta să văd cum toată munca mea la greu s-a dus pe apa sâmbetei.

Ned nu credea nici un cuvânt din toate astea, însă se strădui să fie politicos când vorbi.

— Ai şi recunoştinţa mea, Lord Baelish.

— Oh, acum chiar că asta-i o pleaşcă, făcu Degeţel ieşind.

Când uşa se închise în urma lui, Ned se întoarse la soţia sa.

— Când ajungi acasă, trimite vorbă lui Helman Tallhart şi Galbart Glover, sub sigiliul meu. Trebuie să ia o sută de arcaşi fiecare şi să fortifice Moat Cailin. Două sute de arcaşi hotărâţi pot apăra Gâtul împotriva oricărei armate. Instruieşte-l pe Lord Manderly că trebuie să-şi întărească şi să repare toate lucrările de apărare de la Portul Alb şi să aibă grijă să fie bine întreţinute. Din acest moment, vreau ca Theon Greyjoy să fie bine păzit. Dacă începe un război, vom avea mare nevoie de flota tatălui său.

— Război?

Frica se oglindea clar pe chipul lui Catelyn.

— Nu se va ajunge la asta, îi promise Ned, rugându-se să fie adevărat. O luă din nou în braţe. Lannisterii sunt necruţători cu slăbiciunile, aşa cum a aflat şi Aerys Targaryen, spre nenorocirea sa, însă nu vor îndrăzni să atace nordul fără puterea domeniului în spatele lor, iar pe asta n-o vor avea. Trebuie să mă prefac în continuare, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic rău. Aminteşte-şi de ceam venit aici, dragostea mea. Dacă găsesc vreo dovadă că Lannisterii l-au ucis pe Jon Arryn…

O simţi pe Catelyn tremurând în braţele sale. Mâinile ei rănite se agăţară de el.

— Dacă este aşa, atunci ce se va întâmpla, dragostea mea?

Ned ştia că aceasta era partea cea mai periculoasă.

— Dreptatea o face regele, îi spuse el. Când voi afla adevărul, va trebui să merg la Robert. Şi să mă rog ca el să fie bărbatul care cred eu că e, termină el în gând, şi nu bărbatul care mă tem că a devenit.