Urzeala tronurilor

DAENERYS

Inima împrăştia aburi în aerul răcoros al nopţii când Khal Drogo o aşeză înaintea ei, crudă şi însângerată. Braţele lui erau roşii până la cot. În spatele lui, călăreţii de sânge îngenuncheaseră în nisip, lângă hoitul armăsarului sălbatic, ţinând în mâini cuţitele de piatră. Sângele armăsarului se arăta negru în lumina portocalie şi pâlpâitoare a torţelor care străjuiau pereţii înalţi, din calcar, ai puţului.

Dany atinse umflătura moale a pântecului ei. Transpiraţia îi picura pe piele şi-i aluneca în jos pe frunte. Le simţea pe bătrâne cum o priveau, babele din Vaes Dothrak, cu ochii lor care licăreau precum cremenea şlefuită, pe feţele zbârcite. Nu trebuia să se tragă înapoi sau să pară înspăimântată. Am sânge de dragon, îşi spuse luând inima armăsarului cu ambele mâini şi o ridică la gură, înfigându-şi dinţii în carnea tare şi aţoasă.

Sângele cald îi umplu gura şi i se scurse pe bărbie. Gustul ameninţa să o sufoce, însă se forţă să muşte şi să înghită. Inima armăsarului îi va face fiul puternic, iute , şi aprig, sau aşa credeau Dothrakii, însă numai dacă mama o putea mânca toată. Dacă se îneca cu sânge sau vomita carnea, semnele i-ar fi fost mai puţin favorabile; copilul s-ar fi putut naşte mort sau slab, deformat, ori putea fi fată.

Slujnicele ei o ajutaseră să se pregătească pentru ceremonie, în pofida stomacului sensibil, de mamă, care o afectase în ultimele două luni, Dany avusese la cină boluri de sânge pe jumătate închegat, ca să se obişnuiască cu gustul, iar Irri o făcuse să mănânce fâşii de carne uscată de cal până ce o duruseră fălcile. Pentru ziua asta se înfometase o zi şi o noapte, înainte de ceremonie, sperând că foamea o va face să înghită carnea crudă.

Inima armăsarului nu era decât muşchi, iar Dany trebuise să-şi facă de lucru cu dinţii şi să mestece fiecare îmbucătură timp îndelungat. Nu era permis nici un cuţit în cadrul sacru din Vaes Dothrak, sub umbra Mamei Munţilor; trebuia să sfâşie inima cu dinţii şi unghiile. Stomacul ei se revolta şi-i cădea tot mai greu, însă trebuia să continue, iar faţa-i era mânjită de sânge, care uneori părea că-i ţâşneşte pe buze.

Khal Drogo era aplecat asupra ei, cu un chip la fel de dur ca un scut de bronz. Părul său împletit era lucios din cauza unsorii. Avea inele de aur prin mustaţă, clopoţei de aur în păr şi o cingătoare din medalii de aur masiv în jurul taliei, însă pieptu-i era dezgolit. Privea spre el ori de câte ori simţea că o lasă puterile; îl privea şi muşca şi mesteca, muşca şi mesteca, muşca şi mesteca. Spre sfârşit, Dany avu impresia că surprinde o licărire de mândrie aspră în ochii lui de forma migdalelor, însă nu era sigură. Chipul khal-vXvâ nu-i trăda prea des gândurile.

În cele din urmă termină. Obrajii şi degetele-i erau lipicioase când se forţă să înghită şi ultima bucată. Numai atunci îşi întoarse privirile spre bătrâne, cotoroanţele din dosh khaleen.

— Khalakka dothrae mr'anha! proclamă ea, în cea mai bună Dothraki a ei. Un prinţ călăreşte în mine! Repetase fraza zile în şir, împreună cu slujnica ei, Jhiqui.

Cea mai bătrână dintre babe, o femeie cocârjată şi scorojită ca un băţ, cu un singur ochi negru, îşi ridică mâinile.

— Khalakka dothrae! ţipă ea. Prinţul călăreşte!

— Călăreşte! răspunseră celelalte femei. Rakh! Rakh! Rakh haj! proclamară ele. Un băiat, un băiat, un băiat puternic.

Bătură clopotele, o zarvă subită a păsărilor de bronz. Un corn de luptă, cu sunetul adânc, îşi făcu auzit glasul său jos. Bătrânele începură incantaţiile. Sub vestele lor pictate, sânii ofiliţi se legănau în sus şi-n jos, lucind de unsoare şi transpiraţie. Eunucii care-i slujeau aruncau mormane de ierburi uscate într-un cuptor mare, din bronz, iar norii de fum aromat se înălţau spre lună şi spre stele. Dothrakii credeau că stelele erau cai de foc, o mare herghelie care galopa peste cerul nopţii.

Când fumul începu să se ridice, incantaţiile încetară, iar cea mai bătrână dintre cotoroanţe îşi închise singurul ochi, pentru a putea privi mai bine spre viitor. Liniştea care se pogorâse era desăvârşită. Dany putea auzi cântecul îndepărtat al păsărilor nopţii, fâsâitul şi trosnetul torţelor, clipocitul blând al apei din lac. Dothrakii se holbau la ea cu ochii întunecaţi ca noaptea, aşteptând.

Khal Drogo îşi aşeză mâna pe braţul lui Dany. Îi putea simţi încordarea în degete. Chiar şi un khal atât de mândru precum Drogo putea simţi teamă atunci când dosh khaleen privea în fum căutând viitorul. În spatele ei, slujnicele se agitau nervoase.

În cele din urmă, cotoroanţa deschise ochiul şi ridică braţele.

— I-am văzut faţa şi am auzit tunetul copitelor, proclamă ea cu o voce subţire şi tremurătoare.

— Tunetul copitelor! repetară ceilalţi în cor.

— Călăreşte iute ca vântul, iar în urma lui, khalasar-ul acoperă pământul, oameni fără număr, cu arakh-uri strălucitoare în mâini, precum lamele ierbii tăioase. Necruţător precum furtuna va fi acest prinţ. Duşmanii vor tremura înaintea lui, iar nevestele lor vor plânge cu lacrimi de sânge şi-şi vor smulge carnea de durere. Clopoţeii din părul său vor răsuna anunţându-i venirea, iar oamenii de lapte, în corturile lor de piatră, se vor teme de numele lui. Bătrâna începu să tremure şi privi spre Dany de parcă s-ar fi temut de ea. Prinţul călăreşte şi va fi armăsarul care va încăleca lumea.

— Armăsarul care va încăleca lumea! repetară privitorii ca un ecou, până ce noaptea se umplu de sunetul, vocilor lor.

Cotoroanţa cu un singur ochi se holbă la Dany.

— Cum va fi numit armăsarul care va încăleca lumea? Ea se ridică să-i răspundă.

— Îl va chema Rhaego, spuse ea, folosindu-se de cuvintele învăţate de la Jhiqui. Mâinile ei atinseră protectoare umflătura de sub sâni când mugetul mulţimii se înălţa în aer.

— Rhaego! urlau ei. Rhaego! Rhaego!

Numele încă îi răsuna în urechi când Khal Drago o conduse de la puţ. Călăreţii săi de sânge se înşirară în urma lor. O întreagă procesiune îi urma pe drumul zeilor, drumeagul lat şi năpădit de iarbă care străbătea Vaes Dothrak, de la poarta cailor până la Mama Munţilor. Cotoroanţele din dosh khaleen veneau apoi, cu eunucii şi sclavii lor. Ele se sprijineau în bastoane înalte şi sculptate, pe când se străduiau să păşească pe picioarele lor bătrâne şi tremurânde, iar ceilalţi mergeau mândri precum oricare stăpân de cai. Fiecare dintre bătrâne fusese, cândva, o khaleesi. Când soţii lor, lorzii, muriseră şi un nou khal le luase locul, sub ochii călăreţilor săi, cu o nouă khaleesi călare lângă el, fuseseră trimise aici, să domnească peste măreţul popor Dothraki. Chiar şi cel mai mândru dintre khali se pleca în faţa înţelepciunii şi autorităţii pe care o avea dosh khaleen. Totuşi, pe Dany o treceau fiorii la gândul că, într-o zi, ar putea fi trimisă să li se alăture, fie că voia sau nu.

În urma femeilor înţelepte veneau ceilalţi; Khal Ogo şi fiul său, khalakka Fogo, Khal Jommo şi soţiile sale, oamenii de frunte ai khalasar-ului lui Drogo, slujnicele lui Dany, servitorii khal-ului şi sclavii şi mulţi alţii. Clopotele băteau, iar tobele răpăiau într-o cadenţă monotonă pe când mărşăluiau de-a lungul drumului zeilor. Eroii furaţi şi zeii popoarelor moarte se înălţau în beznă, la marginea drumului. Sclavii alergau sprinteni prin iarbă, pe lângă procesiune, cu torţele în mâini, flăcările tremurătoare făcând ca marile monumente să pară că se treziseră la viaţă.

— Ce înseamnă numele Rhaego? întrebă Khal Drogo în timp ce mergeau, vorbind în Limba Comună a celor Şapte Regate. Când putea, îl mai învăţa câteva cuvinte. Drogo prindea repede atunci când îşi punea mintea la asta, deşi accentul său era atât de puternic şi de barbar încât nici Ser Jorah şi nici Viserys nu puteau înţelege prea multe din ce spunea el.

— Fratele meu Rhaegar a fost un războinic aspru, soarele şi stelele mele, îi spuse ea. A murit înainte să mă fi născut eu. Ser Jorah spune că a fost ultimul dintre dragoni.

Khal Drogo privi în jos spre ea. Chipul său era ca o mască de aramă, dar, pe sub mustaţa lungă şi neagră, pleoştită sub greutatea inelelor de aur, crezu că văzuse umbra unui zâmbet.

— E nume bun, Dan Ares soţie, luna vieţii mele, zise el.

Se îndreptară spre lacul pe care Dothrakii îl numeau Pântecul Lumii, înconjurat de pâlcuri de trestii, cu apa netulburată şi liniştită. Acum o mie de mii de ani, îi spusese Jhiqui, primul om ieşise din adâncul său, călărind pe spatele primului cal.

Procesiunea aşteptă pe malul ierbos al lacului pe când Dany se dezbrăcă şi-şi lăsă veşmintele năclăite să curgă la pământ. Goală, păşi cu grijă în apă. Irri spunea că lacul nu avea fund, însă Dany simţea nămolul moale alunecându-i printre degete, pe când înainta spre trestile înalte. Luna plutea pe apa neagră şi calmă, făcându-se ţăndări şi reîmplinindu-se în timp ce valurile o ajungeau. Pielea ei albă i se făcu de găină pe când răceala îi urca pe coapse şi-i sărută pântecul. Sângele armăsarului i se uscase pe mâini şi în jurul gurii. Dany îşi făcu palmele căuş şi ridică apa sacră deasupra capului, curăţindu-se pe sine şi copilul dinlăuntrul ei, în vreme ce khal-ul şi ceilalţi o priveau. Auzi femeile bătrâne din dosh khaleen şuşotind una către cealaltă pe când o Urmăreau, întrebându-se ce-şi spuneau.

Când ieşi din lac, tremurând şi şiroind de apă, slujnica sa, Doreah, alergă spre ea cu o robă de mătase nisipie, pictată, însă Khal Drogo o izgoni. Îi privea aprobator sânii umflaţi şi curbura pântecului, iar Dany putu vedea conturul bărbăţiei sale întărindu-se în pantalonii de călărie, sub cingătoarea grea din medalii din aur. Se duse la el şi-l ajută să şi-o deschidă. Apoi, uriaşul khal o apucă de şold şi o ridică, de parcă ar fi fost un copil. Clopoţeii din părul său sunau uşor. Dany îşi încolăci braţele în jurul umerilor lui şi-şi lipi faţa de gâtul lui când el o pătrunse. Din trei opinteli repezi se termină totul.

— Armăsarul care călăreşte lumea, şopti Drogo aspru. Mâinile lui încă mai miroseau a sânge de cal. O muşcă de gât, tare, în clipa plăcerii lui, iar apoi o ridică de pe el, iar sămânţa lui o pătrunse şi alunecă între coapsele ei. Numai atunci i se permise lui Doreah să o îmbrace în mătasea parfumată, iar Irri îi puse în picioare papucii moi.

Khal Drogo se încinse şi rosti o poruncă, iar caii fură aduşi pe malul lacului. Cohollo avu cinstea de a o ajuta pe khaleesi să urce pe Argintul ei. Drogo îşi îmboldi armăsarul şi galopă pe calea zeilor, sub lumina lunii şi a stelelor. Pe Argint, Dany ţinu cu uşurinţă pasul.

Mătasea care acoperea coridorul de la intrarea în încăperea lui Khal Drogo fusese dată la o parte în noaptea asta, iar luna se strecură după ei, înăuntru. Flăcările urcau mult în aer, ţâşnind din trei vetre uriaşe, din piatră. Aerul era plin de mirosul cărnii fripte şi al laptelui de iapă fermentat. Încăperea era aglomerată şi gălăgioasa când intrară, iar pe perne se înghesuiau cei al căror rang ori nume nu fuseseră potrivite pentru a le fi permis să ia parte la ceremonie. Când Dany îşi făcu apariţia la intrarea boltită, străbătând pasajul central, toate privirile se îndreptară asupra ei. Dothrakii îşi strigau comentariile despre pântecul şi sânii ei, salutând viaţa dinlăuntru.

Nu putea înţelege tot ce strigau, dar o frază se făcu auzită limpede:

— Armăsarul care va încăleca lumea, rosteau mii d glasuri.

Sunetul tobelor şi al cornurilor se învolbura în tăria nopţii. Femei pe jumătate dezbrăcate se răsuceau şi dansau pe mesele joase, printre ciozvârte de carne şi platouri pe care erau mormane înalte de prune, curmale şi rodii. Mulţi dintre bărbaţi erau beţi din cauza laptelui de iapă fermentat, însă Dany ştia că în această noapte nu vor m zăngăni nici un fel de arakh-uri, nu aici, în oraşul sacru, unde săbiile şi vărsarea de sânge erau interzise.

Khal Drogo descăleca şi îşi ocupă locul pe banca înaltă. Lui Khal Jommo şi Khal Ogo, care fuseseră în Vaes Dothrak împreună cu khalasar-ele lor când sosiseră, li se dădură locurile de înaltă cinste de-a dreapta şi stânga lui Drogo. Călăreţii de sânge ai celor trei khali se aşezară la picioarele lor, iar ceva mai departe, cele patru soaţe ale lui Khal Jommo.

Dany coborî de pe Argint şi dădu hăţurile unuia dintre sclavii săi. În timp ce Doreah şi Irri îi aranjară pernele, ea-l căută pe fratele ei. Chiar şi în sala aglomerată, Viserys ar fi trebuit să sară în ochi cu pielea lui albă, părul argintiu şi zdrenţele de cerşetor, însă nu-l putu vedea nicăieri.

Privirea ei cercetă mesele pline de lângă ziduri, unde bărbaţii, ale căror cosiţe împletite erau mai scurte decât bărbăţia lor, şedeau pe rogojini şi perne subţiri, însă toate chipurile pe care le văzu aveau ochii negri şi pielea arămie. Îl urmări pe Ser Jorah Mormont, aflat în centrul sălii, aproape de vatră. Era un loc de mare cinste, chiar de mare onoare; Dothrakii respectau îndemânarea cavalerului în mânuirea sabiei. Dany o trimise pe Jhiqui să-l aducă la masa ei. Mormont veni îndată şi se lăsă într-un genunchi înaintea ei.

— Khaleesi, spuse el, sunt la porunca dumneavoastră. Bătu în perna moale, din piele de cal, de lângă ea.

— Şedeţi şi să vorbim.

— Mă onoraţi.

Cavalerul se aşeză pe pernă cu picioarele încrucişate. Un sclav îngenunche înaintea lui, oferindu-i un platou de lemn plin cu smochine coapte. Ser Jorah luă una şi muşcă jumătate.

— Unde-i fratele meu? întrebă Dany. Ar fi trebuit să vină deja la ospăţ.

— Am văzut-o pe Maiestatea Sa în această dimineaţă, îi spuse el. Mi-a spus că are de gând să meargă la Piaţa Apuseană pentru nişte vin.

— Vin? zise Dany neîncrezătoare. Viserys nu se putuse obişnui cu gustul laptelui de iapă fermentat pe care-l beau Dothrakii, ştia asta, şi colindase bazarurile în ultimele zile, bând cu negustorii care veneau cu marile caravane dinspre răsărit şi apus. Se părea că găsea compania lor mult mai agreabilă decât pe a ei.

— Vin, confirmă Ser Jorah, şi a început să caute oameni pentru armata sa printre mercenarii care păzesc caravanele.

O slujnică îi aşeză înainte o plăcintă de carne, iar el o luă cu ambele mâini.

— Este oare înţelept să facă aşa ceva? întrebă ea. Nu are aur ca să plătească soldaţii. Şi dacă va fi trădat? Păzitorii caravanelor erau arareori tulburaţi de ideea de onoare, iar Uzurpatorul de la Debarcaderul Regelui ar plăti foarte bine pentru capul fratelui ei. Ar fi trebuit să mergeţi cu el pentru a-l proteja. Sunteţi spada sa credincioasă.

— Ne aflăm în Vaes Dothrak, îi reaminti el. Nimeni nu poartă sabie aici şi nici nu se face vărsare de sânge.

— Totuşi, sunt bărbaţi care mor, insistă ea. Mi-a spus Jhogo. Unii dintre negustori au eunuci cu ei, arătări uriaşe, care sugrumă hoţii cu şnururi de mătase. În acest fel nu se varsă sânge, iar zeii nu sunt mâniaţi.

— Atunci să nădăjduim că fratele dumneavoastră va fi destul de înţelept încât să nu încerce să fure ceva. Ser Jorah îşi şterse cu dosul palmei unsoarea de la gură şi se trase mai aproape de masă. Plănuise să vă ia ouăle de dragon, până ce l-am prevenit că-i tai mâna dacă se atinge de ele.

Pentru o clipă, Dany fu atât de uluită, încât rămase fără cuvinte.

— Ouăle mele… Dar sunt ale mele, Magister Illyrio mi le-a dat mie ca dar de nuntă, de ce-ar fi vrut Viserys să… Nu sunt decât nişte pietre…

— Acelaşi lucru poate fi spus despre rubine şi diamante şi opalul de foc, prinţesă… iar ouăle de dragon sunt şi mai rare. Acei negustori cu care tot bea el şi-ar vinde şi bărbăţia pentru una dintre acele pietre, iar cu toate trei, Viserys şi-ar putea tocmi cât de mulţi mercenari ar avea nevoie.

Lui Dany nici nu-i trecuse prin cap aşa ceva, nu-l bănuise nici o clipă.

— Atunci… ar trebui să le primească. N-are nevoie să le fure. Nu trebuie decât să le ceară. Este fratele meu şi adevăratul meu rege.

— Este fratele vostru, admise Ser Jorah.

— Nu înţelegeţi, ser, spuse ea. Mama mea a murit dându-mi mie viaţă, iar tatăl şi fratele meu, Rhaegar, au răposat cu mult înainte de asta. N-as fi ştiut decât numele lor dacă Viserys n-ar fi fost cu mine, să-mi povestească. El e singurul care mi-a rămas. Singurul. E tot ce mai am.

— A fost cândva, făcu Ser Jorah. Acum nu mai este aşa, khaleesi. Acum faceţi parte din neamul Dothraki. În pântecul vostru călăreşte armăsarul care va încăleca lumea. ■

Îşi întinse cupa, iar o sclavă i-o umplu cu lapte fermentat, mirosind acru şi îngroşat de cheaguri. Dany o izgoni. Chiar şi numai mirosul laptelui o făcea să-i vină rău şi nu voia să rişte să tulbure inima de cal pe care se forţase s-o mănânce.

— Ce înseamnă asta? întrebă ea. Ce-i cu acest armăsar? Toată lumea urla asta spre mine, dar eu nu înţeleg.

— Armăsarul este khalul khalilor, promis în vechile profeţii, copilă. El îi va uni pe Dothraki într-un singur khalasar şi va galopa până la capătul lumii, sau cel puţin aşa se spune. Toţi oamenii din lume vor fi herghelia lui.

— Oh, făcu Dany cu un glas pierit. Mâna ei netezi roba peste umflătura pântecului. I-am dat numele Rhaego.

— Un nume care va îngheţa sângele în venele Uzurpatorului.

Doreah o trase brusc de cot.

— Doamna mea, şopti slujnica grăbită, fratele vostru… Dany privi în josul sălii lungi, fără tavan, şi-l văzu îndreptându-se spre ea. Din felul în care se clătina, putea spune că Viserys dăduse peste vin… şi avea în el ceva care ar fi putut fi luat drept curaj.

Purta mătăsurile sale purpurii, murdare şi prăfuite. Mantia şi mănuşile erau din catifea neagră, decolorate de soare. Cizmele erau uscate şi crăpate, iar părul său blond-argintiu era încâlcit şi lipit de cap. O sabie lungă atârna la cingătoare, într-o teacă din piele. Dothrakii priviră sabia la trecerea lui; Dany auzi blesteme şi ameninţări şi vociferări furioase ridicându-se în aer peste tot în jurul ei, ca un val. Muzica pieri cu un răpăit nervos de tobe.

Inima i se strânse de teamă.

— Du-te la el, îi porunci lui Ser Jorah. Opreşte-l. Adu-l aici. Spune-i că poate lua ouăle de dragon, dacă asta vrea.

Cavalerul se ridică repede în picioare.

— Unde-i sora mea? strigă Viserys cu o voce năclăită de vin. Am venit la ospăţul ei. Cum îndrăzniţi să credeţi că puteţi benchetui fără mine? Nimeni nu mănâncă înaintea unui rege. Unde-i? Târfa nu se poate ascunde de un dragon.

Se opri lângă cea mai mare dintre vetre, uitându-se de jur împrejur la chipurile Dothrakilor. În sală se aflau cinci mii de bărbaţi, însă numai câţiva cunoşteau Limba ‹ 'omună. Chiar dacă vorbele sale fuseseră de neînţeles, nu trebuia însă decât o privire pentru a şti că era beat.

Ser Jorah se duse repede la el, îi şopti ceva în ureche, îl luă de braţ, însă Viserys se smulse din strânsoarea sa.

— Ia-ţi mâinile de pe mine! Nimeni nu se atinge de un dragon fără a fi primit permisiunea.

Dany privi neliniştită spre banca de sus. Khal Drogo spunea ceva celorlalţi khali de lângă el. Khal Jommo rânji, iar Khal Ogo începu să hohotească tare.

La auzul hohotelor, Viserys îşi ridică privirile.

— Khal Drogo, spuse el repede, pe un ton aproape politicos. Am venit la ospăţ. Se îndepărtă de Ser Jorah clătinându-se, făcându-şi drum spre a se alătura celor trei khali de pe banca de sus.

Khal Drogo se ridică şi scuipă câteva cuvinte în Dothraki, prea repede pentru ca Dany să înţeleagă, şi gesticula.

— Khal Drogo spune că locul tău nu este pe banca de sus, traduse Ser Jorah pentru fratele ei. Khal Drogo spune că locul tău este acolo.

Viserys se uită spre locul unde arăta khal-ul. La capătul sălii, într-un colţ, lângă perete, aflat în adâncimea umbrelor, pentru ca bărbaţii mai vrednici să nu fie nevoiţi să-i vadă, se aflau cei mai de jos dintre oamenii de jos, băieţii neciopliţi şi netrecuţi prin botezul sângelui, bătrânii cu ochii opacizaţi şi încheieturile înţepenite, nătângii şi schilozii. Departe de bucate şi departe de onoare.

— Acela nu este locul potrivit pentru un rege, declară fratele ei.

— Este locul, răspunse Khal Drogo în Limba Comună, pe care o învăţase de la Dany. Este locul pentru Regele Picioare-zdrelite. Bătu din palme. O cotigă! Aduceţi o cotigă pentru Khal Rhaggat!

Cinci mii de Dothraki începură să râdă şi să strige. Ser Jorah stătea lângă Viserys, ţipându-i la ureche, însă mugetul din sală era atât de puternic, încât Dany nu putea auzi ce spunea. Fratele ei se răsti şi el, iar cei doi începură să se înghiontească, până când Mormont îl trimise cu zgomot la pământ.

Fratele ei trase spada. Oţelul dezgolit lucea ameninţător în lumina focurilor.

— Ţine-te departe de mine! şuieră Viserys.

Ser Jorah făcu un pas înapoi, iar fratele ei se ridică nesigur în picioare. Agită sabia deasupra capului, sabia de împrumut pe care i-o dăduse Magister Illyrio, pentru a-i conferi o postură regească. Dothrakii ţipau din toate părţile, aruncând blesteme.

Dany scoase un ţipăt de groază. Ştia ce însemna aici o sabie scoasă din teacă, chiar dacă fratele ei nu avea habar. Vocea ei îl făcu să-şi întoarcă privirea spre ea şi atunci o văzu pentru prima dată.

— Ia uite-o, făcu el zâmbind. Înainta spre ea, bătând aerul cu mâinile ca şi cum şi-ar fi croit drum printr-un val de duşmani, deşi nimeni nu încerca să-i aţină calea.

— Sabia… Nu trebuie, îl rugă ea. Te rog, Viserys. E interzis. Lasă sabia jos şi vino pe pernele mele. Este de băut, mâncare… Ouăle de dragon le vrei? Sunt ale tale, numai lasă sabia.

— Fă cum îţi spune ea, smintitule! îi strigă Ser Jorah, înainte să-i faci să ne ucidă pe toţi.

Viserys izbucni în râs.

— Nu ne pot ucide. Nu pot vărsa sânge în acest oraş sacru… Însă eu pot. Îndreptă vârful sabiei între sânii lui Daenerys şi-l coborî încet, spre curbura pântecului ei. Vreau să iau lucrul pentru care am venit, spuse el. Vreau coroana pe care mi-a promis-o. Te-a cumpărat, dar n-a plătit încă nimic. Spune-i că vreau să mi se dea ce-am târguit, sau te iau înapoi. Pe tine şi ouăle. Iar el n-are decât să-şi păstreze plodul afurisit. Îl scot pe ticălos afară şi i-l las.

Vârful sabiei împunse mătăsurile şi se opri la piele. Viserys plângea, remarcă ea, plângea şi râdea în acelaşi timp, iar acest om fusese, cândva, fratele ei.

Depărtat, ca şi cum ar fi fost la mare distanţă, auzi smiorcăitul slujnicei Jhiqui, care plângea de frică, spunând că nu îndrăznea să tălmăcească, fiindcă pentru asta khal-ul o va lega şi o va târî în urma calului său pe drumul spre Mama Munţilor.

Dany îşi puse braţul pe umerii fetei.

— Nu te teme, îi zise ea. Eu am să-i spun.

Nu ştia dacă va avea destule cuvinte, însă când termină, Khal Drogo rosti câteva fraze răstite în Dothraki şi atunci îşi dădu seama că pricepuse. Soarele vieţii ei coborî de pe banca de sus.

— Ce-a spus? întrebă bărbatul care fusese fratele ei, strâmbându-se.

În sală se lăsase o asemenea linişte, încât putea auzi clopoţeii din părul lui Khal Drogo răsunând blând, la fiecare pas pe care-l făcea. Călăreţii săi de sânge îl urmau, precum trei umbre arămii. Daenerys simţea cum o cuprinsese răceala.

— Spune că vei avea o frumoasă coroană de aur, pe care bărbaţii se vor teme s-o privească.

Viserys zâmbi şi-şi coborî sabia. Acesta era lucrul cel mai trist, lucrul care o chinui şi după aceea… felul în care zâmbea el.

— Asta-i tot ce-am vrut, zise el. Ce mi-a fost promis.

Când soarele vieţii ei ajunse lângă ea, Dany îşi strecură braţul în jurul taliei lui. Khal-ul spuse un cuvânt, iar călăreţii săi de sânge ţâşniră înainte. Qotho îl prinse de braţe pe bărbatul care-i fusese frate. Haggo îi sfărâmă încheieturile cu o singură răsucire năprasnică, scurtă, a mâinilor sale uriaşe. Cohollo îi smulse sabia dintre degetele fără vlagă. Nici chiar acum Viserys nu înţelegea nimic.

— Nu, strigă el, nu mă puteţi atinge, sunt dragonul, dragonul, şi voi fi încoronat!

Khal Drogo îşi scoase centura. Medaliile erau din aur curat, masive şi ornamentate, fiecare la fel de mare ca palma unui bărbat. Strigă o poruncă. Sclavii de la bucătărie traseră un ceaun de fier, pentru tocană, de pe foc, aruncară tocana pe pământ şi aşezară din nou ceaunul pe foc. Drogo azvârli centura înăuntru şi privi, cu faţa împietrită, cum medaliile se înroşiră şi începură să-şi piardă forma. Dany vedea focurile dansând în onixul ochilor lui. Un sclav îi întinse o pereche de mănuşi ţesute din păr de cal, iar el şi le puse, fără să se uite nici o clipă la Viserys.

Acesta începu să urle cu voce subţire, urletul fără cuvinte al laşului care se confruntă cu moartea. Lovi şi se zbătu, scheună ca un câine şi plânse ca un copil, însă Dothrakii îl ţinură strâns între ei. Ser Jorah îşi făcu loc şi ajunse lângă Dany. Îşi puse o mână pe umărul ei.

— Întoarceţi-vă, prinţesa mea, vă implor.

— Nu. Îşi împreună braţele, protectoare, pe umflătura pântecului.

În cele din urmă, Viserys privi spre ea.

— Surioară, te rog… Dany, spune-le… fă-i să… Scumpa mea surioară…

Când aurul fu pe jumătate topit şi începu să curgă, Drogo se întinse printre flăcări şi înşfacă ceaunul.

— Coroana! mugi el. Iată. O coroană pentru Regele Cotigă!

Şi vărsă ceaunul peste capul celui care-i fusese frate.

Urletul pe care-l scoase Viserys Targaryen când acel coif hidos de fier îi acoperi faţa nu mai avea nimic uman. Picioarele sale loviră bezmetice pământul, îşi încetiniră mişcarea şi se opriră. Cocoloaşe de aur topit îi alunecară pe piept, făcând să fumege mătasea purpurie… Totuşi, nu curse nici o picătură de sânge.

Nu era dragon, se gândi Dany, cu un calm ciudat. Focul nu poate ucide un dragon.