Urzeala tronurilor

ARYA

— Sus, strigă Syrio Forel, îndreptând lovitura spre capul ei. Săbiile de lemn pocniră când Arya pară.

— Stânga, atenţiona el, iar sabia sa lovi şuierând. A ei zvâcni pentru a o bloca. Ciocnirea-l făcu să-i clănţăne dinţii. Dreapta, spuse el şi „jos”, apoi „stânga” şi din nou „stânga”, din ce în ce mai repede, deplasându-se înainte. Arya se retrase din faţa lui, parând fiecare lovitură.

— Fandare, avertiză el, iar când împunse cu vârful sabiei, ea sări în lături, îi dădu sabia la o parte şi lovi spre umăr.

Aproape că-l atinsese, aproape, lipsise atât de puţin încât îl făcu să rânjească. O şuviţă de păr îi dansa prin faţa ochilor, întărită de transpiraţie. Ea o înlătură cu dosul palmei.

— Stânga, repetă Syrio. Jos. Sabia sa era ca o nălucire, iar Sala Mică răsuna de pocnituri. Stânga. Stânga. Sus, Stânga. Dreapta. Stânga. Jos. Stânga!

Sabia de lemn o lovi în plin, în sân, o împunsătură cu atât mai dureroasă, cu cât venise pe neaşteptate.

— Au! ţipă ea. Până ce se va duce la culcare, când va !i deja undeva pe mare, va avea în locul acela o vânătaie proaspătă. O vânătaie este o lecţie, îşi spuse ea, iar fiecare lecţie ne face mai puternici.

Syrio făcu un pas înapoi.

— Acum ai fi moartă. Arya se strâmbă.

— Aţi trişat, spuse ea aprinzându-se. Aţi spus stânga şi aţi lovit din dreapta.

— Chiar aşa. Iar acum eşti o fată moartă.

— Dar aţi minţit!

— Cuvintele mele au minţit. Ochii mei şi braţul au strigat adevărul, însă tu nu vedeai.

— Ba da, spuse Arya. V-am privit clipă de clipă.

— Privitul nu-i totuna cu văzutul, fată moartă. Dansatorul pe apă vede. Vino, lasă sabia jos, e vremea să mai şi asculţi.

Îl urmă la perete, unde se aşezară pe o bancă.

— Syrio Forel a fost primul spadasin al Lordului Mării din Braavos, dar ştii cum s-a întâmplat asta?

— Eraţi cel mai bun spadasin din oraş.

— Chiar aşa, dar cum? Alţii erau mai puternici, mai iuţi, mai tineri, dar cum era Syrio Forel cel mai bun dintre ei? Am să-ţi spun acum. Îşi ridică vârful degetului mic, atingându-şi uşor pleoapa. Vederea, vederea adevărată, asta-i cheia tuturor lucrurilor. Ascultă-mă. Corăbiile din Braavos se duc pe cât de departe le împinge vântul, spre tărâmuri neobişnuite şi minunate, iar când se întorc, căpitanii lor aduc animale curioase pentru menajeria Lordului Mării. Astfel de animale tu n-ai mai văzut, cai dungaţi, creaturi tărcate, uriaşe, cu gâturi lungi precum cataligele, porci păroşi, mari cât vacile, manticori împungători, tigri care-şi cară puii în buzunare pe burtă, şopârle umblătoare, îngrozitoare, cu seceri în loc de gheare. Syrio Forel a văzut toate astea. În ziua despre care vreau să-ţi povestesc, primul spadasin era aproape mort, iar Lordul Mării a trimis după mine. Mulţi lefegii veniseră la el şi mulţi au fost trimişi îndărăt, nimeni nu ar fi putut spune de ce. Când am venit în apropierea sa, era aşezat, iar în poală avea o pisică galbenă, dolofană. Mi-a spus că unul dintre căpitanii săi îi adusese animalul de pe o insulă de dincolo de răsărit. „Ai mai văzut una ca asta?” m-a întrebat el. Iar eu am glăsuit către dânsul: în fiece noapte pe aleile din Braavos văd mii ca acesta, iar Lordul Mării a râs şi din acea zi am fost numit prim-spadasin. Arya se scarpină pe faţă.

— Nu pricep.

Syrio scrâşni din dinţi.

— Pisica era una obişnuită, nimic mai mult. Ceilalţi se aşteptaseră la vreun animal fabulos şi chiar asta văzuseră. Se tot minunau cât era de mare. Nu era însă mai mare decât oricare altă pisică, ci doar mai grasă din cauza obrăzniciei, pentru că Lordul Mării o hrănea de la masa lui. Ce urechi mici şi ciudate, spuneau ceilalţi. Urechile-i fuseseră zdrenţuite în bătăile cu alţi motani. Era în mod sigur un motan, însă Lordul Mării îi tot spunea „ea”, şi asta au văzut şi ceilalţi. Mă asculţi?

Arya se gândea.

— Aţi văzut doar ce era, de fapt.

— Chiar aşa. Să deschizi ochii este tot ce-ţi trebuie. Inima minte, iar mintea ne joacă feste, însă ochii văd adevărul. Priveşte cu ochii. Ascultă cu urechile. Gustă cu gura. Miroase cu nasul. Simte cu pielea. Şi abia după aceea să începi să te gândeşti, după aceea, şi în acest fel vei afla adevărul.

— Chiar aşa, zise Arya.

Syrio Forel îşi îngădui un zâmbet.

— Mă gândesc că, atunci când vom ajunge la Winterfellul acela al tău, va fi vremea să-ţi punem acul în mână.

— Da! spuse Arya nerăbdătoare. Aşteptaţi până ce-i arăt lui Jon…

Uriaşa uşă de lemn a Sălii Mici se deschise în spatele ei, trântindu-se cu un pocnet răsunător. Arya se răsuci pe călcâie.

Un cavaler al Gărzii Regelui stătea sub arcada boltită împreună cu cinci soldaţi din gărzile Lannister, aliniaţi în spatele său. Cavalerul era în armură completă, însă viziera era ridicată. Arya îşi aminti ochii aceia mohorâţi şi favoriţii ruginii de la vizita lui la Winterfell împreună cu regele: Ser Meryn Trant. Soldaţii cu mantiile purpurii purtau cămăşi de zale peste platoşele din piele tare şi coifuri de oţel cu leul în creştet.

— Arya Stark, zise cavalerul, vino cu noi, copilă.

Arya îşi muşcă buza, bănuitoare.

— Ce vreţi?

— Tatăl tău vrea să te vadă.

Arya făcu un pas înainte, însă Syrio Forel o ţinu de braţ.

— Cum se face că Lordul Eddard trimite oamenii lui Lannister în locul alor săi? Asta mă întreb.

— Vezi-ţi de treaba ta, maestre de dans, spuse Ser Meryn. Nu te priveşte pe tine.

— Tatăl meu nu v-ar trimite pe voi, spuse Arya apucând sabia de lemn. Lannisterii pufniră în râs.

— Pune băţul jos, fetiţo, îi spuse Ser Meryn. Sunt Frate Credincios al Gărzii Regelui, Săbiile Albe.

— La fel ca Regicidul, când l-a omorât pe bătrânul rege, zise Arya. Nu trebuie să merg cu tine, dacă nu vreau.

Răbdarea lui Ser Meryn Trant se sfârşi.

— Luaţi-o, le spuse el oamenilor săi. Îşi coborî viziera.

Trei dintre soldaţi păşiră înainte, iar cămăşile de zale zornăiră încet, cu fiecare pas. Lui Arya i se făcu dintr-odată teamă. Teama taie mai adânc decât săbiile, îşi spuse, ca să-şi încetinească zbuciumul inimii. Syrio Forel se interpuse între ei, ciocănind uşor în cizmă cu vârful sabiei de lemn.

— Opriţi-vă acolo. Sunteţi bărbaţi sau câini, de ameninţaţi aşa un copil?

— Dă-te la o parte, moşule, spuse una dintre mantiile purpurii.

Băţul lui Syrio zvâcni în sus, şuierând, şi-l lovi în coif.

— Eu sunt Syrio Forel şi de acum vei vorbi cu mine cu mai mult respect.

— Ticălos pleşuv! Bărbatul îşi trase sabia. Băţul se puse din nou în mişcare, fulgerător. Arya auzi o pocnitură puternică şi sabia căzu zdrăngănind pe podeaua de piatră.

— Mâna mea! urlă străjerul, ţinându-şi degetele rupte.

— Eşti iute pentru un maestru de dans, observă Ser Meryn.

— Eşti lent pentru un cavaler, răspunse Syrio.

— Ucideţi-l pe Braavos şi aduceţi-mi fata, porunci cavalerul în armură albă.

Patru dintre străjerii Lannister îşi traseră săbiile. Cel de-al cincilea, cu degetele rupte, scuipă şi scoase cu stânga un pumnal.

Syrio Forel pocni din dinţi, intrând în poziţia de dansator pe apă, arătându-se duşmanului numai dintr-o parte.

— Arya, copilă, strigă el fără să-şi abată privirea, fără să-şi ia ochii de pe Lannisteri, am terminat cu dansul pe ziua de azi. Cel mai bine ar fi să pleci acum. Fugi la tatăl tău.

Arya nu voia să-l părăsească, însă o învăţase să facă exact ceea ce-i spunea.

— Iute ca o căprioară, şopti ea.

— Chiar aşa, zise Syrio Forel pe când Lannisterii se apropiau.

Arya se retrase, ţinând strâns în mâini sabia de lemn. Privindu-l acum, îşi dădu seama că Syrio doar se jucase cu ea când se duelaseră. Mantiile purpurii veneau spre el din trei părţi, cu săbiile în mâini. Aveau zale pe piept şi braţe, iar bărbăţia le era protejată de o acoperitoare de oţel cusută în pantaloni, însă la picioare aveau doar piele tare. Mâinile le erau dezgolite, iar coifurile pe care le purtau aveau gardă de protecţie pentru nas, dar nu şi viziere.

Syrio nu aşteptă să vină ei după el, ci se răsuci spre stânga. Arya nu mai văzuse pe nimeni să se mişte atât de repede. Stârni cu băţul pe unul dintre străjeri şi, într-o clipă, se răsuci cu iuţeală. Dezechilibrat, cel de-al doilea soldat se lovi de primul. Syrio îi puse o cizmă în spate şi cele două mantii purpurii căzură împreună. Cel de-al treilea străjer se repezi cu un salt spre ei, lovind spre capul dansatorului pe apă. Syrio se feri de sabie şi izbi în sus. Străjerul căzu urlând de durere, iar sângele îi gâlgâi din gaura umedă şi roşiatică unde-i fusese ochiul stâng.

Bărbaţii căzuţi se ridicau însă. Syrio îl lovi pe unul în faţă şi-i smulse coiful de oţel de pe cap. Cel cu pumnalul lovi. Syrio pară atacul cu coiful şi-i zdrobi rotula cu băţul. Ultimul străjer strigă un blestem şi se repezi înainte, lovind cu sabia cu ambele mâini. Syrio se rostogoli spre dreapta; izbitura îl prinse pe cel fără coif între gât şi umăr, pe când se chinuia să se ridice în picioare. Sabia străpunse zalele şi pielea şi carnea. Bărbatul căzut în genunchi urlă. Înainte ca ucigaşul său să-şi poată trage sabia din el, Syrio îl lovi în gât. Străjerul scoase un strigăt înăbuşit şi se dădu înapoi, clătinându-se, ţinându-se de gât, cu faţa înnegrindu-i-se.

Cinci erau deja la pământ, morţi sau pe moarte, când Arya ajunse la uşa din spate, care dădea în bucătărie, îl auzi pe Ser Meryn Trant blestemând.

— Nătărăi afurisiţi, înjură el, trăgând din teacă sabia lungă.

Syrio Forel îşi reluă postura şi pocni din dinţi.

— Arya, copilă, strigă el, pleacă acum.

Priveşte cu ochii, spusese el. Şi văzu: cavalerul în armura sa alburie, înzăuat din cap până-n picioare, cu gâtul şi mâinile protejate de metal, cu ochii ascunşi de coiful alb şi ridicat, cu sabia de oţel în mâna. Împotriva lui: Syrio, în vestă de piele, cu o sabie de lemn în mână.

— Syrio, fugi! ţipă ea.

— Primul spadasin din Braavos nu fuge, replică el pe când Ser Meryn încercă să-l lovească. Syrio se feri dansând, iar băţul i se rotea nedesluşit. Într-o clipă, abătuse lovituri asupra tâmplei, cotului şi gâtului cavalerului, lemnul răsunând la contactul cu metalul coifului, al mănuşii şi al apărătorii pentru gât. Arya rămăsese încremenită. Ser Meryn înainta; Syrio se retrase. Pară următoarea lovitură şi se răsuci o clipă, deviind-o pe cea de-a treia. A patra tăie băţul în două, spulberând lemnul şi forfecând miezul de plumb.

Scâncind, Arya se răsuci şi o luă la fugă. Străbătu bucătăriile şi cămara, orbită de panică, împleticindu-se printre bucătari şi ucenici. Un ajutor de brutar îi sări în faţă, ţinând o tavă de lemn. Arya o dădu peste cap, împrăştiind pe podea franzele înmiresmate şi pâine proaspăt coaptă. Auzi strigăte în urma ei pe când se strecură pe lângă un măcelar corpolent, care stătea ameninţător cu un satâr în mâini. Avea braţele roşii până la coate.

Tot ce o învăţase Syrio Forel îi gonea prin minte. Iute ca o căprioara. Tăcută ca umbra. Frica taie mai adânc decât săbiile. Vicleană ca şarpele. Calmă ca apa liniştită. Frica taie mai adânc decât săbiile. Puternică precum ursul. Feroce ca o lupoaică. Frica taie mai adânc decât săbiile. Omul care se teme să piardă a şi pierdut deja. Frica taie mai adânc decât săbiile. Frica taie mai adânc decât săbiile. Frica taie mai adânc decât săbiile. Frica taie mai adânc decât săbiile. Mânerul sabiei sale de lemn era lipicios din cauza transpiraţiei, iar Arya gâfâia când ajunse la treptele din turn. Pentru o clipă, îngheţă. Sus sau jos? Dacă o lua în sus, ar fi ajuns pe podul acoperit care se întindea pe deasupra curţii spre Turnul Mâinii, însă pe acest drum s-ar aştepta ei să o ia, mai mult ca sigur. Să nu faci vreodată ceea ce se aşteaptă alţii, îi spusese Syrio o dată. Arya o luă în jos, sărind peste treptele înguste din piatră, câte două sau trei deodată. Ieşi într-o pivniţă cavernoasă, boltită, plină de butoaie de bere puse unul peste altul pe o înălţime de trei metri. Singura lumină venea prin ferestruicile înguste aflate sus, pe ziduri.

Pivniţa era o fundătură. Nu mai era nici o cale de ieşire, în afară de cea pe care venise. Nu mai îndrăznea să se întoarcă din nou pe trepte, dar nici nu putea rămâne aici. Trebuia să-şi găsească tatăl şi să-i spună ce se întâmplase. Tatăl ei o va proteja.

Arya îşi înfipse sabia de lemn la cingătoare şi începu să se caţere, sărind din butoi în butoi până ce putu ajunge la fereastră. Apucându-se de piatră cu ambele mâini, se trase în sus. Zidul avea o grosime de un metru, iar fereastra era un tunel oblic, orientat în sus. Arya se târî spre lumina zilei. Când ajunse la nivelul solului, se uită prin curte, spre Turnul Mâinii.

Poarta solidă de lemn era sfărâmată, de parcă ar fi fost lovită cu securile. Un bărbat zăcea mort, întins cu faţa în jos pe trepte, cu mantia prinsă sub el, iar spatele cămăşii sale de zale era plin de sânge. Văzu, cuprinsă dintr-odată de groază, că mantia cadavrului era din lână cenuşie, tivită cu mătase albă. Nu putea spune cine era bărbatul.

— Nu, şopti ea.

Ce se întâmpla? Unde era tatăl ei? De ce veniseră după ea mantiile roşii? Îşi aminti ce spusese bărbatul cu barba galbenă, în ziua în care descoperise monştrii: Dacă o Mână poate muri, de ce nu şi o alta? Arya simţi lacrimile adunându-i-se în ochi. Îşi ţinu respiraţia ca să poată asculta. Auzea zarva unei lupte, urlete, strigăte, zăngănitul oţelului pe oţel răsunând pe ferestrele Turnului Mâinii. Nu se putea duce înapoi. Tatăl ei…

Arya închise ochii. Pentru o clipă fu prea înspăimântată ca să se poată mişca. Îi uciseseră pe Jory şi Wyl şi Heward şi pe străjerul de pe trepte, indiferent cine fusese acesta. Îl puteau ucide şi pe tatăl ei, dar şi pe ea, dacă ar fi prins-o.

— Frica taie mai adânc decât săbiile, zise ea cu voce tare, însă nu putea să se prefacă a fi dansator pe apă; Syrio fusese dansator pe apă, iar cavalerul alb îi ucisese, probabil, iar ea nu era decât o fetiţă cu o sabie de lemn, singură şi înspăimântată.

Se târî până în curte, uitându-se cu teamă în jurul ei în timp ce se ridică în picioare. Castelul părea pustiu. Fortăreaţa Roşie nu era niciodată pustie. Toţi oamenii trebuie că se ascundeau în casele lor, cu uşile zăvorâte. Arya privi în sus, tânjind după camera ei de dormit, apoi se îndepărtă de Turnul Mâinii, ţinându-se aproape de zid pe când aluneca dintr-o umbră într-alta. Îşi spuse că se furişa după pisici… cu deosebirea că acum pisica era chiar ea, iar dacă o prindeau, ar fi ucis-o.

Strecurându-se printre clădiri şi sărind peste ziduri, ţinându-şi mereu spatele spre pereţi oricând era posibil, pentru a nu fi luată prin surprindere, Arya ajunse la grajduri aproape fără nici un incident. Zeci de mantii aurii, în cămăşi de zale, alergau pe lângă ea pe când traversă curtea interioară, dar cum nu ştia de care parte erau, se ţinu în umbră şi le lăsă să treacă.

Hullen, care fusese grăjdar-şef la Winterfell de când îşi amintea ea, zăcea prăbuşit la pământ, lângă porţile grajdului. Fusese înjunghiat de atâtea ori, încât părea că tunica lui fusese ţesută cu flori stacojii. Arya era sigură că era mort, însă când se apropie, ochii lui se deschiseră.

— Arya, du-te, şopti el. Trebuie… să-l previi… pe… tatăl tău…

Din gură îi ieşi o spuzeală de spumă sângerie. Grăjdarul închise din nou ochii şi nu mai spuse nimic.

Înăuntru erau mai multe cadavre: un îngrijitor de cai cu care se jucase şi trei dintre străjerii tatălui ei. O căruţă, încărcată cu cutii şi cufere, zăcea abandonată lângă poarta grajdului. Bărbaţii ucişi o încărcau pentru călătoria spre docuri când fuseseră atacaţi. Arya se strecură mai aproape. Unul dintre cadavre era al lui Desmond, care-i arătase sabia sa lungă şi-i promisese că-l va proteja pe tatăl ei. Zăcea pe spate, holbându-se în gol, spre tavan, în timp ce muştele îi umpleau ochii. Aproape de el se afla un alt cadavru, al unui bărbat cu mantia purpurie şi coiful cu leu în creştet al Casei Lannister. Numai unul, însă. Chiar şi unul din nord face cât zece dintre aceşti lefegii din sud, îi spusese Desmond.

— Mincinosule! spuse ea lovindu-i cadavrul, cuprinsă de o furie subită.

Animalele erau neliniştite în nişele lor, nechezând şi fornăind la mirosul sângelui. Singurul plan al Aryei era să înşeueze un cal şi să fugă departe de castel şi de oraş. Tot ce trebuia să facă era să se ţină pe drumul regelui şi va ajunge la Winterfell. Luă un căpăstru şi un harnaşament de pe perete.

Pe când trecu prin spatele căruţei, un cufăr căzut îi atrase atenţia. Probabil fusese doborât în timpul luptei, sau scăpat pe când era încărcat. Lemnul se crăpase, capacul se deschisese, lăsând conţinutul să se risipească pe pământ. Arya recunoscu mătăsuri şi satinuri şi catifele pe care nu le purtase niciodată. I-ar trebui haine călduroase pe drumul regelui, deşi…

Îngenunche în noroi, printre hainele risipite. Găsi o mantie grea de lână, o fustă de catifea şi o tunică de mătase, o rochie pe care mama ei o brodase pentru ea, o brăţară de argint pe care ar putea-o vinde. Dând capacul spart la o parte, se apucă să scotocească prin cufăr după Ac. Îl ascunsese aproape de fund, sub toată încărcătura, însă lucrurile ei se amestecaseră când cufărul fusese aruncat. Pentru o clipă, Arya se temu că altcineva găsise sabia şi o furase. Apoi, degetele ei dădură de duritatea metalului sub o rochie de satin.

— Ia uite-o, şuieră o voce în apropierea ei.

Surprinsă, Arya se răsuci brusc. Unul dintre băieţii de grajd stătea în spatele ei, cu un zâmbet afectat pe faţă; bluza albă, murdară, îi ieşea pe sub jacheta jegoasă. Cizmele sale erau pline de bălegar, iar într-o mână ţinea o furcă.

— Cine eşti tu? întrebă ea.

— Nu mă cunoaşte, zise el, însă eu o cunosc, oh, şi încă cum. Fata-lup.

— Ajută-mă să înşeuez un cal, se rugă Arya, căutând din nou în cufăr, scotocind după Ac. Tatăl meu este Mâna Regelui, te va răsplăti.

— Tatăl tău este mort, zise băiatul. Îşi târşâi picioarele spre ea. Regina va fi cea care mă va răsplăti. Vino aici, fetiţo.

— Ţine-te departe! Degetele ei se strânseră pe mânerul Acului.

— Iar eu spun, vino!

O apucă de braţ, strâns. Tot ce o învăţase Syrio Forel dispăru într-o clipă. Într-un moment de spaimă bruscă, singura lecţie pe care şi-o putu aminti era cea pe care i-o dăduse Jon Snow, prima.

Îl lovi cu vârful ascuţit, împingând lama în sus cu o forţă sălbatică, dată de frică. Acul pătrunse prin vesta de piele şi prin carnea albă a pântecului şi ieşi între omoplaţi. Băiatul scăpă furca şi scoase un sunet moale, ceva între un icnet şi un oftat. Mâinile sale se strânseră pe lamă.

— Oh, zeilor, gemu el, pe când bluza de dedesubt începu să se înroşească. Scoate-o.

Când o trase afară din el, băiatul muri.

Caii nechezau puternic. Arya se ridică de lângă cadavru, rămânând nemişcată şi înfricoşată înaintea morţii. Sângele ţâşnise din gura băiatului când se prăbuşise, iar acum mai mult curgea din tăietura din burtă, băltind sub cadavru. Palmele erau tăiate acolo unde strânsese sabia. Ea se dădu încet înapoi, cu Acul înroşit în mâini. Trebuia să scape de aici, să fugă undeva departe, undeva unde să fie dincolo de ochii acuzatori ai băiatului de grajd.

Înşfacă din nou căpăstrul şi hamurile şi alergă la iapa ei, însă pe când ridica şaua pe spatele calului, îşi dădu seama, cu o spaimă rece, că porţile castelului vor fi închise. Chiar şi uşile din spate erau, în mod sigur, păzite. Poate că străjerii nu o vor recunoaşte. Dacă-şi vor închipui că este băiat, poate că o vor lăsa… Nu, în mod sigur aveau ordine să nu lase pe nimeni afară, nu ar mai fi contat dacă o cunoşteau sau nu.

Însă mai era o cale de ieşire din castel…

Şaua alunecă din mâinile Aryei şi căzu cu o bufnitură înfundată şi un norişor de praf. Ar mai putea găsi, oare, încăperea cu monştri? Nu era sigură, însă ştia că trebuia să încerce.

Luă veşmintele pe care le adunase şi-şi puse o mantie, ascunzând Acul între faldurile ei. Făcu sul şi legă restul hainelor. Cu bocceaua sub braţ, se strecură spre capătul celălalt al grajdului. Descuind uşa din spate, privi neliniştită afară. Putea auzi la distanţă zarva luptelor cu sabia şi vaietul înfiorător al unui bărbat răsunând în toată curtea. Trebuia acum să coboare treptele în serpentină, dincolo de bucătăria mică şi de ţarcul cu porci, aşa cum făcuse ultima dată, când gonise după motanul acela… numai că asta o obliga să treacă pe lângă cazarma mantiilor aurii. Nu putea merge pe acolo. Arya încercă să se gândească la o altă cale. Dacă traversa spre partea cealaltă a castelului, s-ar putea strecura de-a lungul zidului dinspre râu şi prin mica grădină a zeilor… Însă în primul rând va trebui să traverseze curtea, sub ochii gărzilor de pe metereze.

Nu mai văzuse niciodată atât de mulţi străjeri pe ziduri. Majoritatea erau mantii aurii, înarmaţi cu suliţe. Unii dintre ei o cunoşteau din vedere. Oare ce ar face dacă ar vedea-o alergând prin curte? Ar părea atât de mică de acolo de sus, ar putea ei să-şi dea seama cine era? Le-ar păsa oare?

Trebuia să plece acum, dar când sosi clipa, fu prea speriata ca sa se pună în mişcare.

Calmă ca apa liniştită, îi şopti un glas la ureche. Arya era atât de uluită, încât aproape că scăpă bocceaua.

Privi în jur, însă în grajd nu mai era nimeni în afară de ea, de cai şi de bărbaţii morţi.

Tăcută ca umbra, auzi din nou. Era vocea ei sau a lui Syrio? N-ar fi putut spune, dar vocea îi linişti temerile.

Ieşi din grajd. Era lucrul cel mai înspăimântător pe care-l făcuse vreodată. Ar fi vrut să fugă şi să se ascundă, dar se forţă să meargă de-a lungul curţii, încet, punând un picior înaintea celuilalt de parcă ar fi avut tot timpul de pe lume şi nici un motiv să se teamă de cineva. Credea că le putea simţi privirile asupra ei, ca nişte gângănii târându-se pe sub pielea ei, sub veşminte. Nu privi nici o clipă în sus. Dacă i-ar fi văzut uitându-se la ea, tot curajul ar fi părăsit-o, ştia asta, şi atunci ar scăpa bocceaua cu haine şi ar alerga plângând, ca un copil, iar ei i-ar veni de hac. Aşa că-şi menţinu privirea în jos. Când ajunse în umbra septului regal, în partea cealaltă a curţii, era îngheţată din cauza transpiraţiei reci, însă nimeni nu dăduse alarma.

Septul era deschis şi pustiu. Înăuntru, vreo cincizeci de lumânări pentru rugăciuni ardeau într-o tăcere înmiresmată. Arya îşi zise că zeilor nu le va păsa dacă-şi însuşea două. Le ascunse în mâneci şi ieşi pe o fereastră din spate. Să se furişeze înapoi pe aleea unde îl prinsese la înghesuială pe motanul cu o singură ureche fu uşor, dar după asta se rătăci. Sări din fereastră în fereastră, încalecă ziduri şi simţi drumul spre pivniţele întunecate, tăcută ca o umbră. La un moment dat auzi o femeie plângând. Îi trebui mai mult de o oră ca să găsească fereastra lungă şi îngustă care se deschidea spre pivniţa în care aşteptau monştrii.

Îşi aruncă bocceaua prin geam şi se aplecă să-şi aprindă lumânarea. Asta era ceva riscant; focul pe care şi-l amintea ea arsese până la ultimul tăciune şi, în vreme ce sufla în jar pentru a-i reaprinde, auzi voci. Făcându-şi palmele căuş în jurul lumânării, ieşi pe fereastră când vocile se apropiară de uşă, fără să poată măcar să vadă cine era.

De data asta, monştrii nu o înspăimântau. I se păreau aproape ca nişte prieteni vechi. Îşi ridică lumânarea deasupra capului. Cu fiecare pas pe care-l făcea, umbrele se mişcau pe pereţi, de parcă s-ar fi întors ca sa-i privească trecerea.

— Balauri, şopti ea.

Trase Acul de sub mantie. Sabia subţire părea foarte mică, iar dragonii foarte mari; totuşi, cumva, Arya se simţea mai bine cu arma în mână.

Sala lungă şi lipsită de ferestre de dincolo de uşă era la fel de întunecată precum şi-o amintea ea. Ţinea Acul în mâna stângă, mâna în care purta de obicei sabia, iar în dreapta, lumânarea. Ceara fierbinte i se prelingea peste încheieturile degetelor. Intrarea în puţ şi-o amintea la stânga, aşa că Arya o luă la dreapta. O parte din ea ar fi vrut s-o ia la goană, însă îi era teamă să nu-şi stingă lumânarea. Auzi chiţcăitul îndepărtat al şobolanilor şi văzu o pereche de ochi minusculi licărind la marginea cercului de lumină, însă şobolanii nu o speriau; altele, da. I-ar fi fost atât de uşor să se ascundă aici, aşa cum se ascunsese de vrăjitor şi de bărbatul cu barba bifurcată. Aproape că-l văzu pe băiatul de grajd sprijinit de perete, cu mâinile strânse ca nişte gheare, cu sângele încă scurgându-i-se din tăieturile adânci de la palme, acolo unde-l tăiase Acul. S-ar fi putut s-o aştepte şi s-o înhaţe în momentul când va trece prin dreptul său. I-ar fi putut vedea lumânarea încă de departe. Poate că s-ar descurca mai bine fără lumină…

Frica taie mai adânc decât săbiile, zise vocea tăcută din mintea ei. Dintr-odată, Arya îşi aminti de criptele de la Winterfell. Erau mult mai înspăimântătoare decât acest loc, îşi spuse ea. Fusese doar o fetiţă atunci când le văzuse pentru prima dată. Fratele ei, Robb, îi dusese acolo, pe ea şi pe Sansa şi bebeluşul Bran, care nu era mai mare decât era acum Rickon. Aveau doar o singură lumânare între ei, iar ochii lui Bran deveniseră mari cât nişte farfurii când se holba la chipurile împietrite ale Regilor din Winter, cu lupii la picioare şi săbiile de fier în poală.

Robb îi condusese până la capăt, trecând dincolo de Bunicul şi de Brandon şi de Lyanna, pentru a le arăta propriile lor morminte. Sansa se tot uita la lumânarea mică şi groasă, neliniştită că s-ar putea stinge. Bătrâna Nan îi spusese că acolo, jos, erau păianjeni şi şobolani mari cât nişte câini. Robb zâmbise când ea îi povestise asta.

— Există lucruri mult mai rele decât păianjenii sau şobolanii, şoptise el. Pe aici merg morţii.

Spusese asta tocmai când auziseră un zgomot, jos şi adânc, înfiorător. Copilaşul Bran strânsese mâna Aryei.

Când spiritul ieşise din mormântul deschis, alb şi urlând după sânge, Sansa alergase ţipând pe scări, iar Bran se lipise de piciorul lui Robb, scâncind. Arya îşi păstrase cumpătul şi-i dădu spiritului un pumn. Era doar Jon, acoperit cu făină.

— Prostule, îi spusese ea, ai speriat copilul, însă Jon şi Robb se puseseră pe râs, iar nu peste mult timp Bran şi Arya li se alăturaseră.

Amintirea o făcu să zâmbească, iar după aceea, bezna nu mai ascundea nici un fel de spaime pentru ea. Băiatul de grajd era mort, îl omorâse ea, iar dacă avea de gând să-i sară în cale, îl va omorî din nou. Pleca acasă. Totul va fi mai bine odată ce va fi din nou acasă, în siguranţă în spatele marilor ziduri cenuşii din granit de la Winterfell.

Paşii ei se reverberau în ecouri stinse, grăbindu-se înaintea ei, pe măsură ce Arya se afundă tot mai mult în beznă.