Urzeala tronurilor

DAENERYS

— Marea Dothraki, spuse Ser Jorah Mormont, strunindu-şi şi oprindu-şi calul lângă ea, pe vârful colinei.

Sub ei, câmpia se întindea imensă şi pustie, o vastă suprafaţă plată care trecea de orizontul îndepărtat. Chiar era marea, se gândi Dany. De jur-împrejur nu mai erau dealuri, munţi, nici copaci, oraşe sau drumuri, numai iarbă nesfârşită, firele înalte tălăzuind precum valurile atunci când bătea vântul.

— E aşa de verde, spuse ea.

— Acum, da, se învoi Ser Jorah. Ar trebui să vezi cum este când apar florile de un roşu-închis, cât cuprinzi cu privirea, ca o mare de sânge. Vino în sezonul uscat, iar lumea se acoperă de culoarea bronzului vechi. Iar asta este numai hranna, copilă. Sunt sute de feluri de ierburi aici, ierburi la fel de galbene ca lămâia şi vineţii precum indigoul, ierburi albastre şi portocalii şi ierburi precum curcubeul. Mai jos, spre Tărâmul Umbrelor, dincolo de Asshai, se spune că există un ocean de ierburi-fantomă, mai înalte decât un om călare, cu tulpini la fel de albe ca sticla lăptoasă. Omoară toate celelalte plante şi strălucesc în beznă cu spiritele celor blestemaţi. Dothraki susţin că, într-o zi, ierburile-fantomă vor acoperi întreaga lume, iar atunci viaţa se va sfârşi.

Ideea o făcu pe Dany să se înfioare.

— Nu vreau să vorbim acum de asta, spuse ea. E aşa de frumos aici, nu vreau să mă gândesc că totul moare.

— După cum ţi-e voia, khaleesi, făcu Ser Jorah cu respect.

Ea auzi voci şi se întoarse să privească în spate. Ea şi Mormont se distanţaseră de restul grupului lor, iar acum ceilalţi urcau panta de sub ei. Slujnica sa, Irri, şi tinerii arcaşi ai khas-ului ei erau agili precum centaurii, însă Viserys încă se mai lupta cu scările scurte ale şeii plate. Fratele ei era un nevolnic aici. N-ar fi trebuit să vină niciodată. Magister Illyrio îl îndemnase să aştepte în Pen-tos, îi oferise găzduire la conacul său, însă Viserys nu acceptase. Va rămâne cu Drogo până la plata întregii datorii, până ce va avea coroana promisă.

— Iar dacă încearcă să mă tragă pe sfoară, va afla, spre nenorocirea sa, ce înseamnă să trezeşti un balaur, promisese Viserys , aşezându-şi mâna pe spada sa împrumutată.

Illyrio închisese ochii la asta, urându-i numai de bine.

Dany îşi dădu seama că nu voia să asculte acum văicărelile fratelui ei. Ziua era prea frumoasă. Cerul era de un albastru-închis, iar la mare înălţime deasupra lor, un şoim vâna zburând în cerc. Marea de iarbă se legăna şi suspina cu fiecare pală de vânt, aerul îi atingea călduţ faţa, iar Dany se simţea împăcată cu toate. Nu-l va lăsa pe Viserys să strice tot.

— Aşteaptă, îi spuse lui Ser Jorah. Spune-le să se oprească toţi, spune-le că am poruncit eu asta.

Cavalerul zâmbi. Ser Jorah nu era un bărbat arătos. Avea gâtul şi umerii ca de taur, un păr negru şi aspru care-i acoperea braţele şi pieptul, atât de des încât nu-i mai rămăsese şi pentru cap. Totuşi, zâmbetul lui o liniştea.

— Începi să vorbeşti ca o regină, Daenerys.

— Nu ca o regină, spuse Dany, ca o kbaleesi. Îşi mână calul acolo şi galopă în jos, pe colină, singură. Panta era abruptă şi stâncoasă, însă ea călărea fără teamă, iar bucuria şi primejdia coborârii erau ca un cântec pentru inima ei.

Toată viaţa, Viserys îi spusese că era o prinţesă, dar numai când călărise pe iapa argintie se simţise cu adevărat aşa. La început, nu fusese deloc uşor. Khalasar-ul ridicase tabăra dimineaţa, după nuntă, deplasându-se spre est, spre Vaes Dothrak, iar în cea de-a treia zi, Dany crezuse că moare. Băşicile provocate de şa i se spărseseră pe fund, hidoase şi însângerate. Coapsele ei se frecaseră până la rană, mâinile îi erau julite de la frâu, iar muşchii picioarelor şi de pe spate erau atât de amorţiţi, încât abia dacă mai putea şedea. La vremea apusului, slujnicele trebuiseră să o ajute să coboare de pe cal.

Nici chiar noaptea nu-i adusese alinare. Khal Drogo o ignorase în timpul deplasării, la fel cum o ignorase în timpul nunţii, şi-şi petrecuse noaptea bând împreună cu războinicii şi cavalerii de sânge, călărind cai de rasă, privind femeile dansând şi bărbaţii murind. Dany nu-şi putea afla locul în acele fragmente din viaţa lui. Fusese lăsată să cineze singură sau cu Ser Jorah şi fratele ei, iar mai târziu să plângă singură în pat. Totuşi, în fiecare noapte, cu ceva timp înaintea zorilor, Drogo venea în cortul ei şi o trezea în întuneric pentru a o munci neobosit, aşa cum îşi muncea şi armăsarul. Întotdeauna o lua pe la spate, în maniera Dothraki, pentru care Dany îi era recunoscătoare; în acest fel, domnul soţ nu putea vedea lacrimile care-i umezeau faţa şi putea folosi perna ca să-şi înăbuşe ţipetele de durere. Când termina, el închidea ochii şi începea să sforăie uşor, iar Dany se lungea lângă el, cu trupul zdrelit şi dureros, prea dureros ca să poată dormi.

Zilele treceau una după alta, iar nopţile urmau una câte una, până când Dany ştiu că nu mai putea îndura nici o clipă. Mai degrabă s-ar fi omorât decât să continue, se hotărî ea într-o noapte…

Totuşi, când adormi în noaptea aceea, avu din nou visul cu dragonul. De data asta, Viserys nu-i mai apăru. Erau numai ea şi dragonul. Solzii lui erau întunecaţi ca noaptea, umezi şi năclăiţi de sânge. Sângele ei, simţea Dany. Ochii dragonului erau ca lacurile de magmă lichidă, iar când îşi deschise gura, flama ţâşni afară vuind ca un uragan fierbinte. O putea auzi cântând pentru ea şi-şi deschise braţele pentru foc, îmbrăţişându-l, lăsându-l s-o înghită cu totul, s-o purifice şi s-o liniştească, s-o cureţe, îşi putea simţi carnea pârjolindu-se şi înnegrindu-se şi scorojindu-se, îşi putea simţi sângele fierbând şi transformându-se în abur, dar fără nici o durere. Se simţea puternică, înnoită şi aprigă.

Iar a doua zi, în mod ciudat, nu o mai durea chiar atât de tare. Era ca şi cum zeii ar fi auzit-o şi li s-ar fi făcut milă de ea. Chiar şi slujnicele sale remarcară schimbarea.

— Khaleesi! spusese Jhiqui, ce s-a întâmplat? Sunteţi bolnavă?

— Am fost, răspunse ea, aplecată peste ouăle de dragon pe care i le dăruise Illyrio când se cununase.

Atinse unul, cel mai mare dintre ele, trecându-şi palma uşor peste piatră. Negru şi purpuriu, se gândi ea, la fel ca dragonul din visul meu. Piatra era ciudat de caldă sub degetele ei… sau mai visa ea încă? îşi retrase tulburată mâna.

Din acea oră, fiecare zi fu mai uşoară decât precedenta. Picioarele-i erau mai puternice; băşicile se sparseră şi mâinile ei deveniră mai aspre; coapsele moi se întăriră, suple ca pielea.

Khal-ul îi poruncise slujnicei Irri să o înveţe să călărească în felul Dothraki, însă mânza-i fu adevăratul dascăl. Calul părea să-i simtă stările, de parcă ar fi fost o singură minte. Cu fiecare zi care trecea, Dany se simţea tot mai sigură de locul ei. Dothrakii erau un popor aspru şi lipsit de sentimentalisme şi nu aveau în obicei să dea nume animalelor, aşa că Dany se gândi la al ei ca la „Argint”. Nu mai iubise niciodată ceva atât de mult.

Pe măsură ce călăritul deveni tot mai puţin o caznă, Dany începu să observe frumuseţile tărâmului din jurul ei. Călărea în fruntea khalasar-ului, împreună cu Drogo şi cavalerii săi de sânge, aşa că fiecare ţinut i se înfăţişa proaspăt şi neîntinat. În urma lor, marea hoardă putea răscoli pământul şi tulbura râurile şi ridica în aer nori de praf sufocant, dar câmpurile din faţa lor erau întotdeauna verzi şi proaspete.

Traversară dealurile domoale de la Norvos, trecând de fermele terasate şi micile sate în care locuitorii priveau neliniştiţi de pe zidurile albe. Străbătură vadurile a trei râuri molcome şi un al patrulea, vijelios şi îngust şi înşelător, îşi ridicară tabăra în apropierea unei cascade înalte şi albastre, ocoliră ruinele năruite ale unui mare oraş mort, în care se spunea că nălucile gemeau printre coloanele de marmură înnegrită. Galopară pe drumurile Valyriene, vechi de o mie de ani şi drepte ca o săgeată Dothraki. Cât timp luna fu la jumătate, călăriră prin Pădurea Qohor, unde frunzele formau o boltă aurie, la mare înălţime deasupra lor, iar trunchiurile copacilor erau la fel de late precum porţile unui oraş. În pădure vieţuiau reni imenşi şi tigri tărcaţi şi lemuri cu blănurile argintii şi ochi purpurii, dar fugiră toţi înainte de apropierea khalasar-ului, iar Dany nu dădu cu ochii de ei.

Pe atunci, chinurile începură să-i dispară din amintire, încă o mai durea, după ce călărea cât era ziua de lungă, dar, cumva, durerea avea acum o dulceaţă, în fiecare dimineaţă se urca voioasă în şa, nerăbdătoare să afle ce minunăţii o mai aşteptau în ţinuturile din faţă. Începu să găsească plăcere chiar şi în nopţile ei, iar dacă încă striga când Drogo o lua, nu mai era întotdeauna din cauza durerii.

La poalele colinei, ierburile se ridicau în jurul ei, înalte şi suple. Dany încetini şi călări la pas pe câmpie, pierzându-se în verdele ei, binecuvântat de singură. În khalasar nu era niciodată singură. Khal Drogo venea la ea numai după apusul soarelui, însă slujnicele o hrăneau şi o îmbăiau şi dormeau la intrarea în cortul ei, iar cavalerii de sânge ai lui Drogo şi oamenii khas-ului nu erau niciodată prea departe. Fratele ei devenise o umbră nedorită, zi şi noapte. Dany îl putea auzi pe vârful colinei, cu glasul său ascuţit de furie pe când striga la Ser Jorah.

Călări, afundându-se tot mai mult în marea Dothraki. Verdele o înghiţi cu totul. Văzduhul era încărcat de miresmele pământului şi ierburilor, amestecate cu mirosul de cal, cu cel al transpiraţiei lui Dany şi al uleiurilor din părul ei. Mirosuri Dothraki. Păreau să aparţină locurilor acestora. Dany le respiră pe toate, râzând. Simţi o pornire bruscă de a pipăi pământul de sub ea, dea-şi afunda degetele de la picioare în solul gras şi negru. Sărind din şa, îşi lăsă Argintul să pască în timp ce-şi scoase cizmele.

Viserys apăru dintr-odată lângă ea, ca o furtună de vară, calul nechezând sub el pentru că trăgea prea tare de frâu.

— Cum îndrăzneşti, urlă la ea, să-mi dai mie porunci? Mie?! Sări de pe cal, poticnindu-se când ajunse jos. Era congestionat la faţă. O înşfacă şi o scutură. Ai uitat cine eşti? Uită-te la tine! Uită-te la tine!

Dany nu avea nevoie să se uite. Era desculţă, cu părul uns, îmbrăcată în costum de călărie Dothraki din piele şi cu o vestă pictată, primită ca dar de nuntă. Părea să aparţină locurilor. Viserys era murdar şi năclăit în mătăsurile şi zalele lui de orăşean.

El continua să urle:

— Tu nu-i porunceşti unui dragon! înţelegi? Sunt Lord al celor Şapte Regate şi nu primesc ordine de la curviştina unui negustor de cai, auzi? Mâna lui se înfipse sub vesta ei, degetele afundându-se dureros în sânul ei. Mă auzi?

Dany îl împinse cu brutalitate. Viserys se holbă la ea, cu ochii liliachii privind-o neîncrezători. Nu-l mai sfidase niciodată până atunci. Niciodată nu i se opusese. Trăsăturile lui se schimonosiră de furie. O va face s-o doară acum, şi încă rău de tot, ea ştia asta.

Poc!

Biciul răsună ca un tunet. Firul se înfăşură în jurul gâtului lui Viserys, smucindu-l înapoi. Căzu lat în iarbă, uluit şi asfixiat. Călăreţii Dothraki îl huiduiră, iar el se chinui să se ridice în picioare. Cel cu biciul, tânărul Jhogo, rosti o întrebare. Dany nu-i înţelese cuvintele, însă Irri veni şi ea, odată cu Ser Jorah şi cu restul khas-ului.

— Jhogo întreabă dacă vreţi să moară, kbaleesi, zise Irri.

— Nu, răspunse Dany. Nu.

Jhogo înţelese asta. Unul dintre ceilalţi latră un ordin, iar Dothrakii izbucniră în râs. Irri îi explică:

— Quaro crede că ar trebui să-i tăiaţi o ureche, pentru a-l învăţa minte.

Fratele ei era în genunchi, cu degetele scotocind sub zalele de piele, urlând incoerent, luptând să respire. Biciul era strâns înfăşurat pe gâtlejul său.

— Spune-le că nu vreau să păţească nimic, zise Dany.

Irri repetă cuvintele în dothrakiană. Jhogo trase de bici, răsucindu-l pe Viserys ca pe o marionetă. Căzu din nou lat, eliberat de sub strânsoarea pielii, iar sub bărbie se ivise o dungă subţire de sânge, acolo unde biciul muşcase adânc.

— L-am avertizat asupra a ceea ce s-ar putea întâmpla, doamna mea, spuse Ser Jorah. I-am spus să rămână pe colină, aşa cum aţi poruncit.

— Ştiu că i-ai spus, răspunse Dany, privindu-l pe Viserys.

Zăcea la pământ respirând zgomotos, cu faţa roşie, smiorcăindu-se. Era jalnic. Fusese dintotdeauna jalnic. Cum de nu văzuse asta până acum? Înlăuntrul ei, acolo unde sălăşluise frica, era un loc gol.

— Luaţi-i calul, îi porunci ea lui Ser Jorah. Viserys icni spre ea. Nu-i venea să creadă ce auzise; nici lui Dany nu-i venea să creadă ce spunea. Totuşi, cuvintele ieşeau: Lăsaţi-l pe fratele meu să meargă pe jos, în urma noastră, la capătul khalasar-ului.

Printre Dothraki, bărbatul care nu e călare nu este bărbat, cel mai de jos dintre cei de jos, lipsit de onoare sau de mândrie.

— Să-l vadă toţi aşa cum este.

— Nu! urlă Viserys. Se răsuci spre Ser Jorah, milogindu-se în limba comună în cuvinte pe care călăreţii nu le înţelegeau. Loveşte-o, Mormont. Răneşte-o. Regele tău ţi-o porunceşte. Omoară aceşti câini Dothraki şi învaţ-o minte.

Cavalerul exilat privi de la Dany la fratele ei; ea desculţă, cu pământ între degete şi unsoare în păr, el în mătăsuri şi oţel. Dany putu citi pe faţa lui ce hotărâre luase.

— Va merge pe jos, khaleesi, spuse el. Luă de dârlogi calul fratelui ei, iar Dany se aburcă pe Argintul ei.

Viserys pufni spre el, şi se aşeză înapoi în noroi. Rămăsese tăcut, însă nu se mai clinti, iar ochii lui erau plini de venin când ceilalţi se îndepărtară. Curând, fu ascuns privirii de iarba înaltă. Când nu-l mai putură vedea, Dany începu să se teamă.

— Mai nimereşte drumul înapoi? îl întrebă pe Ser Jorah pe când galopau.

— Chiar şi un orb, aşa ca fratele dumneavoastră, ar trebui să ne poată călca pe urme, răspunse el.

— E mândru. S-ar putea să fie prea împovărat de ruşine ca să mai vină după noi.

Jorah izbucni în râs.

— Unde altundeva s-ar putea duce? Dacă nu mai poate găsi khalasar-ul, khalasar-ul îl va găsi pe el, cu siguranţă. Este destul de greu să te îneci în marea Dothraki, copilă.

Dany întrevăzu adevărul acestor spuse. Khalasar-ul era ca un oraş în marş, însă nu mărşăluia orbeşte. Întotdeauna, cercetaşii se avântau departe de coloana principală, atenţi la orice semn al prăzii sau al duşmanilor, în vreme ce călăreţii păzeau flancurile. Nu pierdeau nimic din vedere, nu aici, în aceste ţinuturi, în locul de unde veniseră. Aceste câmpii erau parte din ei… iar acum şi din ea.

— L-am lovit, spuse ea, cu uimire în glas. Acum, că totul se terminase, părea că avusese un vis ciudat. Ser Jorah, crezi că… va fi atât de furios când se va întoarce… O trecură fiorii. Am trezit balaurul, nu-i aşa?

Ser Jorah pufni.

— Poţi trezi morţii, fată? Fratele tău, Rhaegar, a fost ultimul dragon, iar el a murit pe Trident. Viserys e mai nevolnic decât umbra unui şarpe.

Cuvintele lui dure o uimeau. Se părea că toate lucrurile în care crezuse erau puse, dintr-odată, la îndoială.

— Ai jurat pe sabie, în faţa lui.

— Am făcut-o, fată, spuse Ser Jorah. Iar dacă fratele tău este umbra unui şarpe, ce sunt atunci slujitorii lui?

Glasul lui era amar.

— Totuşi, este încă rege, regele adevărat. Este…

Jorah îşi struni calul şi privi spre ea.

— Să înfruntăm adevărul, acum. Ai vrea să-l vezi pe Viserys pe tron?

Dany se gândise la asta.

— Nu ar fi un rege bun, nu-i aşa?

— Au fost şi alţii mai răi… dar nu prea mulţi.

Cavalerul îşi înfipse pintenii în armăsarul său şi o luă din nou la galop. Dany călărea lângă el.

— Totuşi, zise ea, oamenii de rând îi aşteaptă venirea. Magister Illyrio spune că brodează flamuri cu dragoni şi se roagă pentru reîntoarcerea lui Viserys peste marea îngustă, ca să-i elibereze.

— Oamenii de rând se roagă şi pentru ploaie, pentru copii sănătoşi şi o vară fără de sfârşit, îi spuse Ser Jorah. Pentru ei nu contează dacă înalţii lorzi se joacă cu tronurile, atâta vreme cât sunt lăsaţi în pace. Dădu din umeri. Dar nu sunt lăsaţi niciodată.

Un timp, Dany călări fără să mai spună nimic, cercetând cuvintele ca pe o cutie cu cuburi. Se ridicau împotriva a tot ce-i spusese vreodată Viserys despre oamenii cărora le păsa atât de puţin dacă deasupra lor domnea un rege adevărat sau un uzurpator. Cu cât se gândea mai mult la cuvintele lui Jorah, cu atât mai adevărate i se păreau.

— Tu pentru ce te rogi, Ser Jorah? îl întrebă ea.

— Pentru Acasă, răspunse el cu un glas străbătut de dor.

— Şi eu mă rog pentru acasă, îi spuse ea încrezătoare.

Ser Jorah râse.

— Uită-te în jurul tău, khaleesi.

Însă nu erau câmpiile ceea ce văzu Dany. Erau Debarcaderul Regelui şi marea Fortăreaţă Roşie pe care Aegon Cuceritorul o ridicase. Era Piatra Dragonului, unde se născuse ea. În ochii minţii ei ardeau mii de lumini, un foc la fiecare fereastră. În ochii minţii ei, toate porţile erau roşii.

— Fratele meu nu-şi va recăpăta niciodată cele Şapte Regate, spuse Dany.

Ştiuse asta de multă vreme, îşi dădu acum seama. Ştiuse asta dintotdeauna. Doar că nu-şi permisese niciodată să o şi spună, nici măcar în şoaptă; acum o spusese pentru Jorah Mormont şi în auzul întregii lumi. Ser Jorah îi adresă o privire iscoditoare.

— Doar nu crezi asta.

— Nu ar putea conduce o armată nici dacă soţul şi stăpânul meu i-ar da una, glăsui Dany. Nu are avere, iar singurul cavaler care-l urmează îl consideră mai nevrednic decât un şarpe. Dothrakii îşi bat joc de nevolnicia lui. Nu ne va aduce niciodată înapoi acasă.

— Deşteaptă copilă, zâmbi cavalerul.

— Nu sunt copilă, răspunse ea cu asprime.

Călcâiele ei apăsară coastele iepei, îndemnând Argintul la galop. Goni din ce în ce mai tare, lăsându-i pe Jorah şi pe ceilalţi mult în urmă, iar vântul cald îi răscoli părul şi soarele la apus îi înroşi chipul. Când ajunse la khalasar, amurgea.

Sclavii îi ridicaseră cortul pe malul unui iaz cu apă adusă de la un izvor. Putea auzi vocile aspre dinspre palatul din iarbă ţesută de pe deal. Curând, vor izbucni hohote de râs, când bărbaţii din khas-ul ei vor povesti ce se întâmplase astăzi pe câmp. La vremea când Viserys se va înapoia şchiopătând printre ei, fiecare bărbat, femeie şi copil din tabără va şti că fusese lăsat fără cal. În khalasar nu existau secrete.

Dany dădu Argintul sclavilor ei, pentru ţesălat, şi intră în cort. Era răcoare şi semiîntuneric sub mătasea cortului. După ce lăsă acoperitoarea de la intrare să cadă în urma ei, Dany văzu o geană de lumină roşiatică, prăfuită, ridicându-se să atingă ouăle de dragon. Preţ de o clipă. Mii de picături de flăcări stacojii erupseră sub ochii ei. Clipi şi se risipiră.

Piatră, îşi spuse. Sunt doar pietre, chiar şi Illyrio a spus asta, dragonii sunt morţi cu toţii. Îşi lipi palma de oul negru, iar degetele-i alunecară uşor pe curbura sa. Piatra era caldă. Aproape fierbinte.

— Soarele, şopti Dany. Soarele le-a încălzit în timpul drumului.

Porunci slujnicelor să-i pregătească baia. Doreah făcu un foc lângă cort, în vreme ce Irri şi Jhiqui aduseră vana mare, de aramă, un alt dar de nuntă, şi scoaseră apă din iaz. Când vana se umplu, Irri o ajută să intre şi o urmă şi ea.

— Aţi văzut vreodată un dragon? întrebă ea, pe când Irri o freca pe spate, iar Jhiqui îi scotea nisipul din păr.

Auzise că primii dragoni veniseră dinspre est, de pe Tărâmul Umbrelor, de dincolo de Asshai şi insulele Mării de Jad. Poate că unii mai trăiau încă acolo, în ţinuturi stranii şi sălbatice.

— Dragonii nu mai există, khaleesi, răspunse Irri.

— Sunt morţi, se arătă de acord Jhiqui. De multă, multă vreme.

Viserys îi spusese că ultimul dintre dragonii Targaryeni murise cu nu mai mult de un secol şi jumătate înainte, în vremea domniei lui Aegon al III-lea, care fusese numit Nenorocirea Dragonului, ceea ce nu i se părea lui Dany foarte mult.

— Peste tot? întrebă ea dezamăgită. Chiar şi în est? În vest, orice urmă de vrajă pierise atunci când Apocalipsa se prăvălise peste Valyria şi Tărâmurile Verii Lungi, şi nici un oţel călit cu farmece, nici un aducător de furtuni sau dragoni nu mai putuse rezista, însă Dany auzise mereu că în est era altceva. Se spunea că insulele Mării de Jad erau străbătute de manticori, că vasiliscii infestau junglele din Yi Ti, că făcătorii de farmece, vrăjitorii şi aeromancerii îşi practicau artele pe faţă la Asshai, în vreme ce stăpânii umbrelor şi magii sângelui îşi urzeau teribilele lor vrăji în miez de noapte. De ce n-ar fi şi dragoni?

— Nu şi dragoni, spuse Irri. Bărbaţi curajoşi i-au omorât, pentru că dragonii erau nişte jivine înspăimântătoare. Este ştiut.

— Este ştiut, fu de acord Jhiqui.

— Un neguţător din Qarth mi-a spus odată că dragonii au venit din lună, glăsui blonda Doreah, încălzind un prosop deasupra focului.

Jhiqui şi Irri erau de aceeaşi vârstă ca Dany, fete Dothraki, luate în sclavie când Drogo distrusese khalasar-ul tatălui lor. Doreah era mai în vârstă, având aproape douăzeci de ani. Magister Illyrio o găsise într-o casă a plăcerilor din Lys. Când Dany întoarse curioasă capul, părul argintiu, ud, i se lipi pe ochi.

— Din lună?

— Mi-a spus că luna era un ou, khaleesi, spuse fata lyseniană. Cândva au fost două luni pe cer, însă una s-a aventurat prea aproape de soare şi s-a sfărâmat din cauza căldurii. O mie de mii de dragoni au ţâşnit din ea şi au băut focul din soare. De asta scuipă dragonii flăcări. Într-o bună zi, şi cealaltă lună va săruta soarele şi va crăpa şi atunci dragonii se vor întoarce.

Cele două fete Dothraki chicotiră şi se puseră pe râs.

— Ce sclavă smintită şi cu paie în cap eşti, spuse Irri.

Luna nu este un ou. Luna este o zeiţă, femeia soarelui. Este ştiut asta.

— Este ştiut, fu de acord şi Jhiqui.

Pielea lui Dany era bine frecată şi rozalie când ieşi din vană. Jhiqui o întinse pe jos să-i ungă trupul cu uleiuri şi să-i scoată orice urmă de mizerie din pori. După aceea, Irri o stropi cu esenţă de flori şi scorţişoară. În vreme ce Doreah îi pieptănă părul până ce luci precum firul de argint, ea se gândi la lună, la ouă şi la dragoni.

Cina ei era o masă frugală, alcătuită din fructe şi brânză şi pâine prăjită, cu o ulcică de vin cu miere, ca să-i alunece bine pe gât…

— Doreah, rămâi să mănânci cu mine, porunci Dany când le trimise pe celelalte slujnice de acolo. Fata lyseniană avea părul de culoarea mierii şi ochii precum o zi de vară. Îşi plecă privirea când rămaseră singure.

— Mă onoraţi, khaleesi, spuse ea, însă nu era vorba de onoare, ci doar de servire. Mult după ce răsărise luna, ele încă mai discutau.

În noaptea aceea, când Khal Drogo veni, Dany îl aştepta. El se opri la intrarea cortului ei şi o privi cu surprindere. Ea se ridică încet şi-şi deschise mătăsurile de noapte şi le lăsă să cadă la pământ.

— Noaptea asta trebuie să ieşim, domnul meu, îi spuse ea, pentru că Dothrakii credeau că toate lucrurile importante într-o viaţă de om trebuiau săvârşite sub cerul liber.

Khal Drogo o urmă sub lumina lunii, iar clopoţeii din părul său zornăiau încet. La câţiva paşi de cortul ei se afla un pat din iarbă moale, iar acolo îl trase Dany jos. Când el încercă să o întoarcă, îi puse o mână pe piept.

— Nu, spuse ea. În noaptea asta îţi voi privi chipul.

În inima khalasar-ului nu exista intimitate. Dany simţea ochi asupra ei când îl dezbrăcă, auzi voci şoptite şi făcu lucrurile pe care i le spusese Doreah să le facă. Pentru ea nu însemna nimic. Nu era ea o khaleesi? Ochii lui erau singurii care contau, şi când se urcă pe el văzu în ei ceva ce nu mai văzuse niciodată înainte. Îl munci la fel de aprig pe cât îşi muncise Argintul, iar când sosi momentul plăcerii, Khal Drogo o strigă pe nume.

Se aflau în partea cealaltă a mări Dothraki atunci când Jhiqui atinse cu degetele curbura uşoară a pântecului ei şi spuse:

— Khaleesi, aveţi un copil.

— Ştiu, îi spuse Dany.

De onomastica ei împlinise paisprezece ani.