Urzeala tronurilor

EDDARD

— Turnirul Mâinii este cel care ne provoacă toate necazurile, lorzii mei, se plânse comandantul Gărzii Orăşeneşti.

— Turnirul regelui, îl corectă Ned, tresărind. Vă asigur că Mâna nu doreşte nimic din toate acestea.

— Spuneţi-i cum vreţi, domnul meu. Cavalerii au început să sosească din tot regatul, iar pentru fiecare cavaler avem doi călăreţi liberi, trei meşteşugari, şase oameni de arme şi zeci de negustori, zeci de târfe şi mai mulţi hoţi decât îndrăznesc să ghicesc. Căldura aceasta blestemată a trimis în boală jumătate din oraş, iar acum, cu aceşti oaspeţi… Noaptea trecută am avut un înec, o încăierare la o tavernă, trei bătăi cu cuţitele, un viol, două incendii, jafuri fără număr şi curse de cai între beţivi pe Strada Surorilor. Cu o noapte înainte, în Marele Sept a fost găsit capul unei femei, plutind în bazinul curcubeului. Nimeni nu pare să ştie cum a ajuns acolo sau al cui e.

— Ce îngrozitor, făcu Varys înfiorându-se.

Lordul Renly Baratheon era chiar mai puţin înţelegător.

— Dacă nu poţi menţine liniştea regelui, Janos, poate că Garda Oraşului ar trebui comandată de cineva care poate.

Solid şi fălcos, Janos Slynt ţâşni în sus ca o broască furioasă, tigva sa pleşuvă colorându-se în roşu.

— Însuşi Aegon Dragonul n-ar putea păzi liniştea regelui, Lord Renly. Am nevoie de mai mulţi oameni.

— Cât de mulţi? întrebă Ned, aplecându-se înainte. Ca întotdeauna, Robert nu se obosise să participe la şedinţa consiliului, aşa că trebuia ca Mâna să vorbească în numele său.

— Cât de mulţi posibil, Lord Mână.

— Angajează încă cincizeci de oameni noi, îi spuse Ned. Lord Baelish va avea grijă să primeşti banii.

— Chiar aşa? făcu Degeţel.

— Chiar aşa. Ai găsit patruzeci de mii de dragoni din aur pentru campionul turnirului, deci în mod sigur poţi aduna câteva parale pentru a păzi liniştea regelui. Ned se întoarse din nou spre Janos Slynt. De asemenea, am să-ţi dau douăzeci de oameni buni din propria mea gardă, să vă ajute până ce pleacă mulţimea.

— Toate mulţumirile, Lord Mână, spuse Slynt înclinându-se. Vă promit că vor fi folosiţi cum trebuie.

Când comandantul primi permisiunea să plece, Eddard Stark se întoarse spre ceilalţi membri ai consiliului.

— Cu cât mai repede se va termina această nebunie, cu atât îmi va plăcea mai mult.

Ca şi cum cheltuielile şi problemele nu erau suficient de agasante, cu toţii insistară să pună degetul pe rana lui Ned, numind competiţia „turnirul Mâinii”, de parcă el ar fi fost cauza lui. Iar Robert chiar părea convins că ar trebui să se simtă onorat.

— Regatul prosperă din astfel de evenimente, lordul meu, spuse Marele Maester Pycelle. Ele aduc marea şansă a gloriei, iar pentru prostime constituie o pauză de la grijile ei.

— Şi pune bani în multe buzunare, adăugă Degeţel. Fiecare han din acest oraş este plin, iar târfele umblă deja crăcănate la fiecare pas.

Lord Renly râse.

— Avem noroc că fratele meu Stannis nu este acum cu noi. Vă amintiţi de vremea când a propus interzicerea bordelurilor? Regele l-a întrebat dacă n-ar vrea să interzicem şi mâncatul, uşuratul şi respiratul. Dacă e s-o spunem pe-a dreaptă, uneori chiar şi eu mă întreb cum s-o fi ales Stannis cu o fiica aceea a lui atât de urâtă. El se duce în patul nupţial ca un om care pleacă la război, cu o privire mohorâtă şi hotărârea de a-şi face datoria.

Ned nu se alăturase hohotelor de râs.

— Şi eu mă îngrijorez pentru fratele tău. Mă întreb când intenţionează să-şi încheie vizita la Piatra Dragonului şi să-şi reia locul în acest consiliu.

— Fără îndoială că îndată ce vom fi aruncat toate târfele în mare, răspunse Degeţel, provocând alte hohote de râs.

— Am auzit destule despre târfe pe ziua de astăzi, spuse Ned ridicându-se. Ne vedem mâine.

Harwin era la uşă când Ned se întoarse la Turnul Mâinii.

— Adu-l pe Jory în apartamentele mele şi spune-i tatălui tău să pună şaua pe calul meu, îi ceru Ned, poate puţin prea brusc.

— Cum spuneţi, lordul meu.

Fortăreaţa Roşie şi „turnirul Mâinii” îl mâncau de viu, se gândi Ned pe când urca. Tânjea după alinarea din braţele lui Catelyn, după zgomotele iscate când Robb şi Jon îşi încrucişau săbiile pe terenul de antrenament» după zilele răcoroase şi nopţile reci din nord. Ajuns în apartamentele lui, îşi scoase mătăsurile de consiliu şi rămase, o clipă, cu o carte în mână, aşteptând să vină Jory.

Genealogiile şi Istoriile Marilor Case din cele Şapte Re* gate, Cu descrieri ale Multor înalţi Lorzi şi Nobile Doamne şi ale Copiilor Lor, de Marele Maester Malleon. Pycelle spusese adevărul, era plicticoasă la citit. Totuşi, Jon Arryn o ceruse, iar Ned era sigur că avusese motive. Era ceva acolo, un adevăr îngropat în aceste pagini îngălbenite şi sfărâmicioase, pe care numai el l-ar fi putut vedea» Dar ce? Tomul era vechi de mai bine de un secol. Abia dacă mai trăia vreun om care să se fi născut când Malleon alcătuise aceste liste prăfuite de nunţi, naşteri şi decese.

Deschise încă o dată la secţiunea Casei Lannister şi răsfoi paginile încet, sperând, împotriva oricărei speranţe, că îi va sări ceva în ochi. Lannisterii erau o familie veche, cu strămoşi care se trăgeau din Lann cel Isteţ, un pungaş din Era Eroilor, care era, fără îndoială, legendar precum Bran Constructorul, deşi mult mai îndrăgit de trubaduri şi de povestitori. În cântece, Lann era cel care scosese familia Casterly afară din Casterly Rock fără să fi folosit nici o armă, doar isteţimea sa, şi furase aur din soare ca să-şi lumineze părul buclat. Ned îşi dorea ca el să fie aici, să scoată adevărul din această carte blestemată.

O bătaie scurtă în uşă îl anunţă pe Jory Cassel. Ned închise tomul lui Malleon şi-l pofti să intre.

— Am promis Gărzii Oraşului douăzeci de oameni din propria mea gardă până la terminarea turnirului, îi spuse el. Mă bazez pe tine ca să alegi oamenii. Încredinţează-i comanda lui Alyn şi asigură-te că oamenii vor pricepe că sunt chemaţi să oprească încăierările, nu să le stârnească. Ridicându-se, Ned deschise cufărul din lemn de cedru şi scoase o tunică uşoară din lână. L-ai găsit pe. băiatul de la grajd?

— Paznicul, lordul meu, spuse Jory. Jură că nu va mai pune mâna pe alt cal niciodată.

— Ce a avut de spus?

— Susţine că îl cunoştea pe Lordul Arryn foarte bine. Erau prieteni de o vreme. Jory pufni. Mâna oferă întotdeauna băieţilor o para de ziua numelui lor, spune el. Are un talent cu caii. Niciodată nu-şi călăreşte armăsarii prea aprig, le cumpără morcovi şi mere, aşa că ei se bucură întotdeauna să-l vadă.

— Morcovi şi mere, repetă Ned. I se părea că acest flăcău îi va fi chiar de mai puţin folos decât ceilalţi. Iar el era ultimul dintre cei patru trimişi de Degeţel. Jory vorbise cu fiecare în parte. Ser Hugh fusese repezit şi necomunicativ, arogant, aşa cum numai un cavaler proaspăt învestit putea fi. Dacă Mâna dorea să vorbească cu el, ar fi bucuros să-l primească, însă nu accepta să fie interogat de un biet căpitan al gărzii… chiar dacă numitul căpitan era cu zece ani mai vârstnic decât el şi un spadasin de o sută de ori mai bun. Cel puţin, slujnica fusese plăcută. Ea spusese că Lordul Jon citise mai mult decât era bine pentru el, că era necăjit şi gânditor din pricina slăbiciunii tânărului său fiu, dar aspru cu doamna sa. Olarul, acum cizmar, nu schimbase nici măcar un cuvânt cu Lordul Jon, însă era plin de ciudăţenii auzite la bârfele din bucătărie: că lordul se certase cu regele, că lordul doar ciugulea din mâncare, că lordul îl trimite pe fiul său să fie crescut la Piatra Dragonului, că lordul vădise un mare interes în creşterea câinilor de vânătoare, că lordul vizitase un maestru armurier pentru a comanda o nouă armură turnată toată în argint alb, cu un şoim de jasp şi o luni din sidef. Fratele regelui plecase cu el să-l ajute să-şi aleagă modelul, spunea olarul. Nu, nu Lord Renly, celălalt, Lord Stannis.

— Îşi mai aminteşte paznicul nostru ceva important?

— Băiatul jură că Lordul Jon era puternic ca un om având pe jumătate anii săi. Adesea, mergea călare împreună cu Lordul Stannis, zice el.

Din nou Stannis, se gândi Ned. Era ceva curios. Şi el şi Jon Arryn fuseseră cordiali, dar niciodată prieteni. Iar în vreme ce Robert călătorise în nord, spre Winterfell, Stannis se dusese de unul singur la Piatra Dragonului, insula fortificată Targaryană pe care o cucerise în numele fratelui său. Nu lăsase vorbă despre când s-ar fi putut întoarce.

— Încotro s-au dus? întrebă Ned.

— Băiatul susţine că au vizitat un bordel.

— Un bordel? Lordul Eyrie şi Mâna Regelui au vizitat un bordel împreună cu Stannis Baratheon?

Scutură din cap neîncrezător, întrebându-se ce ar face Lordul Renly cu această informaţie delicată. Poftele lui Robert erau subiectul cântecelor de petrecere deocheate de pe tot cuprinsul domeniului, însă Stannis era un altfel de om; cu doar un an mai tânăr decât regele, însă total deosebit, rigid, lipsit de umor, neiertător, cu un simţ mohorât al datoriei.

— Băiatul insistă că este adevărat. Mâna a luat cu el trei oameni din gardă, iar băiatul spune că glumeau pe tema asta când i-au dat caii, după aceea.

— Care bordel? întrebă Ned.

— Băiatul nu ştie. Dar cei din gardă ştiu.

— Ce păcat că Lysa i-a luat cu ea în Vale, zise Ned cu năduf. Zeii îşi dau toată silinţa pentru a ne pune beţe în roate. Lady Lysa, Maester Colemon, Lordul Stannis… toţi cei care ştiu, de fapt, adevărul asupra a ceea ce s-a petrecut cu Jon Arryn se află la o mie cinci sute de kilometri distanţă de aici.

— Îl veţi chema pe Lordul Stannis de la Piatra Dragonului?

— Nu încă, spuse Ned. Numai după ce îmi fac o idee mai clară despre toate astea şi despre locul lui.

Chestiunea nu-i dădea pace. De ce plecase Stannis? Jucase el vreun rol în moartea lui Jon Arryn? Sau se temea? Lui Ned îi venea greu să-şi imagineze ce anume l-ar putea înspăimânta pe Stannis Baratheon, cel care rezistase la Capătul Furtunii unui asediu de un an de zile, supravieţuind după ce mâncase şobolani şi pielea cizmelor, în vreme ce Lorzii Tyrell şi Redwyne stăteau în afara zidurilor, benchetuind sub ochii lui.

— Adu-mi pieptarul, dacă nu te superi. Cel cenuşiu, cu blazonul lupului străvechi. Vreau ca armurierul si ştie cine sunt. S-ar putea să-l facă mai cooperant.

Jon se duse la garderobă.

— Lordul Renly este fratele Lordului Stannis şi al regelui.

— Totuşi, se pare că nu a fost invitat la aceste raiduri.

Ned nu era sigur ce să creadă despre Renly, cu manierele lui prietenoase şi zâmbetele dăruite cu generozitate. Cu câteva zile în urmă, îl luase pe Ned deoparte să-i arate un medalion din aur, fin, de forma unui trandafir, înăuntrul lui era o miniatură pictată în stilul Myrishian, viu colorată, a unei fete tinere şi drăguţe, cu ochi ca de căprioară şi o cascadă de păr castaniu, moale. Renly păruse nerăbdător să afle dacă fata îi amintea lui de cineva, iar când Ned nu avusese nici un răspuns la asta, în afară de o ridicare din umeri, păruse dezamăgit. Fata era sora lui Loras Tyrell, Margaery, mărturisise el, însă erau destui care spuneau că semăna cu Lyanna. „Nu”, îi răspunsese Ned, amuzat. Era oare posibil ca Lordul Renly, care semăna atât de bine cu Robert în tinereţe, să fi făcut o pasiune pentru fată pentru că o vedea ca pe o Lyanna mai tânără? Asta sugera mai mult decât un simplu capriciu.

Jory îi ţinu pieptarul, iar Ned îşi strecură mâinile prin găurile pentru braţe.

— Poate că Lordul Stannis se va întoarce pentru turnirul lui Robert, zise el, în timp ce Jory îi închidea pieptarul la spate.

— Asta ar fi un noroc chior, lordul meu. Ned se încinse cu o sabie lungă.

— Cu alte cuvinte, nici vorbă de aşa ceva. Zâmbetul său era mohorât. Jory îi aşeză mantia pe umeri şi i-o închise la gât cu insigna Mâinii.

— Armurierul locuieşte deasupra atelierului său, o casă mare, la capătul Străzii de Oţel. Alyn ştie drumul, lordul meu.

Ned dădu din cap.

— Zeii să-l ajute pe acest olar, dacă m-a trimis să vânez umbre.

Erau destul de puţine lucruri pe care putea conta, însă Jon Arryn cel pe care-l cunoscuse Ned Stark nu era genul care să poarte bijuterii şi pieptare argintate. Oţelul era oţel; era făcut pentru protecţie, nu pentru ornamente. Se putea să-şi fi schimbat părerile, asta era sigur. N-ar fi fost primul bărbat care ajunsese să privească lucrurile altfel după câţiva ani petrecuţi la curte… Însă schimbarea era destul de mare ca să-l determine pe Ned să-şi pună întrebări.

— Mai este ceva ce doriţi să fac?

— Cred că ar fi bine să începi să vizitezi lupanarele.

— O însărcinare dificilă, lordul meu, rânji Jory. Băieţii vor fi încântaţi să dea o mână de ajutor. Porther a şi început deja.

Calul preferat al lui Ned era înşeuat şi-l aştepta în curte. Varyl şi Jacks i se alăturară când traversa curtea. Coifurile lor de oţel şi cămăşile de zale trebuie că ardeau ca un cuptor, dar nu se plângeau. În vreme ce Lordul Eddard trecu de Poarta Regelui avântându-se în duhorile oraşului, mantia sa albă-cenuşie atrăgea privirile tuturor. Garda sa îl urmă.

Privea destul de des în urmă pe când străbăteau străzile aglomerate ale oraşului. Tomard şi Desmond plecaseră mai devreme de la castel în dimineaţa aceea, ca să ia poziţie pe drumul pe care trebuia să-l urmeze, să-i depisteze pe cei care i-ar fi putut urmări, însă chiar şi aşa Ned nu era sigur de nimic. Umbra Păianjenului Regelui şi păsărelele sale îi provocau un neastâmpăr ca de fată mare în noaptea nunţii.

Strada de Oţel începea din piaţa de lângă Poarta Râului, aşa cum era însemnată pe hărţi, ori Poarta Noroiului, cum era numită de obicei. Un mim pe catalige se deplasa ca o insectă uriaşă, cu o hoardă de copii desculţi pe urmele sale, strigând. În altă parte, doi băieţi zdrenţăroşi, nu mai mari decât Bran, se duelau cu beţe, încurajaţi zgomotos de unii şi înjuraţi copios de alţii. O femeie bătrână puse capăt confruntării aplecându-se pe fereastră şi golind peste capetele combatanţilor o găleată cu zoaie. La umbra zidurilor, neguţătorii stăteau pe lângă căruţele lor, lăudându-şi marfa:

— Mere, cele mai bune mere, mai ieftine nu se poate, pepeni sângerii, dulci ca mierea, gulii, ceapă, rădăcini, vino aici, gulii, ceapă, rădăcini, vino să le iei!

Poarta Noroiului era deschisă şi un escadron de gardieni stăteau sub grătarul metalic al porţii învăluiţi în mantiile lor aurii, sprijiniţi în suliţe. Când apăru dinspre vest coloana de călăreţi, soldaţii se îndreptară pentru salut, strigând ordine şi împingând deoparte căruţele şi oamenii pentru a-l lăsa pe cavaler să intre împreună cu escorta sa. Primul călăreţ care trecu de poartă purta o flamură mare, neagră. Mătasea flutura în vânt ca şi când ar fi avut viaţă; pe ea era brodat un cer de noapte, străbătut de fulgere purpurii.

— Faceţi loc pentru Lodul Beric! strigă călăreţul. Faceţi loc pentru Lordul Beric!

Iar foarte aproape în urma lui venea însuşi tânărul lord, un personaj vioi, călare pe un trăpaş negru cu păr roşcat-auriu şi o mantie din mătase neagră, împestriţată cu stele.

— Aţi venit pentru turnirul Mâinii, lordul meu? întrebă unul dintre soldaţii de gardă.

— Am venit să câştig turnirul, strigă Lordul Beric, iar mulţimea ovaţiona.

Ned coti spre piaţa din care începea Strada Oţelului şi-i urmă traseul sinuos în sus, pe deal, trecând de atelierele unde fierarii lucrau la forjele deschise, călăreţii liberi tocmindu-se pentru cămăşile de zale, iar negustorii de fiare, cărunţi, vindeau din căruţele lor săbii vechi şi brice. Pe măsură ce înaintau, clădirile erau din ce în ce mai mari. Omul pentru care veniseră se afla la capătul drumului, pe creasta dealului, în casa uriaşă de lemn şi lut ale cărei etaje de sus se întindeau peste strada îngustă. Uşile duble înfăţişau o scenă de vânătoare, sculptată în abanos şi mahon. Doi cavaleri din piatră păzeau intrarea, îmbrăcaţi în armuri elegante de oţel roşu, lustruit, care-i transformase într-un grifon şi un inorog. Ned îşi lăsă calul cu Jacks şi-şi făcu drum înăuntru.

O slujnică zveltă remarcă imediat insigna lui Ned şi blazonul de pe pieptar, iar stăpânul ieşi în fugă, numai zâmbete şi plecăciuni.

— Adu vin pentru Mâna Regelui, îi comandă el fetei, invitându-l pe Ned pe o canapea. Eu sunt Tobho Mott, lordul meu, vă rog, simţiţi-vă ca acasă.

Purta o haină din catifea neagră, ţesută la mâneci cu fir de argint. La gât avea un colier greu de argint, cu safire mari cât ouăle de porumbel.

— Dacă sunteţi în căutarea de arme noi pentru turnir, nu vă faceţi nici un fel de probleme pentru asta, lordul meu, zise el umplând două cupe arătoase din argint. Nu veţi mai găsi în altă parte pe tot cuprinsul celor Şapte Regate un meseriaş mai priceput ca mine, vă asigur. Vizitaţi orice fierărie din Debarcaderul Regelui dacă vreţi, şi faceţi comparaţii. Orice fierar de la sat poate meşteri o cămaşă de zale, însă ale mele sunt obiecte de artă.

Ned sorbi din vin şi-l lăsă să continue. Cavalerul Florilor îşi cumpărase de aici toate armurile, se lăuda Tobho, şi mulţi dintre înalţii lorzi, cei care se pricepeau la oţelul fin, ba chiar şi Lordul Renly, însuşi fratele regelui. Poate că Mâna văzuse noua armură a lui Renly, platoşa verde cu cerbi aurii? Nici un alt armurier din oraş nu putuse obţine acel verde-închis; el cunoştea secretul imprimării culorii chiar în oţel, vopselurile şi emailul erau pentru el' precum toiagul unui drumeţ. Ori poate că Mâna dorea o sabie? Tobho învăţase să lucreze oţelul Valyrian la atelierele din Qohor, de pe vremea când era flăcău. Numai un om care ştia vrăjile putea face arme noi din cele vechi.

— Lupul străvechi este blazonul Casei Stark, nu-i aşa? Aş putea modela un coif cu un lup străvechi atât de real, încât copiii o vor rupe la fugă pe stradă, promise el.

Ned zâmbi.

— Ai făcut un coif cu şoim pentru Lordul Arryn? Tobho Mott tăcu o vreme, apoi puse vinul deoparte.

— Mâna m-a chemat, împreună cu Lordul Stannis, fratele regelui. Îmi pare rău că trebuie să spun, dar nu m-au onorat cu comenzile lor.

Ned îl privi cu prudenţă, fără să spună nimic, aşteptând. Cu trecerea anilor, descoperise că tăcerea era, uneori, răsplătită mai bine decât întrebările. Aşa era şi acum.

— Au vrut să-l vadă pe băiat, spuse armurierul, aşa că i-am condus în spate, la forjă.

— Pe băiat, repetă Ned; nu avea nici o idee cine ar fi putut fi acel băiat. Aş vrea să-l văd şi eu pe băiat.

Tobho Mott îl măsură cu o privire rece şi prudentă.

— Cum doriţi, lordul meu, spuse el fără nici o urmă din căldura de dinainte.

Îl conduse spre o uşă din spate şi, printr-o curte îngustă, în atelierul din piatră în care se făceau toate lucrările. Când armurierul deschise uşa, valul de aer fierbinte care îi lovi îl făcu pe Ned să se simtă ca şi cum ar fi păşit în botul unui dragon. Înăuntru, la fiecare colţ ardea câte o forjă, iar aerul duhnea a sulf şi fum. Meşterii armurieri ridicară privirile de la ciocanele şi cleştii lor doar cât le trebui să-şi şteargă transpiraţia de pe frunte, în vreme ce ucenicii cu pieptul dezgolit trăgeau la foaie.

Maestrul armurier îl strigă pe un băiat înalt, cam de vârsta lui Robb, cu muşchi vizibili pe braţe şi pe piept.

— Acesta este Lordul Stark, noua Mână a Regelui, îi spuse el, în vreme băiatul îl privi pe Ned cu ochii lui albaştri, posomorâţi, şi-şi dădu pe spate părul negru, năclăit de transpiraţie — păr des, lăţos şi nepieptănat, negru precum cerneala. O umbră de barbă abia mijită îi întuneca falca, El este Gendry. Puternic pentru vârsta lui, şi lucrează din greu. Arată-i Mâinii coiful pe care l-ai făcut, băiete.

Aproape cu sfiiciune, băiatul îi conduse la banca lui şi le arătă un coif de oţel, modelat în forma unui cap de taur, cu două coarne mari, curbate.

Ned răsuci coiful în mâini. Era oţel neprelucrat, neşlefuit, însă foarte bine modelat.

— E o lucrare foarte bună. Aş fi încântat dacă mi l-ai vinde mie.

Băiatul i-l smulse din mâini.

— Nu-i de vânzare.

Tobho Mott privi copleşit de groază.

— Băiete, acesta este Mâna Regelui. Dacă înălţimea sa doreşte coiful, dăruieşte-i-l. Te onorează cerându-l.

— L-am făcut pentru mine, spuse băiatul cu îndârjire.

— Mii de scuze, lordul meu, îi spuse maestrul cu grabă, Băiatul e neşlefuit, precum oţelul brut, iar la fel ca oţelul brut, va câştiga dacă va fi bătut puţin. Coiful este lucrarea cea mai bună a unui meşteşugar. Iertaţi-l şi vă promit că am să vă fac eu un coif aşa cum nu aţi mai văzut.

— Nu am pentru ce să-l iert. Gendry, când Lordul Arryn a venit să te vadă, despre ce aţi vorbit?

— Nu a făcut decât să-mi pună întrebări, stăpâne.

— Ce fel de întrebări?

Băiatul dădu din umeri.

— Cum îmi merge, dacă sunt bine tratat şi dacă-mi place munca aici, şi lucruri despre mama mea. Cine a fost ea şi cum arăta, din astea.

— Ce i-ai spus? întrebă Ned.

Băiatul înlătură un smoc de păr căzut pe frunte.

— Că a murit când eram mic. Avea păr blond şi, uneori, obişnuia să-mi cânte, îmi amintesc. Lucra într-o berărie.

— Ţi-a pus şi Lordul Stannis întrebări?

— Ăla chel? Nu, el nu. Nu a spus nici un cuvânt, doar se uita la mine, de parcă aş fi fost vreun violator care-i făcuse nu ştiu ce fiicei sale.

— Ai grijă la limba aia a ta spurcată, spuse maestrul. Acesta este Mâna Regelui. Băiatul îşi plecă privirile. Un băiat isteţ, dar încăpăţânat.

Ned atinse fruntea băiatului, răsfirând cu degetul părul des şi negru.

— Uită-te la mine, Gendry. Ucenicul îşi ridică faţa. Ned studie forma maxilarului său, ochii precum gheaţa albastră. Da, se gândi el, înţeleg. Du-te înapoi la lucru, băiete. Îmi pare rău că te-am necăjit.

Se întoarse înapoi în casă, împreună cu maestrul.

— Cine a plătit pentru ucenicia băiatului? îl întrebă el într-o doară.

Mott păru iritat.

— L-aţi văzut pe băiat. Un flăcău atât de solid! Mâinile alea ale lui, mâinile alea sunt făcute pentru ciocane. Este atât de promiţător, încât l-am luat fără nici o plată.

— Vreau adevărul, îl grăbi Ned. Străzile sunt pline de băieţi puternici. În ziua în care ai să iei un ucenic fără plată are să cadă Zidul. Cine a plătit pentru el?

— Un lord, spuse maestrul fără tragere de inimă. Nu şi-a dat numele, nu purta blazon pe haine. A plătit în aur, dublul sumei obişnuite, şi a zis că plăteşte o dată pentru băiat şi încă o dată pentru tăcerea mea.

— Descrie-mi-l.

— Era solid, cu umeri rotunzi, nu atât de înalt ca dumneavoastră. Barbă castanie, dar cu fire roşietice în ea, jur asta. Purta o mantie bogată, asta îmi amintesc, de un purpuriu-intens, catifea ţesută cu fire de argint, însă gluga îi umbrea faţa şi nu l-am văzut nici o clipă clar. Ezită un moment. Stăpânul meu, nu vreau să am necazuri.

— Nimeni nu vrea necazuri, dar mă tem că sunt vremuri tulburi, meştere Mott, spuse Ned. Ştii cine-i băiatul.

— Eu nu sunt decât un armurier, lordul meu. Ştiu numai ce mi se spune.

— Ştii cine-i băiatul, repetă Ned răbdător. Asta nu-i o întrebare.

, — Băiatul este ucenicul meu, spuse maestrul. Îl privi pe Ned în ochi, încăpăţânat ca fierul bătrân. Cine a fost el înainte să vină la mine — asta nu mă mai priveşte.

Ned dădu din cap. Se decise că-i plăcea de Tobho Mott, maestrul armurier.

— Dacă va veni ziua când Gendry va ridica sabia în loc să confecţioneze una, să-l trimiţi la mine. Are aspectul unui războinic. Până atunci, ai mulţumirile mele, meştere Mott, şi promisiunea mea. Dacă voi dori un coif cu care să sperii copiii, acesta va fi primul loc în care* voi veni.

Garda îl aştepta afară, cu caii.

— Aţi aflat ceva, lordul meu? întrebă Jacks când Ned' încalecă.

— Da, îi spuse el gânditor. Ce voise Jon Arryn de la bastardul regelui şi de ce îl costase asta viaţa?