Urzeala tronurilor

CATELYN

Ned şi fetele plecaseră de opt zile când Maester Luwin veni într-o noapte la ea, în camera unde bolea Bran, aducând o lampă de citit şi catastife cu socoteli.

— A venit vremea să revedem cifrele, doamna mea, zise el. Veţi dori să ştiţi cât ne-a costat această vizită regală.

Catelyn privi spre Bran, aşezat în patul său de suferinţă, şi-i dădu la o parte părul de pe frunte. Crescuse foarte lung. Va trebui să i-l taie, cât de curând.

— Nu simt nevoia să mă uit la socoteli, Maester Luwin, îi spuse ea, fără să-şi ia nici o clipă privirea de la Bran, Ştiu cât ne-a costat vizita. Ia catastiful de aici.

— Doamna mea, suita regelui a avut un apetit foarte sănătos. Trebuie să ne reumplem magaziile înainte…

— Am spus să iei catastifele de aici. Administratorul se va ocupa de toate trebuinţele noastre.

— Nu avem nici un administrator, îi aminti Maester Luwin. Era ca un mic şobolan cenuşiu, nu voia să plece, Poole s-a dus în sud, să pună la punct curtea Lordului! Eddard, la Debarcaderul Regelui.

Catelyn dădu din cap absentă.

— Oh, da, îmi amintesc.

Bran era atât de palid. Ea se întrebă dacă nu cumva ar trebui să-i mute patul sub fereastră, în aşa fel încât să primească lumina soarelui de dimineaţă. Maester Luwin aşeză lampa într-o nişă de lângă uşă şi-i potrivi fitilul.

— Sunt mai multe chestiuni care necesită atenţia dumneavoastră imediată, doamna mea. În afară de administrator, mai avem nevoie de un comandant al gărzii în locul lui Jory, un maestru de călărie…

Ochii ei se întoarseră brusc şi-l găsiră.

— Un maestru de călărie?

Vocea ei era ca un bici. Maester părea intimidat.

— Da, doamna mea. Hullen a plecat cu Lord Eddard, aşa că…

— Fiul meu zace aici frânt şi pe moarte, Luwin, iar tu doreşti să discutăm despre un nou maestru de călărie? Crezi că-mi pasă ce se întâmplă la grajduri? Crezi că-mi pasă câtuşi de puţin? Aş măcelări cu bucurie toţi caii din Winterfell cu propriile mele mâini dacă asta ar deschide ochii lui Bran, înţelegi? Pricepi?

El îşi plecă privirile.

— Da, doamna mea, dar chestiunile…

— Am să mă ocup eu de ele, zise Robb.

Catelyn nu-l auzise intrând, dar era acolo, în pragul uşii, privind-o. Ţipase, îşi dădu ea seama, simţind un val brusc de ruşine. Ce se întâmpla cu ea? Era atât de obosită, iar capul o durea mai tot timpul.

Maester Luwin privi de la Catelyn la fiul ei.

— Am pregătit o listă cu cei pe care am putea să-i luăm în considerare pentru funcţiile rămase libere, zise el întinzându-i lui Robb o hârtie scoasă din mânecă.

Fiul ei privi spre nume. Venise de afară, observă Catelyn, obrajii-i erau roşii din cauza aerului rece, iar părul îi era zburlit din cauza vântului.

— Buni oameni, spuse el. Vorbim despre ei mâine. Îi înapoie lista cu nume.

— Foarte bine, stăpâne.

— Lasă-ne acum, spuse Robb.

Maester Luwin se înclină şi plecă. Robb închise uşa şi se întoarse spre ea. Avea sabie, remarcă ea.

— Mamă, ce faci?

Catelyn considerase întotdeauna că Robb îi semăna; la fel ca Bran şi Rickon şi Sansa, avea culoarea neamului Tully, părul roşcat, ochii albaştri. Dar acum, pentru prima dată, distinse ceva din Eddard Stark pe chipul său, ceva la fel de sever şi de aspru.

— Ce fac? repetă ea uimită. Cum poţi să mă întrebi aşa ceva? Ce-ţi imaginezi că fac? Am grijă de fratele tău. Mă îngrijesc de Bran.

— Asta spui tu că faci? Nu ai mai ieşit din camera asta de când a fost rănit Bran. Nu ai venit nici măcar la poartă, când tata şi fetele au plecat spre sud.

— Mi-am luat rămas-bun de la ei aici, şi i-am privit plecând de la fereastră.

Îl implorase pe Ned să nu plece, nu acum, după toate cele ce se întâmplaseră; acum totul se schimbase, nu putea vedea asta? Nu avusese nici un rost, însă. El nu mai avea de ales, îi spusese, şi apoi alesese plecarea.

— Nu-l pot părăsi nici măcar pentru o clipă, pentru că orice moment ar putea fi ultima sa clipă. Trebuie să fiu cu el dacă… dacă…

Luă mâna moale a fiului ei, strecurându-şi degetele printre ale lui. Era atât de fragil şi slab, fără nici o urmă de putere în mână, dar încă mai putea simţi căldura vieţii pe sub piele.

Vocea lui Rob se înmuie.

— Nu va muri, mamă. Maester Luwin spune că timpul celui mai mare pericol a trecut.

— Şi dacă Maester Luwin se înşală? Şi dacă Bran are nevoie de mine şi eu nu sunt aici?

— Rickon are nevoie de tine, spuse Robb aspru. Are numai trei ani, nu înţelege ce se petrece. Crede că toată lumea l-a părăsit, aşa că se ţine după mine toată ziua, lipindu-se de piciorul meu şi plângând. Eu nu ştiu ce să fac cu el. Se opri o clipă, muşcându-şi buza de jos, la fel cum făcea când era mic. Mamă, şi eu am nevoie de tine. Încerc, dar nu pot… Nu pot să le fac pe toate singur.

Vocea lui se frânse, năpădită de o emoţie bruscă, iar Catelyn îşi aminti că nu avea decât paisprezece ani. Ar fi vrut să se ridice de acolo şi să meargă la el, însă Bran o ţinea încă de mână şi nu se putea mişca. Afară, lângă turn, lupul începu să urle. Catelyn se cutremură, doar pentru o clipă.

— E al lui Bran.

Robb deschise fereastra şi lăsă aerul nopţii să intre în încăperea neaerisită din turn. Urletele crescură în intensitate. Era un sunet singuratic şi rece, plin de melancolie şi disperare.

— Nu, îi spuse ea. Bran are nevoie de căldură.

— Trebuie să-i audă glăsuind, zise Robb. Undeva, prin Winterfell, un al doilea lup începu să urle, alăturându-se primului. Apoi un al treilea, mai aproape.

— Câinele Lăţos şi Vântul Cenuşiu, făcu Robb, pe când urletele lor se înălţau împreună. Îi poţi deosebi, dacă asculţi cu atenţie.

Catelyn tremura. Din cauza durerii, a frigului, din pricina urletelor lupilor străvechi. Noapte după noapte, urletele şi vântul rece şi castelul cenuşiu şi pustiu rămâneau la fel, fără să se schimbe nici o clipă, iar băiatul ei zăcea acolo, frânt, cel mai drag dintre copiii săi, cel mai blând, Bran, cel căruia îi plăcea să râdă şi să se caţere şi care visa la rangul de cavaler, toate erau duse acum, nu-l va mai vedea niciodată râzând din nou. Plângând, îşi trase mâna dintr-a lui şi-şi acoperi urechile să nu mai audă acele urlete îngrozitoare.

— Fă-i să se oprească! ţipă ea. Nu mai suport, fă-i să se oprească, omoară-i dacă trebuie, dar fă-i să se oprească!

Nu-şi mai amintea când căzuse la podea, dar acolo era acum, iar Robb o ridică, ţinând-o în braţele sale puternice.

— Nu-ţi fie teamă, mamă. Nu-i vor face niciodată vreun rău. O ajută să meargă spre patul ei îngust, din colţul camerei de suferinţă. Închide ochii, rosti el blând. Odihneşte-te. Maester Luwin mi-a spus că abia dacă ai dormit de când cu căderea lui Bran.

— Nu pot, plânse ea. Să mă ierte zeii, Robb, nu pot» dacă moare în timp ce eu dorm, şi dacă moare, dacă moare… Lupii urlau încă. Ea ţipă şi-şi puse din nou palmele la urechi. Oh, zei, închide fereastra!

— Dacă-mi promiţi că ai să dormi. Robb se duse la fereastră, dar tocmai când se întinse spre obloane, un alt zgomot se alătură urletelor de jelanie ale lupilor străvechi. Câini, spuse el, ascultând. Toţi câinii latră. Nu au mai făcut asta până acum… Catelyn auzi cum respiraţia i se oprise în gât. Când privi în sus, faţa lui pălise sub lumina lămpii. Foc, şopti el.

Foc, se gândi ea; iar apoi: Bran!

— Ajută-mă, rosti ea grăbită, ridicându-se. Ajută-mă cu Bran.

Robb nu părea să o audă.

— Turnul bibliotecii este în flăcări, zise el. Catelyn putea vedea acum, prin ferestre, tremuratul luminii roşiatice. Se aşeză, uşurată. Bran era în siguranţă. Biblioteca se afla dincolo de curte, nu exista nici o cale prin care focul sa ajungă aici.

— Mulţumesc zeilor, murmură ea.

Robb privi spre ea de parcă ar fi înnebunit.

— Mamă, stai aici. Mă întorc imediat ce va fi stins focul. Apoi o luă la fugă. Îl auzi strigând la gărzile de lângă încăpere, îi auzi coborând împreună într-o goană nebună, sărind câte două, trei trepte deodată.

Afară, în curte, se auzeau strigăte de „Foc!”, urlete, zgomote de paşi, fornăitul cailor înspăimântaţi şi lătratul frenetic al câinilor de la castel. Urletul lupilor dispăruse, îşi dădu ea seama. Lupii străvechi tăcuseră.

Catelyn rosti, în tăcere, o rugăciune de mulţumire către zeul cu şapte feţe, pe când se ducea la fereastră. De-a lungul curţii, limbi lungi de foc ieşeau din ferestrele bibliotecii. Privi cum fumul se ridica spre cer şi se gândi, cu tristeţe, la toate cărţile pe care Casa Stark le adunase în decursul secolelor. Apoi trase obloanele.

Când se întoarse de la fereastră, un bărbat era în încăpere.

— Nu trebuia să fii aici, mormăi el acru. Nimeni n-ar trebui să mai fie aici.

Era un bărbat mic de statură, murdar, îmbrăcat în haine maro, murdare, şi putea a cal. Catelyn îi cunoştea pe toţi oamenii care lucrau la grajdurile lor, iar acesta nu făcea parte dintre ei. Era un sfrijit, cu părul blond, pleoştit, şi ochi spălăciţi, scufundaţi în faţa osoasă, iar în mână avea un pumnal.

Catelyn privi la armă, apoi la Bran.

— Nu, spuse ea.

Cuvântul i se opri în gât, ca o şoaptă secătuită. El trebuie s-o fi auzit.

— E o favoare, zise el. E oricum mort.

— Nu, zise Catelyn, mai tare acum, după ce-şi regăsise vocea. Nu, nu poţi.

Se răsuci înapoi spre fereastră ca să strige după ajutor, însă bărbatul se mişca mai repede decât şi-ar fi putut închipui ea. O mână i se aşeză pe gură şi-i trase capul înapoi, iar alta aduse pumnalul la gât. Duhoarea lui era copleşitoare. Ea ridică mâinile şi apucă lama cu toată forţa, împingând-o departe de gâtul ei. Îl auzi blestemând în urechea ei. Degetele ei erau năclăite de sânge, însă nu dădu drumul pumnalului. Palma pusă peste gura ei se strânse mai tare, oprindu-i aerul. Catelyn îşi răsuci capul într-o parte şi reuşi să-şi înfigă dinţii într-o porţiune din carnea lui. Îl muşcă apăsat. Bărbatul gemu de durere. Ea strânse din dinţi şi-i smulse bucata de carne şi, dintr-odată, el o lăsă. Gustul sângelui îi umplea gura. Inspiră aerul şi ţipă, iar el o luă de păr şi o împinse, ea se împiedică şi căzu, bărbatul repezindu-se asupra ei, respirând din greu, tremurând. Încă ţinea pumnalul strâns în mâna dreaptă, mânjită de sânge.

— Nu trebuia să fii aici, repetă el prosteşte. Catelyn văzu o umbră strecurându-se prin uşa lăsată deschisă în spatele lui. Se auzi un sunet jos, mai puţin decât un mârâit, abia dacă ar fi putut fi luat drept ameninţare, însă bărbatul sesizase ceva pentru că începuse să se răsucească atunci când lupul făcu saltul. Se rostogoliră la podea împreună, pe jumătate întinşi peste Catelyn, acolo unde căzuse. Lupul îl prinsese de sub falcă. Ţipătul bărbatului dură mai puţin de o secundă înainte ca animalul să-i frângă capul şi să-i smulgă jumătate din gât. Ea simţea sângele lui ca pe o ploaie caldă când i se împrăştie pe faţă.

Lupul privea spre ea. Fălcile sale erau roşii şi umede, iar ochii îi luceau galbeni în întunericul încăperii. Era lupul lui Bran, îşi dădu ea seama. Bineînţeles că el era.

— Mulţumesc, şopti Catelyn, cu un glas moale şi slab.

Îşi ridică mâna, tremurând. Lupul păşi mai aproape, îi mirosi degetele, apoi linse sângele cu limba sa umedă şi aspră. După ce curăţă tot sângele de pe mâna ei, se îndepărtă în tăcere şi se duse la patul lui Bran, aşezându-se lângă el. Ea începu să râdă isteric.

Aşa o găsiră, atunci când Robb şi Maester Luwin şi Ser Rodrik năvăliră în încăpere împreună cu jumătate din gărzile din Winterfell. Când hohotele de râs pieriră în gâtul ei, o înveliră în pături calde şi o duseră înapoi la Marea Fortăreaţă, în propriile ei apartamente. Bătrâna Nan o dezbrăcă şi o ajută să intre într-o baie cu apă aproape opărită şi-i spală sângele cu o bucată de pânză moale.

După aceea, sosi şi Maester Luwin să-i oblojească rănile. Tăieturile de la degete erau adânci, aproape până la os, iar pielea de pe cap era însângerată şi vânătă, acolo unde îi smulsese o mână de păr. Maester îi spuse că durerea abia acum începea, şi-i dădu seminţe de mac ca s-o ajute să doarmă. În cele din urmă, ea închise ochii.

Când îi deschise din nou, îi spuseră că dormise timp de patru zile. Catelyn dădu din cap şi se ridică în pat. Totul i se părea acum un coşmar, totul de la căderea lui Bran, un vis îngrozitor cu sânge şi durere, însă simţea durerea din palme, care-i amintea că totul era adevărat. Se simţea slăbită şi ameţită, dar era ciudat de uşurată, de parcă i s-ar fi luat de pe umeri o mare greutate.

— Aduceţi-mi nişte pâine şi miere, le spuse ea servitorilor, şi trimiteţi-i vorbă lui Maester Luwin că bandajele mele trebuie să fie schimbate.

O priviră cu uimire şi se grăbiră să-i îndeplinească poruncile.

Catelyn îşi amintea cum fusese mai înainte şi se ruşină. Îi abandonase pe toţi, pe copiii ei, pe soţul ei, Casa ei. Aşa ceva nu se va mai întâmpla niciodată. Le va arăta acestor oameni ai nordului cât de puternic putea fi un Tully de Riverrun.

Robb sosi la ea înaintea mâncării. Rodrik Cassel veni împreună cu el, apoi omul de încredere al soţului ei, Theon Greyjoy, şi de pe urmă Hallis Mollen, un membru al gărzii, musculos, cu o barbă cafenie, pătrată. El era noul comandant al gărzii, îi spuse Robb. Fiul ei era îmbrăcat într-o armură din piele întărită şi o cămaşă de zale, iar la şold îi spânzura o sabie.

— Cine a fost bărbatul? îi întrebă Catelyn.

— Nimeni nu-i cunoaşte numele, îi spuse Hallis Mollen. Era un nimeni la Winterfell, doamna mea, dar unii zic că a mai fost văzut pe aici şi prin împrejurimile castelului în ultimele săptămâni.

— Deci era unul dintre oamenii regelui, spuse ea, ori unul dintre Lannisteri. Ar fi putut fi lăsat în urmă când au plecat ceilalţi.

— Poate, făcu Hal. Cu toţi acei străini care au umplut Winterfell în ultima vreme, nu se poate spune de cine aparţinea.

— S-a ascuns în grajduri, zise Greyjoy. Pot spune asta după mirosul lui.

— Şi cum a putut trece neobservat? întrebă ea cu asprime.

Hallis Mollen părea uluit.

— După ce Lord Eddard a luat cu el nişte cai şi după ce am trimis şi noi alţii la Rondul de Noapte, grajdurile au rămas pe jumătate goale. Nu a fost cine ştie ce scamatorie să se ascundă de grăjdari. S-ar putea să-l fi văzut Hodor, se vorbeşte că băiatul se purta ciudat, dar pur şi simplu…

Hal scutură din cap.

— Am descoperit unde dormea, interveni Robb. Avea nouăzeci de gologani din argint în punga de piele îngropată sub paie.

— E bine de ştiut că viaţa fiului meu nu a fost arvunită pentru bani puţini, comentă Catelyn cu amărăciune.

Hallis Mollen se uită la ea nedumerit.

— Mă iertaţi, doamna mea, vreţi să spuneţi că pe băiat trebuia să-l ucidă?

Greyjoy se îndoia de asta.

— Ar fi o nebunie.

— Pentru Bran a venit, zise Catelyn. Tot continua să mormăie că eu nu ar fi trebuit să mă aflu acolo. A dat foc bibliotecii, gândindu-se că mă voi grăbi să sting incendiul, luând şi gărzile cu mine. Dacă nu aş fi fost pe jumătate nebună de durere, ar fi reuşit.

— De ce ar vrea cineva să-l ucidă pe Bran? întrebă Robb. Zeilor, e doar un băieţel neajutorat, cufundat în somn…

Catelyn îi aruncă primului ei născut o privire provocatoare.

— Dacă te pregăteşti să domneşti în nord, trebuie să te pricepi să descâlceşti şi astfel de lucruri, Robb. Răspunde-ţi singur la întrebare. De ce ar vrea cineva să ucidă un copil adormit?

Înainte ca el să apuce să răspundă, servitorii se întoarseră cu un platou cu mâncare proaspătă, adusă de la bucătărie. Era mult mai mult decât ceruse ea: pâine caldă, unt şi miere şi dulceaţă de mure, felii subţiri de şuncă şi un ou fiert moale, o felie de brânză şi o oală cu ceai de mentă. Şi odată cu toate astea îşi făcu apariţia şi Maester Luwin.

— Cum se simte fiul meu, Maester? Catelyn aruncă o privire spre toată mâncarea adusă şi descoperi că nu avea poftă să mănânce.

Maester Luwin îşi coborî privirile.

— Tot la fel, doamna mea.

Era răspunsul la care ea se aşteptase, nici mai mult, nici mai puţin. Mâinile ei pulsau de durere, de parcă lama era încă tot acolo, tăind-o adânc. Îi expedie pe servitori şi se uită din nou spre Robb.

— N-ai descoperit nici acum răspunsul?

— Cineva se teme ca nu cumva Bran să se trezească, zise Robb, se teme de ceea ce ar putea să spună sau să facă, se teme de ceva ce ştie el.

Catelyn era mândră de el.

— Foarte bine. Se întoarse spre noul comandant al gărzii. Trebuie să-l ţinem pe Bran în siguranţă. Dacă a apărut un ucigaş, s-ar putea să mai apară şi alţii.

— Câţi soldaţi din gardă doriţi, doamna mea? întrebă Hal.

— Atât timp cât Lordul Eddard este plecat, fiul meu este stăpânul Winterfellului, îi răspunse ea.

Robb se înălţă puţin mai mult.

— Pune un om în camera lui, să stea acolo zi şi noapte, altul la uşă, doi la capătul scării. Nimeni nu intră la Bran fără aprobarea mea sau a mamei.

— Cum spuneţi, stăpâne.

— Fă-o chiar acum, sugeră Catelyn.

— Şi lasă lupul lui să stea în încăpere cu el, adăugă Robb.

— Da, zise Catelyn. Da.

Hallis Mollen se înclină şi părăsi încăperea.

— Lady Stark, zise Ser Rodrik după ce comandantul gărzii plecă, aţi avut vreo şansă să observaţi ce pumnal folosea ucigaşul?

— Circumstanţele nu mi-au permis să-l examinez cu atenţie, dar aş putea vorbi despre tăiş, răspunse Catelyn cu un zâmbet amar. Dar de ce întrebaţi?

— Am găsit arma în pumnul strâns al nemernicului. Mie mi se pare că era o armă mult prea fină pentru un astfel de individ, aşa că am examinat-o îndelung şi cu atenţie. Pumnalul este unul în stil Valyrian, cu mâner din os de dragon. O astfel de armă nu poate ajunge în mâinile unuia ca el. Cineva i-a dat-o.

Catelyn dădu gânditoare din cap.

— Robb, închide uşa.

El se uită ciudat la ea, însă făcu ce-i ceruse.

— Ceea ce sunt pe cale să vă spun nu trebuie să fie auzit în afara acestei încăperi, le zise ea. Vreau să-mi juraţi pentru asta. Dacă fie şi numai o parte din ceea ce bănuiesc eu este adevărat, Ned şi fetele mele călăresc spre un pericol de moarte, iar un cuvânt ajuns la urechile nepotrivite ar putea ameninţa chiar viaţa lor.

— Lordul Eddard îmi este ca un al doilea tată, zise Theon Greyjoy. Jur.

— Aveţi jurământul meu, spuse Maester Luwin.

— Şi pe al meu, doamna mea, repetă şi Ser Rodrik. Ea privi spre fiul ei.

— Şi tu, Robb?

El dădu din cap în semn de încuviinţare.

— Sora mea, Lysa, crede că Laniisterii i-au omorât soţul, pe Lordul Arryn, Mâna Regelui, le povesti Catelyn. Mi-am dat seama că Jaime Lannister nu s-a dus la vânătoare în ziua când Bran a căzut. A rămas aici, la castel. În încăpere se pogorî o linişte mormântală. Nu cred că Bran a căzut din turn, zise ea spărgând tăcerea. Cred că a fost aruncat.

Şocul era oglindit clar pe feţele lor.

— Doamna mea, dar asta este o sugestie monstruoasă, zise Rodrik Cassel. Până şi un regicid ar da înapoi de la uciderea unui copil nevinovat.

— Oh, chiar aşa? întrebă Theon Greyjoy. Mă îndoiesc.

— Nu există nici un fel de limite pentru ambiţia Lannisterilor sau pentru mândria lor, zise Catelyn.

— Băiatul a fost întotdeauna foarte sigur de el, spuse Maester Luwin gânditor. Cunoştea fiecare piatră din Winterfell.

— Zei! înjură Robb, chipul său tânăr întunecându-se de furie. Dacă este adevărat, va plăti pentru asta. Îşi trase sabia şi o agită prin aer. Îl ucid cu mâna mea.

Ser Rodrik se zbârli la el.

— Pune-o la loc! Lannisterii se află la sute de leghe de aici. Niciodată să nu-ţi tragi sabia decât dacă ai intenţia de a o folosi. De câte ori trebuie să-ţi spun toate astea, băiat smintit?

Ruşinat, Robb îşi puse sabia înapoi în teacă, devenind, dintr-odată, din nou copil. Catelyn îi spuse lui Ser Rodrik:

— Văd că fiul meu mânuieşte oţel acum.

Bătrânul maestru răspunse:

— M-am gândit că a venit vremea. Robb privea neliniştit spre ea.

— S-ar putea ca Winterfell să aibă nevoie, cât de curând, de toate săbiile sale şi ar fi cel mai bine ca ele să nu fie din lemn.

Theon Greyjoy puse o mână pe mânerul sabiei sale şi spuse:

— Doamna mea, dacă se va ajunge la asta, Casa mea vă este foarte îndatorată.

Maester Luwin îşi pipăi lanţul de la gât, acolo unde se freca de piele.

— Tot ceea ce ştim sunt simple presupuneri. Cel pe care vrem să-l acuzăm este chiar fratele iubit al reginei. Nu va lua asta prea uşor. Ne trebuie dovezi, altfel vom fi nevoiţi să păstrăm tăcerea de-a pururi.

— Dovada ta este pumnalul, zise Ser Rodrik. O armă atât de fină ca asta nu ar fi trecut neobservată.

Exista un singur loc unde putea fi aflat adevărul, îşi dădu seama Catelyn.

— Cineva trebuie să meargă la Debarcaderul Regelui.

— Mă duc eu, zise Robb.

— Nu, îi răspunse ea. Locul tău este aici. Trebuie să fie întotdeauna un Stark la Winterfell.

Privi spre Ser Rodrik, cu favoriţii săi mari şi albi, la Maester Luwin, cu robele sale cenuşii, la tânărul Greyjoy, zvelt, întunecat şi impetuos. Pe care să-l trimită? Cine va fi crezut? Apoi îşi dădu seama. Împinse la o parte păturile, cu degetele ei bandajate, ţepene şi rigide ca piatra. Coborî din pat.

— Trebuie să merg chiar eu.

— Doamna mea, glăsui Maester Luwin, oare este înţelept? În mod sigur, Lannisterii vă vor privi sosirea cu toate suspiciunile.

— Cum rămâne cu Bran? întrebă Robb, arătând complet dezorientat acum. Doar nu vrei să-l părăseşti.

— Am făcut tot ce am putut pentru Bran, spuse ea, punând una din mâinile ei rănite pe braţul lui. Viaţa lui se află acum în mâinile zeilor şi ale lui Maester Luwin. Aşa cum mi-ai amintit chiar tu, Robb, mai am şi alţi copii la care trebuie să mă gândesc.

— Veţi avea nevoie de o escortă foarte puternică, doamna mea, zise Theon.

— Am să-l trimit pe Hal, cu un escadron de soldaţi din gardă, făcu Robb.

— Nu, rosti Catelyn. Un grup mare atrage o atenţie nedorită. Nu aş vrea ca Lannisterii să ştie că vin.

Ser Rodrik protestă:

— Doamna mea, permiteţi-mi ca să vă însoţesc eu, cel puţin. Drumul regelui poate fi periculos pentru o femeie singură.

— Nu voi merge pe drumul regelui, răspunse Catelyn. Rămase o clipă pe gânduri, apoi dădu din cap în semn de consimţire. Doi călăreţi se pot deplasa la fel de repede ca unul singur, mult mai repede decât o coloană încetinită de căruţe şi case pe roţi. Voi accepta compania dumitale, Ser Rodrik. Vom merge de-a lungul Cuţitului Alb, spre mare, şi vom închiria o corabie la Portul Alb. Cai puternici şi vânturi aprige ne vor aduce la Debarcaderul Regelui chiar cu mult înaintea lui Ned şi a Lannisterilor. Iar apoi, se gândi ea, vom vedea ce-i de văzut.