Urzeala tronurilor

CATELYN

— Doamna mea, ar trebui să vă acoperiţi capul, îi spuse Ser Rodrik pe când caii lor se avântau spre nord. Veţi răci.

— Este doar apă, Ser Rodrik, răspunse Catelyn. Părul îi atârna ud şi greu, o şuviţă răzleaţă era lipită de frunte şi-şi putea imagina cât de rebegită şi sălbatică trebuie să fi arătat, însă acum nu-i mai păsa. Ploaia din sud era blândă şi moale, iar lui Catelyn îi plăcea atingerea ei pe faţă, uşoară ca un sărut de mamă. Îi amintea de copilărie, de zilele lungi şi cenuşii de la Riverrun. Îşi amintea de grădina zeilor, de crengile gârbovite, împovărate de umezeală, şi de râsul fratelui ei pe când o fugărea printre mormanele de frunze putrede. Îşi amintea cum făceau plăcinte din noroi împreună cu Lysa, greutatea lor, noroiul lipicios şi maroniu dintre degetele ei. Îl serveau cu plăcinte pe Degeţel, chicotind, iar el mâncase o dată atât de mult noroi, încât zăcuse la pat o săptămână întreagă. Cât de tineri erau atunci cu toţii!

Catelyn aproape că uitase asta. În nord, ploaia cădea rece şi necruţătoare, iar uneori, noaptea, se transforma în gheaţă. Era mai mult ca sigur că distrugea recoltele mai degrabă decât să le hrănească, şi făcea ca bărbaţii în putere să alerge spre adăpostul cel mai apropiat. Aceea nu era o ploaie în timpul căreia să se poată juca fetiţele.

— Sunt ud până la piele, se plânse Ser Rodrik. Chiar şi oasele-mi sunt umede.

Pădurea se strângea în jurul lor, iar răpăitul monoton al ploii atingând frunzele era acompaniat de zgomotele mărunte, cleioase, scoase de potcoavele cailor când se eliberau din mocirlă.

— Ne vom dori un foc la noapte, doamna mea, şi o mâncare fierbinte pentru amândoi.

— Este un han la răscrucea din faţă, îi spuse Catelyn.

Dormise multe nopţi acolo în tinereţe, călătorind împreună cu tatăl ei. Lordul Hoster Tully era un bărbat neastâmpărat, în floarea vârstei, călătorind mereu undeva, îşi mai amintea de hangiţă, o femeie grasă, pe nume Masha Heddle, care molfăia zi şi noapte frunze acrişoare, dar părea să dispună de o rezervă nesfârşită de zâmbete şi dulciuri pentru copii. Prăjiturile erau scăldate în miere, bogate şi pline la gust, însă cum mai urâse Catelyn acele zâmbete! Frunzele acrişoare îi pătaseră dinţii într-un roşu-închis, dând un aspect sângeros şi înspăimântător zâmbetelor ei.

— Un han, repetă îngândurat Ser Rodrik. Doar dacă… dar nu îndrăznim să riscăm. Ca să nu fim recunoscuţi, cred că ar fi mai bine să căutăm un mic avanpost…

Se opri când auziră zgomote venind din faţa lor, pe drum; pleoscăit de apă, zăngănit de zale, un nechezat de cal.

— Călăreţi, spuse el, iar mâna îi coborî pe mânerul sabiei.

Nici chiar pe drumul regelui nu strica să fii prudent. Urmăriră zgomotele până la o cotitură largă a drumului şi-i văzură: o coloană de bărbaţi înarmaţi, traversând gălăgioşi un râu umflat. Catelyn îşi struni calul, lăsându-i să treacă. Flamura din mâna călăreţului din frunte atârna udă şi informă, însă soldaţii din gardă purtau mantii vineţii, iar pe umerii lor se înălţa vulturul argintiu al Casei Seagard.

— Mallisterii, îi şopti Ser Rodrik, de parcă ea n-ar fi ştiut. Doamna mea, ar fi mai bine să vă trageţi gluga.

Catelyn nu făcu nici o mişcare. Lordul Jason Mallister însuşi călărea împreună cu ei, înconjurat de cavaleri, alături de fiul său, Patrek, cu scutierii în spate, în apropierea lui. Se duceau spre Debarcaderul Regelui, la turnirul Mâinii, ştia asta. Toată săptămâna trecută, drumeţii tăbărâseră pe drumul regelui ca roiurile de muşte: cavaleri şi călăreţi liberi, cântăreţi cu harfele şi tobele lor, căruţe grele, încărcate cu hamei sau porumb, butoaie cu miere, negustori şi meşteşugari, târfe — toţi mergeau spre sud.

Catelyn îl privi direct pe Lordul Jason. Ultima oară când îl văzuse, glumea împreună cu unchiul ei, la ospăţul de la nunta ei, Mallisterii fiind stegarii casei Tully, iar darurile fuseseră bogate. Părul său castaniu era presărat cu alb acum, iar chipul i se supsese odată cu trecerea vremii; totuşi, anii nu-i afectaseră făloşenia. Călărea ca un bărbat care nu se teme de nimic. Catelyn îl invidia pentru asta; ea ajunsese să se teamă de atâtea. Pe când călăreţii treceau, Jason încropi un salut scurt, dar nu era decât un gest de mare lord care întâlneşte nişte străini la drum. În acei ochi aprigi nu exista nici un semn că ar fi recunoscut-o, iar fiul său nu o învrednici nici măcar cu o privire.

— Nu v-a recunoscut, spuse Ser Rodrik după aceea, mirându-se.

— A văzut doar o pereche de drumeţi plini de noroi, uzi şi obosiţi, aşezaţi la marginea drumului. N-avea cum să-şi închipuie că unul dintre ei este fiica lordului său. Cred că suntem în siguranţă la han, Ser Rodrik.

Era aproape noapte când ajunseră acolo, la răscrucea de drumuri aflată la nord de marea afluenţă de la Trident. Masha Heddle era acum mai grasă şi mai încărunţită decât şi-o amintea Catelyn, încă molfăind frunze acrişoare, însă îi măsură doar cu o privire superficială, cu doar o umbră a zâmbetului ei grotesc şi însângerat.

— Două camere la capătul scării, asta-i tot ce am, zise ea, continuând să mestece. Sunt sub turnul clopotului, aşa că nu veţi pierde nici o masă, deşi unii cred că e cam zgomotos. Nu vă pot ajuta mai mult. Hanul e plin, sau aproape, dar nu are importanţă. Aveţi de ales: ori camerele, ori vă vedeţi de drum.

Luară camerele aflate sub podul de la capătul scării înguste.

— Lăsaţi-vă încălţările aici, le spuse Masha după ce-şi primise banul. Le va curăţa băiatul. Nu vreau să-mi umpleţi scările de noroi. Luaţi aminte la clopot. Cei care întârzie la masă nu mai primesc mâncare.

Nu le zâmbi şi nici nu pomeni de prăjituri. Când clopotul anunţă cina, zgomotul era asurzitor. Catelyn se schimbase în haine uscate. Stătea la fereastră, privind cum ploaia curgea pe pervaz. Sticla geamului era lăptoasă şi plină de apă, iar afară se lăsase un amurg umed. Catelyn putea vedea doar până la răscrucea unde se întâlneau cele două drumuri principale.

Răscrucea o puse pe gânduri. Dacă o luau spre vest de aici, era floare la ureche să ajungă la Riverrun. Tatăl ei îi dăduse întotdeauna sfaturi înţelepte atunci când avea mai mare nevoie, şi-şi dorea să vorbească cu el, să-l prevină asupra furtunii care se anunţa. Dacă Winterfell trebuia să se pregătească de război, cu atât mai mult trebuia s-o facă şi Riverrun, aflat atât de aproape de Debarcaderul Regelui, cu puternicul Casterly Rock înălţându-se spre vest, ca o umbră. Dacă tatăl ei ar fi fost ceva mai puternic, ar fi putut încerca asta, însă Hoster Tully era ţintuit la pat de doi ani, iar lui Catelyn îi era teamă să-l tulbure acum.

Drumul spre est era mai lat şi mai periculos, urcând printre dealuri stâncoase şi păduri dese, până în Munţii Lunii, dincolo de trecătorile înalte şi prăpăstiile adânci din Valea lui Arryn şi dincolo de pietrosul Fingers. Deasupra Văii se înălţa Eyrie, mândru şi impenetrabil, turnurile sale ridicându-se spre cer. Acolo ar găsi-o pe sora ei… dar şi câteva răspunsuri dintre cele căutate de Ned. Desigur, Lysa ştia mai mult decât îndrăznise să aştearnă în scrisoare. S-ar fi putut să aibă şi dovada clară care i-ar fi trebuit lui Ned ca să-i aducă pe Lannisteri la pieire, iar dacă se ajungea la război, vor avea nevoie de Arryni şi de lorzii din est, care le datorau un serviciu.

Totuşi, drumul printre munţi era periculos. Pisicile-umbră bântuiau prin trecători, căderile de stânci erau la ordinea zilei, iar clanurile de munteni erau compuse din briganzi care coborau din vârf ca să jefuiască şi să ucidă, după care se topeau precum zăpada, ori de câte ori cavalerii ieşeau din Vale ca să-i caute. Chiar şi Jon Arryn, cel mai viteaz lord pe care-l avusese vreodată Eyrie, călătorea întotdeauna cu o escortă puternică, atunci când traversa munţii. Singura forţă a lui Catelyn era un cavaler bătrân, împlătoşat doar cu devotamentul său.

Nu, se gândi ea, Riverrun şi Eyrie vor trebui să mai aştepte. Calea ei ducea spre nord şi spre Winterfell, unde o aşteptau fiii ei şi îndatoririle. Îndată ce vor trece în siguranţă de Gât, se putea prezenta unuia dintre stegarii lui Ned, trimiţând călăreţi înainte, în mare grabă, cu ordin de a instala o gardă pe drumul regelui.

Ploaia acoperea priveliştea câmpurilor de dincolo de răscruce, însă Catelyn vedea totul destul de clar cu ochii minţii. Piaţa era chiar în drum, iar satul cu un kilometru mai departe — cincizeci de case albe, înconjurând un mic templu din piatră. Erau mai multe acum, vara fusese lungă şi îngăduitoare. La nord de aici, drumul regelui se scurgea pe Furca Verde a Tridentului, prin văi mănoase şi terenuri acoperite de păduri verzi, printre oraşe fremătătoare, avanposturi puternice şi castelele lorzilor.

Catelyn îi cunoştea pe toţi: Blackwoodzii şi Brackenii, duşmani pe veci, ale căror certuri fusese nevoit să le aplaneze tatăl ei; Lady Whent, ultima din neam, care locuia cu fantomele ei sub bolţile cavernoase de la Harrenhal; irascibilul Lord Frey, care îngropase şapte neveste şi-şi umpluse castelele gemene cu copii, nepoţi şi strănepoţi, dar şi bastarzi. Cu toţii erau stegarii casei Tully, cu săbiile puse sub jurământ în serviciul Riverrunului.

Catelyn se întrebă dacă astea vor fi suficiente, atunci când va veni războiul. Tatăl ei era cel mai ferm dintre bărbaţii care trăiseră vreodată şi nu avea nici o îndoială că-şi va chema stegarii… Însă vor veni? Darryşii, Rygerşii şi Mootonii depuseseră jurământ şi faţă de Riverrun; totuşi, luptaseră împreună cu Rhaegar Targaryen la Trident, în timp ce Lordul Frey sosise cu armata sa mult timp după bătălie, iscând îndoieli cu privire la tabăra la care intenţionase să se alăture (a lor, dăduse el după aceea asigurări solemne învingătorilor, însă de atunci tatăl ei îi spusese întârziatul Lord Frey. Nu trebuie să se ajungă la război, se gândi Catelyn agitată. Nu trebuia să lase să se întâmple asta.

Ser Rodrik veni după ea când clopotul încetase să bată.

— Ar fi mai bine să nu părem un cavaler şi doamna sa până ce nu trecem de Gât, îi spuse ea. Drumeţii obişnuiţi nu atrag atâta atenţie. Să ne dăm drept un tată cu fiica lui, plecaţi la drum pentru treburi de familie.

— Cum spuneţi, doamna mea, fu de acord Ser Rodrik. Abia când ea pufni în râs îşi dădu el seama ce făcuse. Vechile politeţuri mor greu, fata… fata mea.

Încercă să se tragă de favoriţii lipsă şi oftă cu exasperare. Catelyn îl luă de braţ.

— Vino, tată, zise ea. Vei vedea că Masha Heddle ştie să aştearnă o masă bună, dar încearcă să nu o lauzi. Nu vei vrea să o vezi zâmbind.

Sala de mese era lungă şi rece, cu un şir de butoaie uriaşe la un capăt şi un cămin la celălalt. Un băiat de casă se tot plimba de colo-colo cu frigări cu carne, în vreme ce Masha scotea bere din butoaie, molfăindu-şi frunzele ei.

Băncile erau pline, orăşeni şi ţărani amestecându-se fără sfială împreună cu drumeţi de tot felul. Răscrucile adunau laolaltă tovărăşii ciudate: vopsitori cu mâinile negre şi purpurii împărţeau aceeaşi masă cu pescari duhnind a peşte, un fierar plin de muşchi se înghesuia lângă un bătrân septon zbârcit, mercenari hârşâiţi şi negustori rotofei schimbau veşti de parcă ar fi fost tovarăşi de când lumea.

Adunarea conţinea mai multe săbii decât i-ar fi plăcut lui Catelyn. Trei bărbaţi, aşezaţi lângă foc, purtau insigna cu armăsarul roşu al Brackenilor, însă erau în număr mare şi cămăşile de zale albastre şi mantiile cenuşii-argintii. Pe umărul lor se vedea un blazon familiar, turnurile gemene ale Casei Frey. Le studie chipurile, însă erau cu toţii prea tineri ca s-o recunoască. Cel mai vârstnic dintre ei n-ar fi putut fi mai mare decât era Bran când plecase ea în nord.

Ser Rodrik găsi un loc gol pe o bancă lângă bucătărie. Vizavi, la masă, un tânăr chipeş îşi plimba degetele peste corzile unei harfe.

— Şapte binecuvântări, oameni buni, zise el când se aşezară.

O cupă goală de vin se afla pe masă în faţa lui.

— Şi pentru tine, cântăreţule, îi întoarse Catelyn urarea. Ser Rodrik ceru pâine, carne şi bere pe un ton care sugera să-i fie aduse acum. Menestrelul, un tinerel de vreo optsprezece ani, îi studie fără jenă şi îi întrebă unde mergeau, de unde veniseră şi ce veşti aveau, trimiţând întrebările în zbor la fel de repede ca săgeţile, fără să se mai obosească să aştepte răspunsul.

— Am plecat de la Debarcaderul Regelui acum două săptămâni, rosti Catelyn, răspunzând la cea mai nevinovată dintre întrebări.

— Într-acolo merg eu, spuse tinerelul.

Aşa cum bănuise ea, era mult mai interesat în a-şi depăna povestea lui decât s-o afle pe a lor. Menestrelilor nu le plăcea nimic mai mult decât să-şi audă sunetul propriei lor voci.

— Turnirul Mâinii înseamnă lorzi bogaţi, cu pungi pline, continuă el. Ultima dată m-am ales cu mai mulţi arginţi decât puteam căra… ori aş fi putut, dacă nu i-aş fi pierdut pe toţi punând rămăşag că Regicidul va termina învingător.

— Zeilor nu le plac împătimiţii de jocuri, spuse sec Ser Rodrik.

Era din nord şi împărtăşea vederile lui Stark asupra turnirurilor.

— În mod sigur nu le-a plăcut de mine, zise cântăreţul. Zeii voştri cruzi şi Cavalerul Florilor mi-au făcut-o împreună.

— Fără îndoială, a fost o lecţie pentru tine, făcu Ser Rodrik.

— A fost. De data asta, banul meu îl va susţine pe Ser Loras.

Ser Rodrik încercă să se tragă de favoriţi, însă nu-i găsi, şi înainte să poată lansa o dojana, băiatul de casă veni în grabă. Le puse pe dinainte felii de pâine şi le servi de pe frigare bucăţi de carne mustind de sos fierbinte. Pe o altă frigare erau înfipte cepe, ardei iuţi şi ciuperci dolofane. Ser Rodrik se aruncă pofticios asupra lor, în timp ce băiatul se duse să le mai aducă bere.

— Mă numesc Marillion, zise menestrelul, ciupind o coardă a harfei sale. Fără îndoială, m-aţi mai auzit cântând pe undeva, nu?

Purtarea lui o făcu pe Catelyn să zâmbească. Puţini dintre menestrelii rătăcitori se aventuraseră atât de departe în nord, până la Winterfell, dar îi ştia pe cei asemenea lui din copilăria sa la Riverrun.

— Mă tem că nu, îi spuse.

El scoase din harfă un sunet plângăreţ.

— Aţi avut de pierdut. Cine a fost cel mai bun cântăreţ pe care l-aţi auzit vreodată?

— Alia din Braavos, răspunse pe nerăsuflate Ser Rodrik.

— Oh, eu sunt mult mai bun decât hodorogul ăla bătrân, făcu Marillion. Dacă-mi daţi un argint pentru un cântec, v-aş dovedi bucuros.

— S-ar putea să am vreo para, două, dar mai degrabă le-aş arunca într-o fântână decât să plătesc pentru răgetele tale, bombăni Ser Rodrik.

Părerea sa despre menestreli era bine cunoscută; muzica era ceva drăguţ, dar numai pentru fete, şi nu putea pricepe de ce un flăcău sănătos şi-ar ocupa mâinile cu o harfă, când putea lua o sabie.

— Bunicul tău este cam înăcrit, îi spuse Marillion lui Catelyn. Am vrut să vă fac o onoare. Un omagiu pentru frumuseţea ta. De fapt, eu sunt menit să cânt numai pentru regi şi înalţii lorzi.

— Oh, pot să văd asta, zise Catelyn. Lordului Tully îi plac cântecele, după cum am auzit. Fără îndoială că ai fost la Riverrun.

— De sute de ori, spuse menestrelul cu nepăsare. Păstrează o cameră numai pentru mine, iar tânărul lord îmi este ca un frate.

Catelyn zâmbi, întrebându-se ce ar crede Edmure de asta. Un menestrel se vârâse odinioară în patul unei fete care-i plăcea fratelui ei; de atunci el ura menestrelii.

— Şi la Winterfell? îl chestiona ea. Ai călătorit şi în nord?

— De ce s-o fi făcut? întrebă Marillion. Acolo sunt numai viscole şi piei de urs, iar în familia Stark nu se cunoaşte nici un fel de muzică în afară de urletul lupilor.

În celălalt capăt al sălii se auzi uşa trântindu-se.

— Hangiţă, răsună o voce de slujitor în spatele ei, avem cai de ţesălat, iar lordul meu, Lannister, cere o cameră şi o baie fierbinte.

— Oh, zei, spuse Ser Rodrik înainte să apuce Catelyn să-i facă semn să tacă, degetele ei strângându-l tare de braţ.

Masha Heddle se înclină şi-şi arătă zâmbetul ei roşiatic, hidos.

— Îmi pare rău, stăpâne, dar nu mai avem nici un loc, toate camerele sunt ocupate.

Erau patru, văzu Catelyn. Un bătrân din Rondul de Noapte, doi servitori şi… el, stând acolo, mic şi sfidător ca însăşi viaţa.

— Oamenii mei vor dormi în grajd, iar cât despre mine, nu-mi trebuie o cameră mare, după cum poţi vedea şi singură, spuse rânjind. Atât timp cât focul arde, iar aşternutul nu are prea mulţi purici, sunt fericit.

Masha Heddle era copleşită.

— Stăpâne, nu mai am nimic, este turnirul şi nu am cum să… Oh…

Tyrion Lannister scoase un ban din punga sa şi-l aruncă peste cap, îl prinse şi-l azvârli din nou. Chiar şi din locul unde se afla Catelyn, sclipirea aurului era de neconfundat. Un călăreţ liber, într-o pelerină albastră spălăcită, se ridică în picioare.

— Eşti binevenit în odaia mea, stăpâne.

— Iată un om isteţ, zise Lannister trimiţând banul învârtindu-se prin încăpere. Călăreţul îl prinse din zbor. Şi totodată ager. Piticul se întoarse spre Masha Heddle şi întrebă apoi: Crezi că poţi face rost de ceva de mâncare?

— Orice vă este pe plac, stăpâne, orice, promise hangiţa. Sta-i-ar în gât, se gândi Catelyn, însă imediat îl văzu pe Bran sufocându-se, înecându-se cu propriul său sânge. Lannister se uită spre cea mai apropiată masă.

— Oamenii mei primesc tot ce le dai şi celorlalţi. Porţii duble, căci am călătorit mult şi din greu. Iar pentru mine, friptură de pasăre, pui, raţă, porumbel, nu contează. Şi trimite o butelcă din cel mai bun vin al tău. Yoren, stai cu mine?

— Da, stăpâne, răspunse fratele în negru.

Piticul nu se uitase spre capătul sălii, iar Catelyn tocmai se gândea cât de recunoscătoare era mulţimii care ocupase băncile dintre ei, când, dintr-odată, Marillion se ridică în picioare.

— Lord Lannister! strigă el. Voi fi bucuros să vă înveselesc în timp ce mâncaţi. Daţi-mi voie să vă cânt balada marii victorii a tatălui dumneavoastră la Debarcaderul Regelui!

— Nimic nu mi-ar strica mai repede pofta de mâncare, făcu piticul pe un ton sec.

Ochii săi bicolori îl cercetară la repezeală şi rătăciră apoi de la el, găsind-o pe… Catelyn. O clipă rămase uluit, uitându-se în direcţia ei. Ea îşi întoarse faţa în altă parte. Însă era deja prea târziu. Piticul zâmbea.

— Lady Stark, ce plăcere neaşteptată, spuse el. Chiar vă duceam dorul la Winterfell.

Marillion se holbă la ea, uimirea făcând loc supărării când Catelyn se ridică în picioare. Îl auzi pe Ser Rodrik înjurând. Dacă omul ar fi rămas la Zid, se gândi ea, dacă…

— Lady… Stark? făcu Masha Heddle prosteşte.

— Încă mai eram Catelyn Tully ultima dată când am tras aici, îi spuse ea hangiţei.

Putea auzi şuşotelile, simţea privirile tuturor asupra ei. Se uită în jur, la feţele cavalerilor şi lefegiilor, şi inspiră adânc, spre a-şi potoli bătăile năvalnice ale inimii. Nu îndrăznise ea să-şi asume riscurile? Nu mai era vreme să se gândească la asta, iar după o clipă îşi auzi propria voce.

— Tu, de colo, din colţ, îi spuse ea unui bărbat mai vârstnic, pe care nu-l observase până atunci. Liliacul acela negru pe care-l văd brodat pe tunica dumitale nu este de la Harrenhal?

Bărbatul se ridică în picioare.

— Este, doamna mea.

— Iar Lady Whent nu este o prietenă sinceră şi adevăr rată a tatălui meu, Lordul Tully de Riverrun?

— Este, răspunse bărbatul cu îndrăzneală.

Ser Rodrik se ridică în tăcere şi-şi eliberă sabia din teacă. Piticul privea spre ei, cu o figură inexpresivă, cu uimire în ochii săi bicolori.

— Armăsarul roşu a fost întotdeauna binevenit la Riverrun, le spuse ea celor trei de lângă foc. Tatăl meu îl consideră pe Jonos Bracken printre stegarii săi cei mai vechi şi mai devotaţi.

Cavalerii înzăuaţi schimbară între ei priviri nesigure.

— Stăpânul nostru este onorat de această încredere, spuse, ezitând, unul dintre ei.

— Îl invidiez pe tatăl dumneavoastră pentru toţi aceşti prieteni de nădejde, ciripi Lannister, însă nu desluşesc prea bine rostul acestor vorbe, Lady Stark.

Ea nu-l băgă în seamă, întorcându-se spre grupul numeros de mantii albastre şi cenuşii. Erau miezul întregii chestiuni — mai mult de douăzeci de oameni.

— Cunosc şi blazonul vostru: cele două turnuri gemene ale casei Frey. Ce mai face bunul nostru lord, domnilor?

Căpitanul lor se ridică.

— Lordul Walder este bine, doamna mea. Are de gând să-şi ia o soaţă nouă în cea de-a nouăsprezecea zi de nume şi l-a rugat pe tatăl dumneavoastră, lordul, să-i onoreze nunta cu prezenţa sa.

Tyrion Lannister chicoti. Atunci Catelyn ştiu că era al ei.

— Acest om a venit ca oaspete în casa mea şi a uneltit pentru uciderea fiului meu, un băiat de şapte ani, anunţă ea, arătând spre el. Ser Rodrik veni alături, cu sabia în mână. În numele Regelui Robert şi al bunilor lorzi pe care-i slujiţi, vă cer să-l arestaţi şi să mă ajutaţi să-l duc înapoi la Winterfell pentru a aştepta acolo judecata regelui.

Nu ştia ce-i aducea o satisfacţie mai mare, sunetul zecilor de săbii trase deodată, sau expresia lui Tyrion Lannister.