Urzeala tronurilor

TYRION

Nordul parcă nu se mai sfârşea.

Tyrion Lannister cunoştea hărţile la fel de bine ca oricine, dar după două săptămâni pe drumeagul care trecea drept drumul regelui pe aici, ajunse la concluzia că harta era una, iar terenul alta.

Părăsiseră Winterfellul în aceeaşi zi cu regele, în miezul agitaţiei prilejuite de plecarea regală, îndepărtându-se de gălăgia provocată de strigătele bărbaţilor şi de fornăie tul cailor, de huruitul căruţelor şi scârţaiturile uriaşei case pe roţi a reginei, pe când o ninsoare uşoară cădea nervoasă peste ei. Drumul regelui începea tocmai dincolo de întinderea castelului şi a oraşului. Acolo, flamurile şi căruţele şi coloanele de cavaleri şi călăreţi liberi se îndreptară spre sud, luând întregul tumult cu ei, în vreme ce Tyrion Lannister porni spre nord, împreună cu Benjeri; Stark şi nepotul acestuia.

Se făcuse mai frig după aceea şi era mai multă linişte.

La vest de drum se aflau dealurile de cremene, cenuşii şi colţuroase, cu turnuri înalte de pază pe coastele lor pietroase. Spre est, terenul era mai lin, devenind o câmpie plată, întinsă pe cât puteai vedea cu ochii. Poduri de piatră se arcuiau peste râurile repezi şi înguste, iar mici ferme se înşirau în cercuri împrejurul avanposturilor închise cu ziduri de lemn şi piatră. Drumul era circulat intens, iar pentru noapte, spre uşurarea lor, găseau hanuri rudimentare.

Însă după trei zile de călărit de la Winterfell, terenurile agricole cedară locul unor păduri dese, iar drumul regelui deveni tot mai pustiu. Dealurile de cremene se înălţau mai mult şi mai abrupt cu fiecare kilometru parcurs, până ce, în cea de-a cincea zi, se transformară în munţi uriaşi, de un cenuşiu rece, cu culmi zimţate şi zăpadă pe creste. Când vântul bătea dinspre nord, valuri lungi de cristale de gheaţă zburau de pe piscurile înalte, ca nişte stindarde.

Cu pereţii muntoşi la vest, drumul o cotea spre nord şi nord-est prin pădure — un codru de stejari, brazi şi arini sălbatici, negri, care părea mai bătrân decât orice văzuse Tyrion vreodată. „Pădurea lupilor” îi spunea Benjen Stark şi, într-adevăr, noaptea coborî odată cu urletele haitelor aflate în depărtare. Lupul străvechi, albinos, al lui Jon îşi ciulea urechile la urletele nocturne, dar nu-şi alăturase niciodată propriul său glas. Era ceva foarte neliniştitor în acest animal, se gândea Tyrion.

Dacă nu puneai şi lupul la socoteală, în grup erau opt. Tyrion călătorea cu doi dintre oamenii săi, cum se cuvenea unui Lannister. Benjen Stark îl avea numai pe nepotul său bastard şi câţiva cai pentru Rondul de Noapte, însă la marginea pădurii lupilor rămăseseră o noapte în spatele zidurilor de lemn ale unui avanpost din pădure, iar acolo li se alăturase un altul dintre fraţii în negru, unul Yoren pe nume. Yoren era gârbovit şi sinistru, trăsăturile fiindu-i ascunse de o barbă la fel de neagră ca veşmintele, părând aspru ca o rădăcină bătrână şi dur ca piatra. Împreună cu el mai era o pereche de băieţi zdrenţăroşi, de la o fermă, de la Degete.

— Violatori, spusese Yoren cu o căutătură rece spre însoţitorii săi.

Tyrion înţelese. Se spunea că viaţa pe Zid era dură, însă, fără îndoială, de preferat castrării.

Cinci bărbaţi, trei băieţi, un lup străvechi, douăzeci de cai şi o colivie cu corbi, dată lui Benjen Stark de Maester Luwin. Fără îndoială că erau un alai ciudat pe drumul regelui sau pe oricare alt drum.

Tyrion observase că Jon Snow îi privea pe Yoren şi pe companionii săi îmbufnaţi cu o expresie ciudată pe faţă, care arăta stânjenitor de aproape de spaimă. Yoren avea un umăr răsucit şi un miros acru, barba şi părul îi erau lipite şi năclăite, pline de păduchi, hainele vechi îi erau peticite şi rareori spălate. Cei doi tineri recruţi ai săi duhneau chiar şi mai rău şi păreau la fel de proşti pe cât erau de cruzi.

Nu mai era nici o îndoială că băiatul făcuse o greşeală gândindu-se că Rondul de Noapte era alcătuit din bărbaţi ca unchiul lui. Yoren şi companionii săi constituiau o trezire dură la realitate. Lui Tyrion îi părea rău de băiat. Alesese o viaţă aspră… sau se putea spune că îi fusese aleasă o viaţă aspră.

Pentru unchiul său avea chiar mai puţină simpatie. Benjen Stark părea să împărtăşească aceeaşi aversiune pentru Lannisteri ca fratele său şi nu-i plăcuse deloc când Tyrion îi vorbise despre intenţiile sale.

— Te previn, Lannister, la Zid nu vei găsi nici un han, îi spusese privindu-l de sus.

— Fără îndoială, veţi găsi un loc unde să mă aşezaţi şi pe mine, răspunsese Tyrion. Aşa cum s-ar putea să fi observat, sunt mic.

Desigur, fratelui reginei nu-i puteai spune „nu”, aşa că asta lămurise lucrurile, însă Stark nu fusese deloc fericit.

— N-o să-ţi placă deloc călătoria, îţi promit asta, îi spusese el tăios, iar din momentul în care plecaseră, făcuse tot ce-i stătuse în putere ca să-şi ţină promisiunea.

Pe la sfârşitul primei săptămâni, coapsele lui Tyrion erau tot o rană de la călăritul îndelungat, iar picioarele îl dureau rău, şi mai era şi îngheţat până la oase. Nu se plângea. Ar fi fost jalnic dacă i-ar fi oferit lui Benjen Stark această satisfacţie.

Se răzbună puţin prin blana sa de călărie, o blană de urs zdrenţuită, veche şi cu un miros greu de mucegai. Stark i-o oferise într-un exces de curtoazie de Rond de Noapte, aşteptându-se, fără îndoială, să fie refuzat cu graţie. Tyrion o acceptase cu un zâmbet. Îşi adusese cu el cele mai călduroase haine când plecaseră de la Winterfell, şi descoperise, foarte curând, că nu-i era nici pe departe suficient de cald. Era frig aici şi se făcea din ce în ce mai frig. Noaptea, temperatura scădea sub cea de îngheţ, iar când bătea, vântul era un cuţit care trecea prin cele mai călduroase haine de lână ale sale. De acum, Stark nu mai avea nici un motiv să nu-şi regrete impulsul cavaleresc. Poate că învăţase o lecţie. Lannisterii nu refuzau niciodată, cu graţie sau altfel. Lannisterii luau tot ceea ce li se oferea.

Fermele şi avanposturile erau din ce în ce mai rare pe măsură ce înaintau tot spre nord, chiar mai adânc în bezna pădurii lupilor, până ce nu mai găsiră nici un acoperiş sub care să se adăpostească şi se văzură nevoiţi si recurgă la propriile lor resurse. Tyrion nu fusese nicio* dată obişnuit să ridice tabere sau să le strângă. Era prea mic, cu mersul prea şonticăit, prea neîndemânatic. Aşa că, în vreme ce Stark şi Yolen şi ceilalţi îşi ridicau adă-j posturi rudimentare, se îngrijeau de cai şi aprindeau focul, el îşi luase obiceiul să-şi înşface blana şi un burduf pentru vin şi dispărea să poată citi.

În cea de-a optsprezecea noapte a călătoriei lor, vinul era un soi rar, dulce, chihlimbariu, din Insulele Verii, pe care-l dusese tot drumul de la Casterly Rock, iar cartea o meditaţie asupra istoriei şi proprietăţilor dragonilor* Cu permisiunea Lordului Eddard Stark, Tyrion împrumutase câteva volume rare din biblioteca din Winterfell şi le împachetase pentru călătoria spre nord.

Găsi un loc confortabil, la fereală de zgomotele din tabără, în apropierea unui pârâu repede, cu apa limpede şi rece ca gheaţa. Un stejar bătrân şi grotesc îi oferea adăpost din calea vântului. Tyrion se ghemui în blană, cu spatele sprijinit de trunchi, luă o înghiţitură de vin şi începu să citească despre proprietăţile oaselor de dragon. „Osul de dragon este negru, din cauza conţinutului foarte bogat de fier, scria în carte. Este tare ca oţelul, dar e mult mai uşor şi mult mai flexibil, şi, desigur, imun la foc. Arcurile din os de dragon sunt foarte preţuite de Dothraki şi nu-i de mirare. Un arcaş înarmat astfel poate depăşi ca rază de acţiune orice arc de lemn.”

Tyrion avea o fascinaţie morbidă pentru dragoni. Când venise prima oară la Debarcaderul Regelui, la nunta surorii sale cu Robert Baratheon, îşi propusese să caute craniile de dragon care atârnaseră de pereţii sălii tronului lui Targaryen. Regele Robert le înlocuise cu flamuri şi tapiserii, însă Tyrion insistase până ce găsise craniile în pivniţa umedă unde fuseseră depozitate.

Se aşteptase să i se pară impresionante, poate chiar înspăimântătoare. Nu se gândise că vor fi frumoase. Şi totuşi, erau: negre ca onixul, şlefuite fin, astfel că osul părea că sclipeşte sub lumina torţei sale. Le plăcea focul, simţi el. Îşi împinsese torţa în gura unuia dintre craniile mai mari şi făcuse ca umbrele să sară şi să danseze pe pe-reţele din spatele lui. Colţii erau lungi, cuţite arcuite de diamant negru. Flacăra torţei nu însemna nimic pentru ele; se îmbăiaseră în căldura unor focuri cu mult mai mari. Când se retrăsese, Tyrion ar fi putut jura că orbitele goale ale bestiei îi urmăriseră plecarea.

Acolo se aflau nouăsprezece cranii, de la cele aranjate după mărime, până la cei trei mari monştri din cântece şi istorisiri, dragonii pe care Aegon Targaryen şi surorile sale îi aruncaseră asupra celor Şapte Regate din vechime. Trubadurii le dăduseră nume de zei: Balerion, Meraxes, Vhaghar. Tyrion stătuse între fălcile lor căscate, fără cuvinte şi temător. Ai fi putut intra cu cal cu tot prin gâtlejul lui Vhaghar, deşi nu ai mai fi putut ieşi vreodată. Meraxes era chiar şi mai mare. Iar cel mai mare dintre ei, Balerion, Oroarea Neagră, ar fi putut înghiţi un bizon întreg, sau poate chiar şi unul dintre mamuţii lânoşi despre care se spunea că bântuiau pustietăţile îngheţate de dincolo de Portul Ibben.

Tyrion rămăsese în pivniţa umedă multă vreme, holbându-se la uriaşul craniu lipsit de ochi al lui Balerion, până ce torţa aproape că se stinsese, încercând să estimeze mărimea animalului viu, să-şi imagineze cum arăta când îşi întindea aripile mari, negre, şi se năpustea pe cer suflând foc.

Propriul său strămoş îndepărtat, Regele Loren al Stâncii, încercase să se opună focului când se alăturase Regelui Mern al Promontoriului, pentru a se împotrivi cuceririi targaryene. Acestea se petrecuseră cu aproape trei sute de ani în urmă, când cele Şapte Regate erau regate şi nu doar nişte provincii ale unui regat mai mare împreună, cei doi regi aveau şase sute de flamuri în luptă, cinci mii de cavaleri şi de zece ori pe atâţia călăreţi liberi şi soldaţi puternic înarmaţi, de asemenea călare. Aegon, Stăpânul Dragonilor, avea, poate, o cincime din acest număr, spuneau cronicile, şi majoritatea oştenilor lui erau recruţi, din rândul trupelor ultimului rege pe care-l măcelărise, iar devotamentul lor era nesigur.

Armatele s-au întâlnit pe câmpiile întinse ale Promontoriului, în mijlocul câmpurilor aurite de grâu gata pentru treierat. Când cei doi regi au şarjat, armata targaryeană s-a cutremurat şi s-a spulberat, începând să dea bir cu fugiţii. Pentru câteva momente, scriau cronicile, cucerirea se încheiase… dar numai pentru câteva momente, înainte ca Aegon Targaryen şi surorile lui să intre în luptă.

A fost singura dată când Vhaghar, Meraxes şi Balerion au fost lăsaţi să se dezlănţuie împreună. Trubadurii au cântat despre Câmpiile de Foc. Aproape patru mii de oameni au ars în acea zi, printre ei şi Regele Mern al Promontoriului. Regele Loren scăpase şi a trăit suficient cât să se predea, să jure credinţă Targaryenilor şi să zămislească un fiu, fapt pentru care Tyrion îi era profund îndatorat.

— De ce citeşti aşa de mult?

Tyrion privi în sus, auzind glasul. Jon Snow stătea la câţiva paşi distanţă, privindu-l curios. Închise cartea, punând un deget ca semn, şi spuse:

— Uită-te la mine şi spune-mi ce vezi. Băiatul îl privi cu suspiciune.

— E vreun soi de păcăleală? Te văd pe tine. Tyrion Lannister.

Tyrion oftă.

— Eşti extraordinar de politicos pentru un bastard, Snow. Ceea ce vezi este un pitic. Cât ai, doisprezece ani?

— Paisprezece, răspunse băiatul.

— Paisprezece şi eşti deja mai înalt decât voi fi eu vre-odată. Picioarele mele sunt scurte şi răsucite şi merg cu dificultate. Am nevoie de o şa specială ca să nu cad de pe cal. O şa pe care am meşterit-o eu, dacă vrei să ştii. Oriasta, ori ar fi trebuit să călăresc un ponei. Braţele mele sunt suficient de puternice, dar, şi ele, prea scurte. Nu voi fi niciodată un spadasin. Dacă m-aş fi născut într-o familie de ţărani, aş fi fost lăsat să mor, sau m-ar fi vândut ca sclav la circ. Din păcate, m-am născut un Lannister, la Casterly Rock, iar grotescul pare mai sărac acolo. Se aşteaptă unele lucruri de la mine. Tatăl meu a fost Mâna Regelui timp de douăzeci de ani. Mai târziu, fratele meu l-a ucis chiar pe acel rege, după cum a ieşit la iveală, însă viaţa este plină de asemenea mici ironii. Sora mea s-a măritat cu noul rege, iar oribilul meu nepot îi va succeda la tron. Trebuie să-mi aduc obolul pentru onoarea Casei mele, nu eşti de acord? Dar cum? Ei bine, picioarele mele sunt prea scurte pentru trupul meu, iar capul prea mare, deşi eu aş prefera să cred că este destul de mare pentru mintea mea. Am o viziune realistă asupra puterilor şi slăbiciunilor mele. Mintea este arma mea. Fratele meu are sabia, Regele Robert are ghioaga de război, iar eu am mintea… şi o minte are nevoie de cărţi, tot aşa cum o sabie are nevoie de tocilă, dacă trebuie să-şi menţină ascuţimea. Tyrion ciocăni coperta de piele a cărţii. De asta citesc eu atât de mult, Jon Snow.

Băiatul absorbi totul în tăcere. Avea chipul unui Stark: alungită, solemnă, prudentă, o faţă care nu trăda nimic. Indiferent cine o fi fost mama lui, lăsase puţin din ea fiului ei.

— Despre ce citeşti? întrebă el.

— Despre dragoni, îi spuse Tyrion.

— La ce bun? Nu mai sunt dragoni, rosti băiatul cu o convingere dată de vârsta tânără.

— Aşa se spune. Trist, nu-i aşa? Când eram de vârsta ta, obişnuiam să visez că voi avea un dragon numai al meu.

— Chiar aşa? întrebă băiatul bănuitor. Poate se că Tyrion râde de el.

— Oh, da. Chiar şi un băiat pipernicit, răsucit şi urât ca mine poate privi lumea de sus când sade pe spatele unui dragon. Tyrion puse burduful deoparte şi se ridică în picioare. Obişnuiam să aprind focuri în tainiţele de la Casterly Rock şi să privesc flăcările ore în şir, prefăcându-mă că erau azvârlite de dragoni. Uneori, mi-l închipuiam pe tatăl meu arzând. Din când în când, şi pe sora mea.

Jon Snow se holba la el, o privire în egală măsură încărcată de oroare şi de fascinaţie. Tyrion hohoti.

— Nu te mai uita aşa la mine, bastardule! Îţi cunosc secretul. Ai avut aceleaşi vise.

— Nu, spuse Jon Snow oripilat. N-aş fi…

— Nu? Niciodată? Tyrion înălţă o sprânceană. Ei, nu mă îndoiesc că familia Stark s-a purtat grozav de bine cu tine. Sunt sigur că Lady Stark te tratează ca pe propriul ei fiu. Iar fratele tău, Robb, a fost întotdeauna drăguţ, şi de ce n-ar fi fost? El primeşte Winterfell, iar tu Zidul. Iar tatăl tău… trebuie să aibă motive foarte bune dacă ţi-a făcut bagajele pentru Rondul de Noapte…

— Încetează, zise Jon Snow, cu faţa întunecată de furie. Rondul de Noapte este o misiune nobilă!

Tyrion râse.

— Eşti prea isteţ ca să crezi asta. Rondul de Noapte este groapa de gunoi pentru toţi inadaptabilii de pe domeniu. Te-am văzut privindu-i pe Yoren şi pe băieţii lui. Ăştia sunt noii tăi fraţi, Jon Snow, cum îţi plac? Ţărani posomorâţi, datornici, braconieri, violatori, hoţi şi bastarzi ca tine, cu toţii sfârşiţi pe Zid, căutând grumkini şi snarci, şi toţi monştrii de care dădaca ta ţi-a povestit. Partea bună este că nu există grumkini şi snarci, aşa că nici măcar nu este o ocupaţie cât de cât periculoasă. Partea rea este că acolo-ţi îngheaţă şi podoabele, dar din moment ce, oricum, nu aveţi voie să zămisliţi, nu cred că asta mai contează.

— Încetează! ţipă băiatul.

Făcu un pas înainte, palmele strângându-i-se în pumni, gata să plângă. Dintr-odată, în mod absurd, Tyrion se simţi vinovat. Făcu şi el un pas înainte, intenţionând să-l încurajeze cu o bătaie pe umăr, sau să mormăie vreo scuză.

Nu văzu lupul, unde stătuse sau cum se apropiase. Acum mergea spre Snow, pentru ca în clipa următoare să ajungă pe spate, pe terenul pietros, rămânând fără respiraţie din cauza impactului dur şi cu gura plină de pământ, sânge şi frunze putrezite. Când încercă să se ridice, spatele îi fu cuprins de spasme dureroase. Şi-l zdrelise în urma căderii. Îşi muşcă buzele din cauza frustrării, apucă o rădăcină şi se ridică în capul oaselor.

— Ajută-mă, îi spuse el băiatului, întinzând o mână.

Dintr-odată, lupul se aşeză între ei. Nu mârâia. Afurisitul de animal nu scotea niciodată nici un sunet. Se uita numai la el cu ochii aceia de un roşu-aprins şi-şi dezveli colţii, iar asta era mai mult decât suficient. Tyrion se pleoşti din nou, lipindu-se de pământ cu un mormăit.

— Atunci nu mă ajuta. Am să rămân aici până când pleci.

Jon Snow mângâie blana groasă, albă, a Nălucii, zâmbind acum.

— Roagă-mă frumos.

Tyrion Lannister simţi cum furia se aduna în el, dar o răpuse printr-un efort de voinţă. Nu era pentru prima dată în viaţa lui când fusese umilit, şi nu va fi nici pentru ultima. Poate că merita asta.

— Ţi-aş fi recunoscător pentru ajutor, Jon, zise el prietenos.

— Jos, Nălucă, spuse băiatul.

Lupul străvechi se aşeză pe labele din spate. Ochii aceia roşii nu-l părăsiră nici o clipă. Jon veni în spatele lui, îşi strecură mâinile sub braţele lui şi-l ridică uşor în picioare. Apoi luă cartea şi i-o înapoie.

— De ce m-a atacat? întrebă Tyrion aruncând o privire piezişă spre lup, ştergându-şi sângele şi noroiul de pe gură cu dosul palmei.

— Poate a crezut că eşti vreun grumkin.

Tyrion îl privi cu asprime. Apoi râse, un fornăit scurt, pe nas, în semn de amuzament, care-i scăpase cu totul fără voia sa.

— Oh, zei, spuse el, înecându-se de râs şi scuturând din cap. Cred că mai degrabă arăt ca un grumkin. Ce le face snarcilor?

— N-ai vrea să ştii.

Jon apucă burduful cu vin şi-l întinse. Tyrion scoase dopul, scutură din cap şi dădu pe gât o înghiţitură lungă. Vinul îi curse în gâtlej ca un foc şi-i încălzi stomacul, întinse burduful spre Jon Snow.

— Vrei puţin?

Băiatul încercă o înghiţitură prudentă.

— E adevărat, nu-i aşa? zise când termină. Ce mi-ai spus despre Rondul de Noapte.

Tyrion dădu din cap. Jon Snow îşi trase buzele într-o expresie aspră.

— Dacă aşa e, asta e. Tyrion rânji spre el.

Asta-i bine, bastardule. Majoritatea bărbaţilor ar nega mai degrabă un adevăr dur decât să se confrunte cu el.

— Majoritatea bărbaţilor, zise băiatul. Dar nu şi tu.

— Nu, admise Tyrion, nu şi eu. Nu mai visez decât foarte rar, chiar şi dragoni. Strânse burduful căzut. Vino, mai bine ne întoarcem în tabără înainte ca unchiul tău să ridice flamurile.

Plimbarea fu scurtă, însă pământul era dur sub paşii lor, iar picioarele îl dureau destul de tare când se întoarseră. Jon Snow întinse o mână să-l ajute să treacă de un ghemotoc gros de rădăcini, însă Tyrion i-o dădu la o parte. Se va descurca singur, aşa cum făcuse în întreaga sa viaţă. Totuşi, tabăra era o privelişte binefăcătoare. Adăposturile fuseseră ridicate lângă zidurile părăginite ale unui fort abandonat demult, ca o pavăză în faţa vântului. Caii fuse* seră hrăniţi şi fusese făcut focul. Yoren şedea pe o piatră, jupuind o veveriţă. Mirosul savuros al tocanei umplu nările lui Tyrion. Se trase spre locul unde omul său, Morrec, se îngrijea de ceaunul cu tocană. Fără nici un cuvânt, Morrec îi întinse polonicul. Tyrion gustă şi i-l dădu înapoi.

— Pune mai mult piper, zise el.

Benjen Stark ieşi din adăpostul pe care-l împărţea cu nepotul său.

— Iată-te, Jon, fir-ar să fie! Nu mai pleca aşa, de capul tău. Am crezut că ţi-au făcut felul Ceilalţi.

— Au fost grumkinii, îi spuse Tyrion râzând. Jon Snow zâmbi. Stark îi aruncă lui Yoren o privire nedumerită. Bătrânul bombăni, dădu din umeri şi-şi reluă treaba lui sângeroasă. Veveriţa oferea ceva carne pentru tocană şi o mâncară cu pâine neagră şi brânză tare, în jurul focului. Tyrion le dădu de băut din vinul său până ce chiar şi Yoren se mai muie. Unul câte unul, oamenii se duseră spre adăposturile lor, la culcare — toţi în afară de Jon Snow care trăsese la sorţi prima gardă de noapte.

Tyrion fu ultimul care se retrase, ca întotdeauna. Pe când păşea în adăpostul construit pentru el de oamenii lui, se opri şi privi înapoi la Jon Snow. Băiatul stătea în apropierea focului, cu un chip aspru şi neclintit, privind gânditor spre flăcări.

Tyrion Lannister zâmbi amar şi se duse la culcare.