Urzeala tronurilor

DAENERYS

Pământul era roşu şi mort, pârjolit, iar lemnul bun era greu de găsit. Jefuitorii ei se întorseseră cu vreascuri strâmbe, tufe roşietice şi iarbă maronie. Doborâră doi dintre copacii cei mai mari, tăiară crengile şi ramurile, decojiră scoarţa şi îi despicară, aşezând lemnele în careu. Centrul îl umplură cu paie, tufe şi resturi de scoarţă, cu braţe de iarbă uscată. Rakharo alese un armăsar din mica herghelie care le rămăsese; nu era nici pe aproape de roşcatul lui Khal Drogo, însă puţini cai ar fi fost. În centrul careului, Aggo îi dădu mere zbârcite şi-l doborî într-o clipă cu o lovitură de secure între ochi.

Legată de mâini şi de picioare, Mirri Maz Duur privi neliniştită din praf, cu ochii ei negri.

— Nu-i destul să ucizi un cal, îi spuse ea lui Dany. În sine, sângele nu-i nimic. Nu ai cuvintele pentru a face un farmec, nici înţelepciunea de a le găsi. Crezi că vrăjile de sânge sunt o joacă de copii? Îmi spui că sunt o maegi de parcă ar fi un blestem, însă totul nu-i decât înţelepciune. Eşti o copilă, cu ignoranţa unui copil. Indiferent ce vrei să faci, nu va merge. Dezleagă-mă şi te voi ajuta.

— M-am săturat de zbieretele acestei maegi, îi spuse Dany lui Jhogo.

El puse biciul pe ea şi preoteasa tăcu. Peste hoitul calului construiră un podium din buşteni retezaţi; trunchiurile copacilor mai mici şi crengile celor mai mari, cele mai groase pe care le găsiseră. Aşezară lemnele de la est la vest, de la răsărit spre apus. Pe podium, adunară averea lui Kbal Drogo: cortul mare, vestele sale pictate, şeile şi hamurile, biciul pe care i-l dăduse tatăl lui când ajunsese la vârsta bărbăţiei, arakh-ul pe care-l folosise ca să-i taie pe Khal Ogo şi pe fiul acestuia, mândreţea de arc din os de dragon. Aggo ar fi pus şi toate armele pe care i le dăduseră ei ca dar de nuntă călăreţii de sânge ai lui Drogo, însă ea-i interzise.

— Acestea-s ale mele, îi spuse ea, şi am de gând să le păstrez.

Un alt strat de crengi fu aşezat peste averea khal-ului, iar deasupra lor risipiră braţe întregi de frunze uscate, Ser Jorah Mormont o trase lângă el când soarele se târî spre zenit.

— Prinţesă…, începu el.

— De ce-mi spui aşa? îl provocă Dany. Fratele meu, Viserys, a fost regele tău, nu-i aşa?

— A fost, doamna mea.

— Viserys e mort. Sunt moştenitoarea lui, ultimul vlăstar al Casei Targaryen. Orice a avut el este acum al meu.

— Regina… mea, spuse Ser Jorah, căzând într-un genunchi. Sabia mea, care a fost a lui, este acum a voastră, Daenerys. Şi inima mea la fel, ea nu a aparţinut niciodată fratelui vostru. Eu sunt doar un cavaler, nu am nimic să vă ofer, decât exilul, însă vă implor, ascultaţi-mă. Lăsaţi-l pe Khal Drogo să plece. Nu veţi fi singură. Vă promit asta, nici un bărbat nu vă duce la Vaes Dothrak decât dacă veţi vrea asta. Nu trebuie să intraţi în dosh khaleen. Veniţi în est cu mine. Yi Ti, Quarth, Marea de Jad, Asshai de lângă Umbră. Vom vedea toate minunile încă nevăzute, vom bea vinurile pe care zeii vor crede de cuviinţă să ni le ofere. Vă rog, khaleesi. Ştiu ce vreţi să faceţi. Dar nu! Să nu faceţi asta.

— Trebuie, îi spuse Dany. Îi mângâie faţa cu blândeţe, cu tristeţe. Nu înţelegi.

— Înţeleg că l-aţi iubit, rosti Ser Jorah cu un glas plin de disperare. Şi eu mi-am iubit, cândva, soaţa, dar nu am murit împreună cu ea. Sunteţi regina mea, sabia mea este a voastră, însă nu-mi cereţi să stau deoparte în timp ce urcaţi pe rugul lui Drogo. Nu mă voi uita cum ardeţi.

— De asta te temi? Dany îl sărută uşor, pe fruntea lui lată. Nu sunt chiar aşa de copilă, dragul meu ser.

— Nu doriţi să muriţi cu el? Juraţi asta, regina mea?

— O jur, spuse ea în Limba Comună a celor Şapte Regate, care, de drept, erau ale ei.

Cel de-al treilea nivel al podiumului era format din crengi nu mai groase decât un deget, acoperite cu frunze uscate şi nuiele. Le aşezaseră de la nord la sud, de la gheaţă la foc, şi le înălţară cu perne şi cu mătăsurile aşternuturilor. Soarele începuse să coboare spre apus atunci când sfârşiră. Dany îi chemă pe Dothraki în jurul ei. Mai rămăseseră ceva mai puţin de o sută. Cu câţi începuse Aegon? se întrebă ea. Dar nu mai conta.

— Voi veţi fi khalasar-ul meu, le spuse ea. Văd chipurile sclavilor. Vă eliberez. Daţi-vă jos jugurile. Puteţi să plecaţi, dacă vreţi, nimerii nu vă va vătăma. Dacă rămâneţi, veţi fi fraţi şi surori, soţi şi soţii. Ochii negri o priviră obosiţi, fără nici o expresie. Văd copii, femei, chipurile zbârcite ale bătrânilor. Ieri eram şi eu o copilă. Astăzi sunt femeie. Mâine voi fi bătrână. Fiecăruia dintre voi îi spun: daţi-mi mâinile şi inimile voastre, şi va fi mereu un loc pentru voi. Se întoarse spre cei trei tineri războinici din khas-ul ei. Jhogo, ţie îţi voi da biciul cu mâner de argint care a fost darul meu de nuntă şi te numesc ko, îţi cer să juri că vei trăi şi vei muri ca sânge din sângele meu, călărind lângă mine ca să mă fereşti de rele.

Jhogo luă biciul din mâinile ei, însă pe faţa sa se citea nedumerirea.

— Khaleesi, spuse el ezitând, asta nu se face. Mă voi acoperi de ruşine fiind călăreţul de sânge al unei femei.

— Aggo, spuse Dany fără să acorde nici o atenţie vorbelor lui Jhogo. Daca mă uit îndărăt, sunt pierdută, Ţie-ţi dau arcul din os de dragon care a fost darul meu de nuntă. Era dublu îndoit, de un negru lucios, elegant, mai înalt decât ea. Te numesc ko şi-ţi cer să juri că vei trăi şi vei muri ca sânge din sângele meu, călărind lângă mine ca să mă fereşti de rele.

Aggo acceptă arcul plecându-şi ochii.

— Nu pot rosti cuvintele. Numai un bărbat poate conduce un khalasar ori să numească un ko.

— Rakharo, spuse Dany întorcându-se din faţa refuzului, tu vei primi marele arakh care mi-a fost dat ca dar de nuntă, cu mânerul şi lama turnate în aur. Şi pe tine te numesc ko si-ti cer să trăieşti şi să mori ca sânge din sângele meu, să călăreşti lângă mine ca să mă fereşti de rele.

— Eşti khaleesi, răspunse Rakharo luând arakh-ul. Voi călări lângă tine până la Vaes Dothrak, pe sub Mama Munţilor, şi am să te feresc de rele până ce-ţi vei lua locul între bătrânele din dosh khaleen. Nu pot să promit mai mult.

Ea dădu din cap liniştită, de parcă nici n-ar fi auzit răspunsul, întorcându-se spre ultimul dintre vitejii săi.

— Ser Jorah Mormont, primul şi cel mai măreţ dintre cavalerii mei, nu am nici un dar de nuntă să-ţi dau, însă îţi jur că într-o zi vei primi din mâinile mele o sabie aşa cum lumea nu a mai văzut, călită de dragoni şi făurită din oţel Valyrian. Şi am să-ţi cer şi ţie jurământul.

— Îl ai, regina mea, zise Ser Jorah, îngenunchind pentru a-şi pune sabia la picioarele ei. Jur să te servesc şi să mă supun ţie, să mor pentru tine, dacă va trebui.

— Orice s-ar întâmpla?

— Orice s-ar întâmpla.

— Mă aştept să-ţi respecţi jurământul. Mă rog să nu regreţi niciodată că l-ai făcut. Dany îl ridică în picioare, înălţându-se pe vârfuri să-i ajungă la buze, îl sărută blând şi-i spuse: Eşti primul din Garda Reginei.

Putea simţi ochii întregului khalasar aţintiţi asupra ei când intră în cort. Dothrakii murmurau şi-i aruncau priviri ciudate, din colţul ochilor lor întunecaţi, migdalaţi. O credeau nebună, îşi dădu ea seama. Poate că era. Va afla destul de curând. Dacă mă uit îndărăt, sunt pierdută.

Baia ei era aproape fiartă când Irri o ajută să intre în cadă, însă Dany nu se strâmbă şi nici nu ţipă. Îi plăcea fierbinţeala. O făcea să se simtă curată. Jhiqui aromase apa cu uleiurile pe care le găsise în piaţa din Vaes Dothrak; aburul se ridică umed şi parfumat. Doreah îi spălă pârul şi i-l pieptănă, descâlcindu-l. Irri o frecă pe spate. Dany închise ochii şi lăsă apa şi mireasma s-o învăluie. Putea simţi căldura strecurându-se prin rana dintre coapsele ei. Se cutremură când intră în ea, iar durerea şi înţepeneala ei păreau să se dizolve. Plutea.

Când se curaţi, slujnicele ei o ajutară să iasă din apă. Irri şi Jhiqui o uscară cu evantaiele, în vreme ce Doreah îi netezi părul până ce-l simţi ca un râu de argint lichid, curgându-i pe spate. O parfumară cu flori aromate şi scorţişoară ; o picătură pe fiecare încheietură, în spatele urechilor, pe vârful sânilor grei de lapte. Ultima picătură fu pentru sexul ei. Simţi degetul lui Irri uşor şi răcoros precum sărutul unui iubit atunci când alunecă între buzele ei.

După aceea, Dany le trimise afară, ca să poată să-l pregătească pe Khal Drogo pentru ultima lui călătorie spre tărâmurile nopţii. Îi spălă trupul şi-i pieptănă părul unsuros, plimbându-şi degetele prin el pentru ultima oară, simţind greutatea lui, amintindu-şi de prima dată când îl atinsese, de noaptea de după nuntă. Părul lui nu fusese tăiat niciodată. Câţi bărbaţi mureau, oare, cu părul netăiat? îşi îngropa faţa în el şi inhala aroma grea a uleiurilor. Mirosea ca iarba şi ca pământul cald, ca fumul şi sămânţa bărbătească, a cai. Mirosea ca Drogo. Iartă-mă, soare al vieţii mele, se gândi ea. Iartă-mă pentru ce am făcut şi trebuie să fac. Am plătit preţul, steaua mea, dar a fost prea mare, prea mare…

Dany îi împleti părul, îi strecură inelele de argint în mustaţă şi-i atârnă clopoţeii, unul câte unul. Erau atât de mulţi, din aur, argint şi bronz. Clopoţei, pentru ca duşmanii să-l audă venind şi să-şi piardă puterile de frică, îi puse jambierele şi cizmele înalte, încingându-l cu centura grea de medalioane din aur şi argint. Peste pieptul lui brăzdat de cicatrici aşeză o vestă pictată, veche şi decolorată, cea pe care Drogo o preţuise cel mai mult. Pentru ea însăşi, alese pantaloni largi din mătase, sandale care se închideau cu şireturi până la jumătatea piciorului şi o vestă ca a lui Drogo.

Soarele apunea când îi chemă pe cei care trebuia să-i ducă trupul până la rug. Dothrakii priveau în tăcere cum Jhogo şi Aggo îl scoaseră din cort. Dany păşea în urma lor. Îl lăsară jos, pe perne şi mătăsuri, cu capul spre Mama Munţilor, spre nord-est.

— Ulei, porunci ea, iar ei aduseră borcane şi le goliră peste rug, înmuind mătăsurile şi tufele şi mormanele de iarbă uscată, până când uleiul picură pe sub buşteni şi aerul fu plin de mireasma lui.

— Aduceţi-mi ouăle, porunci Dany slujnicelor ei. Ceva din glasul ei le făcu să alerge.

Ser Jorah o luă de mână.

— Regina mea, lui Drogo nu-i vor folosi ouăle de dragon pe tărâmurile nopţii. Ar fi mai bine să le vindeţi în Asshai. Vindeţi unul şi puteţi cumpăra o corabie care să ne ducă înapoi în Oraşele Libere. Vindeţi-le pe toate trei şi veţi o femeie bogată până la sfârşitul zilelor voastre.

— Nu mi-au fost date ca să le vând, îi spuse Dany. Se urcă singură pe rug pentru a pune ouăle în jurul soarelui şi stelelor ei. Cel negru lângă inimă, sub braţ. Cel verde lângă cap, cu pletele înconjurându-l. Cel auriu între picioare. Când îl sărută pentru ultima dată, Dany putu simţi gustul dulce al uleiurilor pe buzele lui.

Când coborî de pe rug, o văzu pe Mirri Maz Duur privind-o.

— Eşti nebună, spuse preoteasa cu glas răguşit.

— E mare distanţa dintre nebunie şi înţelepciune? întrebă Dany. Ser Jorah, ia-o pe această maegi şi leag-o de rug.

— De… Regina mea, nu, ascultă-mă…

— Fă cum ţi-am spus. Încă mai ezita, până ce furia ei izbucni. Ai jurat să mi te supui, orice s-ar întâmpla. Rakharo, ajută-l.

Preoteasa nu ţipă când o traseră spre rugul lui Khal Drogo şi o legară de el. Dany turnă ea însăşi ulei peste capul femeii.

— Îţi mulţumesc, Mirri Maz Duur, spuse ea, pentru lecţiile pe care mi le-ai dat.

— Nu mă vei auzi ţipând, răspunse Mirri pe când uleiul şiroia prin părul ei şi-i îmbiba hainele.

— Ba da, spuse Dany, însă nu ţipetele tale le vreau, ci viaţa ta. Îmi amintesc ce mi-ai spus. Numai cu moartea se poate plăti pentru viaţă.

Mirri Maz Duur deschise gura, însă nu spuse nimic. Pe când se dădu la o parte, Dany văzu că dispreţul dispăruse din ochii negri, adânciţi, ai lui maegi; în locul lui era ceva ce semăna a frică. Nu mai avea nimic de făcut, decât să privească soarele şi să aştepte prima stea.

Când un stăpân al cailor moare, calul lui este sacrificat împreună cu el, astfel ca el să călărească mândru în ţinuturile nopţii. Trupurile sunt arse sub cerul deschis, iar khal-ul se ridică pe armăsarul său pentru a-şi lua locul printre stele. Cu cât mai aprig a ars omul în viaţă, cu atât mai tare va străluci steaua în beznă.

Jhogo o zări pe prima.

— Acolo, spuse el cu vocea şoptită. Dany privi şi o văzu, ivindu-se jos pe cerul dinspre răsărit. Prima stea era o cometă, arzând roşie. Roşie ca sângele; roşie ca focul: coada dragonului. Nici n-ar fi putut cere un semn mai puternic.

Dany luă torţa din mâna lui Aggo şi o înfipse între buşteni. Uleiul luă foc imediat, iar tufele şi iarba uscată, o clipă mai târziu. Flăcări firave urcară pe lemn ca nişte şoareci iuţi, roşii, alunecând pe ulei şi sărind din scoarţă spre crengi şi frunze. O dogoare tot mai puternică răbufni spre faţa ei, moale şi bruscă, precum răsuflarea unui îndrăgostit, însă în câteva clipe devenise mult prea puternică pentru a fi îndurată. Dany se dădu înapoi. Lemnul pocnea, din ce în ce mai tare. Mirri Maz Duur începu să cânte cu o voce ascuţită şi modulată. Flăcările se învolburau şi se zbăteau, năpustindu-se spre platformă. Apusul tremura de parcă aerul însuşi se lichefiase din cauza căldurii. Dany auzi buştenii crăpând şi pocnind. Focul o înghiţi pe Mirri Maz Duur. Cântecul ei crescu în intensitate, devenind mai ascuţit… apoi se poticni, încă o dată şi încă o dată, transformându-se într-un urlet înfiorător, intens şi plin de durere.

Iar acum flăcările ajunseră la Drogo, înconjurându-l. Hainele lui luară foc, iar pentru o clipă, khal-ul fu înveşmântat în limbi de mătase portocalie şi fuioare de fum, cenuşiu şi uleios. Buzele lui Dany se despărţiră şi se pomeni ţinându-şi răsuflarea. O parte din ea ar fi vrut să se ducă după el, aşa cum se temuse Ser Jorah, să se grăbească în flăcări pentru a cere iertarea lui şi pentru a-l primi în ea pentru ultima dată, focul topind carnea de pe oasele lor până ce vor fi doar unul, pentru totdeauna.

Putea simţi mirosul de carne arsă, deloc altfel decât cel al cărnii de cal prăjindu-se deasupra vetrei. Rugul mugea în bezna tot mai adâncă precum o fiară uriaşă, înghiţind sunetele tot mai slabe ale ţipetelor lui Mirri Maz Duur şi trimiţând în sus limbi lungi de foc pentru a linge pântecul nopţii. Pe măsură ce fumul deveni tot mai gros, Dothrakii se dădură înapoi, tuşind. Pale uriaşe de foc portocaliu se unduiau ca flamurile în vântul infernal, buştenii şuierând şi pocnind, scântei strălucitoare se ridicau pe coama fumului pentru a pluti departe, în noapte, precum licuricii nou-născuţi. Căldura bătea aerul cu aripile sale uriaşe, roşii, alungându-i pe Dothraki înapoi, gonindu-l chiar şi pe Mormont, însă Dany rămase pe loc. Era sânge din sânge de dragon, iar focul era în ea.

Simţise acest lucru cu mult timp în urmă, se gândi ea, apropiindu-se cu un pas de învolburarea de flăcări, însă vatra nu-i fusese suficientă. Focul se zbătea înaintea ei precum femeile care dansaseră la nunta ei, răsucindu-se şi cântând şi întorcându-şi voalurile portocalii, galbene şi purpurii, înspăimântătoare la privit, totuşi plăcute, atât de plăcute, vii în căldura lor. Dany îşi deschise braţele spre ele, iar pielea ei se înroşi, strălucind. Şi asta-i tot o nunta, se gândi ea. Mirri Maz Duur tăcuse. Preoteasa o crezuse o copilă, însă copiii cresc şi învaţă.

Încă un pas şi Dany simţi căldura nisipului pe tălpile ei, chiar şi prin sandale. Transpiraţia îi curgea pe coapse şi între sâni, şiroindu-i pe obraji, acolo unde i se prelinseseră, cândva, lacrimile. Ser Jorah striga în spatele ei, însă el nu mai conta, doar focul mai însemna ceva. Flăcările erau aşa de frumoase, cele mai frumoase lucruri pe care le văzuse vreodată, fiecare un vrăjitor înveşmântat în galben şi oranj şi purpuriu, în mantii lungi, fumurii. Zări lei de foc vineţii şi şerpi galbeni şi inorogi de un albastru-deschis; văzu peşti şi vulpi şi monştri, lupi şi păsări strălucitoare şi copaci înfloriţi, fiecare mai frumos decât cei dinaintea lui. Văzu un cal, un armăsar măreţ, cenuşiu, din fum, coama sa curgând într-un nimb de flacără albastră. Da, dragostea mea, soarele şi stelele mele, da, încalecă acum, călăreşte acum.

Vesta sa începu să fumege, aşa că Dany o scutură de pe ea şi o lăsă să cadă la pământ. Pielea pictată izbucni dintr-odată în flăcări când ea se trase mai aproape de foc, cu sânii dezgoliţi, şiroaie de lapte curgând din sfârcurile ei roşii şi umflate. Acum, se gândi ea, acum, şi pentru o clipă îl zări pe Khal Drogo înaintea ei, călare pe armăsarul fumuriu, cu un bici de flăcări în mână. Îi zâmbi, iar biciul şerpui spre rug, şuierând.

Auzi o pocnitură, zgomotul pietrei sfărâmate. Podiumul din lemn, tufe şi iarbă începu să se îndoaie şi să se prăbuşească în el însuşi. Bucăţi de lemn arzând alunecară spre ea, iar Dany fu împroşcată cu cenuşă şi scântei. Şi atunci căzu pe pământ altceva, săltând şi rostogolindu-se, pentru a se opri la picioarele ei; o bucată de piatră ovală, palidă, cu vinişoare aurii, spartă şi fumegândă. Mugetul umplu lumea, dar firav sub şuierul focului, Dany auzi femeile ţipând şi copii strigând, uimiţi.

Numai cu moartea se poate plăti pentru viaţă.

Apoi se auzi al doilea pocnet, tare şi ascuţit, ca un tunet, fumul tremură şi se învolbură în jurul ei, iar rugul se strâmbă, buştenii explodară când focul le atinse inimile secrete. Auzi urletele cailor înspăimântaţi şi glasurile pe care Dothrakii le înălţaseră în strigăte de frică şi teroare, iar Ser Jorah o chema pe nume şi blestema. Nu, ar fi vrut ea să-i strige, nu, bunule cavaler, nu te teme pentru mine. Focul este al meu. Sunt Daenerys Stormborn, fiica dragonilor, mireasa dragonilor, mama dragonilor, nu vezi? Nu VEZI? Cu un muget de foc şi fum care ajunsese la zece metri în văzduh, rugul se prăbuşi şi se risipi în jurul ei. Fără teamă, Dany păşi înainte, în furtuna de foc, strigându-şi copiii. Cea de-a treia pocnitura fu mai zgomotoasă şi mai ascuţită, de parcă întreaga lume ar fi crăpat.

Când focul muri în cele din urmă, iar pământul se răci suficient de mult încât să se poată păşi pe el, Ser Jorah Mormont o găsi în mijlocul cenuşii, înconjurată de buşteni înnegriţi şi tăciuni aprinşi, bucăţi de oase de bărbat, de femeie şi de armăsar. Era goală, acoperită cu funingine, cu hainele transformate în cenuşă, iar frumosul ei păr era ars… dar era nevătămată.

Dragonul auriu sugea de la sânul ei stâng, iar cel verde cu arămiu de la cel drept. Braţele ei îi ţineau aproape. Fiara neagră cu purpuriu îi acoperea umerii, gâtul ei lung şi şerpuitor încolăcindu-i-se sub bărbie. Când îl văzu pe Jorah, îşi ridică botul şi-l privi cu ochii roşii precum cărbunii aprinşi.

Fără nici un cuvânt, cavalerul căzu în genunchi. Bărbaţii din khas-ul ei veneau în urma lui. Jhogo fu primul care-şi lăsă arakh-ul la picioarele ei.

— Sânge din sângele meu, murmură el, împingându-şi faţa pe pământul fumegând.

— Sânge din sângele meu, îl auzi pe Aggo repetând.

— Sânge din sângele meu, strigă şi Rakharo. După ei veniră slujnicele ei, iar apoi alţii şi alţii, toţi Dothrakii, bărbaţi şi femei şi copii, iar Dany nu trebui decât să privească spre ochii lor pentru a şti că erau ai ei de acum înainte, astăzi, mâine şi pentru totdeauna, ai ei, aşa cum nu fuseseră niciodată ai lui Drogo.

Când Daenerys Targaryen se ridică în picioare, cel negru şuieră, un fum alb ieşind din gura şi din nările sale. Ceilalţi doi se retraseră de la sânii ei şi-şi alăturară glasurile chemării, iar aripi transparente se deschiseră şi se zbătură în aer; pentru prima oară de cinci sute de ani, noaptea se animă de muzica dragonilor.