Urzeala tronurilor

JON

— Sunteţi la fel de nevolnici ca oricare dintre băieţii pe care i-am antrenat, anunţă Ser Alliser Thorne când se adunară cu toţii în curte. Mâinile voastre au fost făcute pentru lopeţile de bălegar, nu pentru săbii, iar dacă ar fi fost după mine, toată gaşca voastră ar fi fost trimisă la păscut porcii. Însă noaptea trecută mi s-a spus că Gueren vine pe drumul regelui cu încă cinci băieţi noi. Unul sau doi dintre ei s-ar putea să valoreze cam cât udul băşicii. Pentru a le face loc, am decis să trimit opt dintre voi Lordului Comandant, să facă el ce-o şti cu voi. Strigă numele, unul după altul. Broască, Bizon, Cap de Piatră, Buboi, Maimuţă, Ser Scrânteală. Ultimul la care se uită fu Jon. Şi Bastardul.

Pyp slobozi un uuuuf şi-şi înălţă sabia în aer, iar Ser Alliser îl fixă cu privirea sa de reptilă.

— De acum toţi vă vor spune „bărbaţi din Rondul de Noapte”, dar sunteţi mai proşti decât Maimuţa Păpuşarului dacă puteţi să credeţi asta. Sunteţi încă flăcăi, cu caş la gură şi duhnind a vară, iar când va veni iarna, veţi muri ca muştele.

Şi cu asta, Ser Alliser Thorne îi lăsă baltă. Ceilalţi băieţi se adunară în jurul celor opt care fuseseră stricaţi, râzând şi înjurând, felicitându-i. Halder îl lovi pe Broască peste dos cu latul sabiei şi strigă:

— Broască, din Rondul de Noapte!

Urlând că un frate în negru avea nevoie de un cal, Pyp sări pe umerii lui Grenn şi căzură amândoi la pământ, rostogolindu-se şi înghiontindu-se şi huiduind. Dareon se repezi în armurărie şi se întoarse cu un burduf cu vin roşu, aspru. Pe când îşi treceau vinul din mână în mână, rânjind ca nişte smintiţi, Jon îl observă pe Samwell Tarly stând singur lângă un copac vestejit, într-un colt al curţii. Îi oferi şi lui burduful.

— Vrei o înghiţitură de vin? Sam scutură din cap.

— Nu mulţumesc, Jon.

— Te simţi bine?

— Foarte bine, într-adevăr, minţi băiatul cel gras. . Sunt atât de fericit pentru voi toţi! Chipul său rotofei tremură într-un zâmbet forţat. Vei fi Prim-Cercetaş într-o bună zi, aşa cum a fost şi unchiul tău.

— Cum este, îl corectă Jon.

Nu putea accepta că Benjen Stark era mort. Înainte să poată spune altceva, Halder răcni:

— Ia te uită, plănuiaţi să beţi singuri tot vinul?

Pyp îi smulse burduful din mână şi se îndepărtă dansând şi râzând. Când Grenn îl apucă de braţ, Pyp strânse burduful şi un jet de vin îl udă pe Jon pe faţă. Halder grohăi în semn de protest la vederea risipei de vin ales. Jon se scutură şi se zbătu. Matthar şi Jeren se căţărară pe zid şi începură să arunce în ei cu bulgări de zăpadă.

Când reuşi să se elibereze, cu zăpadă în păr şi Urme de vin pe tunică, Samwell Tarly dispăruse.

În noaptea aceea, Hobb Trei-Degete le găti ceva deosebit pentru a marca evenimentul. Când Jon îşi făcu apariţia în sala de mese, Lordul Administrator însuşi îl conduse la banca de lângă foc. Bărbaţii mai vârstnici îl bătură pe braţ în trecere. Cei opt fraţi în devenire se ospătară cu coaste de miel, coapte într-o crustă de usturoi şi ierburi, garnisite cu firişoare de mentă şi napi galbeni, înotând în unt.

— De la masa Lordului Comandant, le spuse Bowen Marsh.

Mai aveau şi salată de spanac şi boabe de năut şi cartofi noi, iar după aceea, castroane cu mure la gheaţă şi frişcă.

— Crezi că ne vor ţine împreună? se întrebă Pyp, pe când înfulecau fericiţi.

Broscoiul se strâmbă.

— Sper că nu. Eu unul, m-am săturat să-ţi tot văd urechile.

— Ho, făcu Pyp. Ia ascultaţi, râde ciob de oală spartă. Tu ai să ajungi sigur cercetaş, Broscoiule. Vor să te ţină cât mai departe de castel. Iar dacă atacă Mance Rayder, ridică-ţi viziera şi arată-ţi faţa, că o să fugă mâncând pământul.

Toată lumea râse, cu excepţia lui Grenn.

— Eu chiar sper că sunt cercetaş.

— Tu şi toţi ceilalţi, spuse Matthar. Orice bărbat care s-a îmbrăcat în negru a păşit pe Zid, toţi cei care s-au împlătoşat l-au apărat, aşa cum era de aşteptat, însă numai cercetaşii au fost luptători adevăraţi din inima Rondului de Noapte. Ei au fost cei care îndrăzneau să sc avânte dincolo de Zid, să năvălească prin pădurea bântuită şi să urce pe culmile îngheţate ale muntelui, la vest de Turnul Umbrei, luptând cu sălbăticiunile şi uriaşii, cu monstruoşii urşi de zăpadă.

— Nu toţi, zise Halder. Pentru mine, constructorii contează. La ce sunt buni cercetaşii dacă Zidul cade?

Breasla constructorilor trimisese zidari şi tâmplari pentru repararea fortăreţelor şi turnurilor, mineri să sape tunele şi să sfarme piatră pentru drumuri, tăietori tic lemne să cureţe vegetaţia, ori de câte ori pădurea se apropia prea mult de Zid. Se spunea că, o dată, tăiaseră blocuri imense de gheaţă din lacurile îngheţate, aflate în inima pădurii bântuite, trăgându-le spre sud pe sănii, astfel ca Zidul să fie înălţat şi mai mult. Acele zile fuseseră cu secole în urmă, iar acum, tot ce mai puteau face era să străbată zidul de la Rondul de Est spre Turnul Umbrei, căutând crăpături sau semne de topire şi să facă ce reparaţii reuşeau.

— Bătrânul Urs nu-i prost, remarcă Dareon. Eşti clar un constructor, iar Jon este cu siguranţă un cercetaş. E cel mai bun spadasin dintre noi şi cel mai bun călăreţ, iar unchiul său a fost Primul înainte de…

Vocea-i pieri intimidată, când îşi dădu seama că aproape că-l luase gura pe dinainte.

— Benjen Stark este încă Primul Cercetaş, îi spuse Jon Snow, jucându-se cu un castron cu mure.

Ceilalţi poate că abandonaseră orice speranţă că unchiul său s-ar mai putea întoarce teafăr, însă nu şi el împinse murele la o parte, deşi abia se atinsese de ele, ridicându-se de pe bancă.

— Nu le mai mănânci? întrebă Broscoiul. Sunt ale tale. Jon aproape că nici nu se atinsese de ospăţul măreţ oferit de Hobb. N-aş mai putea înghiţi nici o îmbucătură.

Îşi luă mantia din cârligul de lângă uşă şi-şi căută de drum afară. Pyp îl urmă.

— Jon, ce-i cu tine?

— Sam, replică el. Nu a fost la masă în seara asta.

— Nu-i stă în obicei să rateze o cină, făcu Pyp gânditor. Crezi că boleşte pe undeva?

— E speriat. Îl părăsim. Îşi aminti de ziua când plecase de la Winterfell, despărţirea dulce-amară, Bran zăcând zdrobit, Robb cu zăpadă în păr, Arya potopindu-l cu sărutări, după ce-i dăduse Acul. Odată ce ne-am rostit jurământul, avem datorii de îndeplinit. Dar unii dintre noi ar putea fi trimişi departe, la Rondul de Est sau la Turnul Umbrei. Sam va rămâne mai departe pentru antrenament, cu Rast şi Cuger şi băieţii ăştia noi, care vin pe drumul regelui. Numai zeii ştiu cum va fi pentru ei, dar poţi pune rămăşag că Ser Alliser îi va asmuţi împotriva lui cu prima ocazie.

Pyp se strâmbă.

— Ai făcut tot ce ai putut.

— Tot ce am putut n-a fost destul, răspunse Jon.

Pe când se întorceau la Turnul lui Hardin, după Nălucă, în el se cuibări o nelinişte profundă. Lupul străvechi mergea lângă el spre grajduri. Unii dintre caii mai nărăvaşi loviră cu copitele şi-şi ciuliră urechile când intrară. Jon puse şaua pe iapa sa, încalecă şi ieşi din Castelul Negru, pornind spre sud, prin noaptea neagră. Nălucă gonea înaintea lui, zburând parcă pe deasupra pământului, şi dispăru într-o clipită. Jon îl lăsă. Un lup mai trebuia să şi vâneze.

Nu se gândise să meargă într-un loc anume. Voia doar să călărească. Pentru o vreme, urmă cursul pârâului, ascultând clipocitul îngheţat al apei pe pietre, apoi o tăie peste câmpuri, spre drumul regelui. Se întindea înaintea sa, îngust şi pietros, năpădit de ierburi, un drum care nu promitea nimic deosebit; totuşi, vederea lui îi provocă un dor nespus. Winterfell era în josul acestui drum, iar dincolo de el se aflau Riverrun, Debarcaderul Regelui şi Eyrie, şi multe, multe alte locuri Casterly Rock, Insula Chipurilor, munţii roşii din Dorne, sutele de insule din marea Braavos, ruinele fumegânde ale vechii Valyria. Toate acele locuri pe care Jon nu le va vedea niciodată. Lumea era acolo, la capătul acelui drum, iar el… era aici.

Odată ce va fi rostit jurământul, Zidul va fi casa sa până când va ajunge la fel de bătrân ca Maester Aemon.

— Încă nu am jurat, murmură el. Nu era un nelegiuit, forţat să poarte negru sau să plătească astfel pentru vreo crimă. Venise aici de bună voie şi ar fi putut pleca la fel, tot de bună voie… până ce nu va rosti cuvintele. Trebuia doar să continue să călărească şi ar fi putut lăsa totul în urma lui. Când luna ar fi din nou plină, ar ajunge la Winterfell, la fraţii săi.

La fraţii tăi vitregi, îi reaminti o voce din lăuntrul său. Şi Lady Stark, care nu te-ar primi cu bucurie. La Winterfell nu era loc pentru el, dar nici la Debarcaderul Regelui. Nici chiar propria sa mamă nu avea loc pentru el. Gândul la ea îl întrista. Se întrebă cine fusese, cum arătase, de ce o părăsise tatăl său. Pentru că a fost o târfă sau o adulteră, prostule. Cineva întunecat şi fără onoare, fiindcă de ce altceva ar fi Lordul Eddard atât de ruşinat încât să nu vorbească despre ea?

Jon Snow se întoarse pe drumul regelui ca să privească în urmă. Focurile de la Castelul Negru erau ascunse după deal, însă Zidul era acolo, palid sub lumina lunii, imens şi rece, ocupând tot orizontul, i struni calul şi se întoarse spre casă. Nălucă veni lângă el pe când urca o pantă şi văzu sclipirea îndepărtată a lămpii din Turnul Lordului Comandant. Botul lupului străvechi era înroşit de sânge. Pe drumul înapoi, Jon se pomeni gândindu-se, din nou, la Samwell Tarly. Când ajunse la grajduri, ştia ce are de făcut.

Apartamentele lui Maester Aemon erau situate într-o fortăreaţă de lemn jos, sub nivelul curţii. Îmbătrânit şi firav, acesta împărţea încăperile cu doi slujitori mai tineri, care se îngrijeau de nevoile lui şi-l ajutau la treburi. Fraţii glumeau că i se dăduseră cei mai pociţi dintre bărbaţii din Rondul de Noapte; fiind orb, era scutit de vederea lor. Clydas era scund, pleşuv şi parcă fără bărbie, cu ochii mici şi roz ai unei cârtiţe. Chett avea un buboi pe gât, de mărimea unui ou de porumbel, şi o faţă roşie, plină de coşuri. Probabil că de asta părea mai întotdeauna furios. La bătăile în uşă ale lui Jon răspunse Chett.

— Trebuie să vorbesc cu Maester Aemon, îi spuse Jon.

— Maester este în pat, aşa cum ar trebui să fii şi tu. Vino mâine din nou şi s-ar putea să te primească.

Începuse să închidă uşa. Jon o bloca băgându-şi cizma.

— Trebuie să vorbesc cu el acum. Mâine va fi prea târziu.

Chett îi aruncă o privire furioasă.

— Maester nu este obişnuit să fie trezit noaptea. Nu ştii cât e de bătrân?

— Destul de bătrân încât să-şi trateze oaspeţii cu mai multă politeţe decât tine, zise Jon. Spune-i că-l rog să mă ierte. Nu i-aş deranja odihna dacă nu ar fi ceva important.

— Şi dacă nu vreau?

Jon îşi pusese cu nădejde cizma în pragul uşii.

— Pot să rămân aici toată noaptea, dacă trebuie. Fratele în negru scoase un sunet dizgraţios şi deschise uşa, făcându-i loc.

— Aşteaptă în bibliotecă. Ai lemne acolo. Fă focul. N-aş vrea ca Maester să răcească din cauza ta.

Când Chett îl conduse înăuntru pe Maester Aemon, lemnele trosneau cu veselie în foc. Bătrânul era înveşmântat în roba roşie, de noapte, însă în jurul gâtului purta salba de medalioane a ordinului său. Un Maester nu-şi dădea jos colanul nici măcar în somn.

— Locul de lângă foc ar fi numai bun, spuse el când simţi căldura atingându-i faţa. După ce se aşeză confortabil, Chett îi acoperi picioarele cu o blană şi se postă lângă uşă.

— Îmi pare rău că v-am trezit, Maester, spuse Jon Snow.

— Nu m-ai trezit, răspunse Maester Aemon. Pe măsură ce îmbătrânesc, dorm din ce în ce mai puţin, şi am îmbătrânit foarte mult. Adesea, petrec jumătate de noapte vorbind cu nălucile, amintindu-mi de vremurile de acum cincizeci de ani, de parcă ar fi fost ieri. Misterul unui oaspete din miez de noapte este o divagaţie bine-venită. Deci spune-mi, Jon Snow, de ce ai venit la această oră ciudată?

— Să vă rog ca Samwell Tarly să fie mutat de la antrenamente şi acceptat ca frate în Rondul de Noapte.

— Aceasta nu-l priveşte pe Maester Aemon, protestă Chett.

— Lordul Comandant a cedat antrenarea recruţilor în mâinile lui Ser Alliser Thorne, spuse Maester cu blândeţe. Numai el poate spune când un băiat este gata să-şi asume jurământul, după cum bine ştii. Deci, de ce ai venit la mine?

— Lordul Comandant vă ascultă, îi spuse Jon. Iar răniţii şi bolnavii Rondului de Noapte sunt în îngrijirea dumneavoastră.

— Iar prietenul tău, Samwell, e rănit sau bolnav?

— Va fi, prevesti Jon, dacă nu-l ajutaţi.

Îi spuse totul, chiar şi cum îl asmuţise pe Nălucă să sară la gâtul lui Rast.

Maester Aemon ascultă în tăcere, cu ochii orbi fixaţi asupra focului, însă faţa lui Chett se întuneca la fiecare cuvânt.

— Fără ajutorul nostru, dacă nu-l punem la adăpost, Sam nu va avea nici o şansă, sfârşi Jon. N-are nici o speranţă în lupta cu sabia. Sora mea, Arya, l-ar putea face bucăţi, şi ea nu are decât zece ani. Dacă Ser Alliser îl pune să lupte, e doar o chestiune de timp până ce va fi rănit sau ucis.

Chett nu mai putea suporta.

— L-am văzut pe băiatul ăsta gras în sala de mese, zise el. Chiar este un porc şi un laş fără lecuire, dacă spusele tale sunt adevărate.

— Poate că-i aşa, făcu Maester Aemon. Spune-mi, Chett, ce ne-ai sfătui să facem cu băiatul ăsta?

Lăsaţi-l acolo unde e. Zidul nu este un loc pentru nevolnici. Lăsaţi-l să se antreneze până ce va fi pregătit, indiferent câţi ani vor trece. Ser Alliser va face bărbat din cl sau îl va ucide, după cum e voia zeilor.

— Asta-i o prostie, comentă Jon. Inspiră adânc, adunându-şi gândurile. Îmi amintesc că, o dată, l-am întrebat pe Maester Luwin de ce purta colierul în jurul gâtului.

Maester Aemon şi-l atinse uşor pe al său, degetele «ale osoase şi zbârcite mângâind verigile grele de metal.

— Continuă.

— Mi-a spus că un colier de Maester este făcut din lanţuri ca să-i amintească de faptul că a jurat să slujească. L-am întrebat de ce fiecare verigă este dintr-un alt metal. Un lanţ de argint ar arăta mai bine pe robele lui cenuşii, i-am spus eu. Maester Luwin a râs. Un Maester işi confecţionează lanţul învăţând, mi-a spus el. Felurile de metale sunt fiecare câte un alt fel de învăţătură, aur pentru studiul banilor şi socotelilor, argint pentru vindecări, fier pentru război. Şi a mai spus că mai sunt şi alic înţelesuri. Se obişnuieşte ca un colan să-i amintească de regatul pe care îl slujeşte, nu-i aşa? Lorzii sunt cu aurul, iar cavalerii cu oţelul, însă două verigi nu pot forma un lanţ. Mai ai nevoie şi de argint şi fier şi plumb, zinc şi cupru, bronz şi toate celelalte, iar acestea sunt fermierii, fierarii, negustorii şi toţi ceilalţi. Un colan are nevoie de tot felul de metale, precum şi pământul are nevoie de tot soiul de oameni.

Maester Aemon zâmbi.

— Si deci?

— Rondul de Noapte are şi el nevoie de feluriţi oameni. De ce avem cercetaşi şi slujitori şi constructori?

Lordul Randyll nu l-a putut face pe Sam un războinic, şi nici Ser Alliser nu va reuşi. Nu poţi bate zincul cum baţi fierul, indiferent cât de tare-l lucrezi, dar asta nu înseamnă că zincul este nefolositor. De ce n-ar fi Sam un slujitor?

Chett ridică o privire furioasă.

— Slujitorul sunt eu. Crezi că este o muncă uşoară, potrivită pentru laşi? Ordinul slujitorilor menţine Rondul în viaţă. Noi suntem cei care vânează şi cultivă pământul, avem grijă de cai, mulgem vacile, adunăm lemne de foc şi gătim. Cine crezi că-ţi face ţie hainele? Cine aduce proviziile din sud? Slujitorii.

Maester Aemon fu mai blând.

— Prietenul tău e vânător?

— Urăşte vânătoarea, trebui Jon să recunoască.

— Poate ara un ogor? Poate conduce o căruţă sau naviga cu o corabie? Ar putea tranşa o vacă?

— Nu.

Chett scoase un hohot perfid.

— Am văzut eu ce se întâmplă cu conaşii molatici când sunt puşi la muncă. Pune-i să frământe untul şi mâinile li se băşică şi sângerează. Dă-le un topor să taie surcele şi-şi vor reteza piciorul.

— Ştiu un lucru pe care Sam l-ar putea face mai bine decât oricine.

— Da? sări Maester Aemon.

Jon privi bănuitor spre Chett, care stătea lângă uşă, cu faţa congestionată şi furioasă.

— V-ar putea ajuta aici, spuse el repede. Poate face socoteli, ştie să citească şi să scrie. Chett nu ştie să citească, iar Clydas are ochii slabi. Sam a citit toate cărţile din biblioteca tatălui său. Ar putea fi bun şi la îngrijirea corbilor. Animalelor pare că le place de el. Nălucă s-a ataşat imediat de el. Sunt multe lucruri pe care le-ar putea face, fără să mai fie nevoie să lupte. Rondul de Noapte are nevoie de fiecare om. De ce să omori unul dintre ei, ce rost ar avea? În loc de asta, folosiţi-l.

Maester Aemon închise ochii, iar pentru o clipă Jon se temu că îl furase somnul. În cele din urmă spuse:

— Maester Luwin te-a învăţat foarte bine, Jon Snow. Mintea ţi-e la fel de ascuţită ca spada, din câte se pare.

— Asta înseamnă că…

— Înseamnă că mă voi gândi la ceea ce ai spus, îi răspunse bătrânul cu fermitate. Iar acum cred că mă voi duce la culcare. Chett, condu-l până la uşă pe tânărul nostru frate.