Urzeala tronurilor

JON

Jon mânca plăcinte cu mere şi sângerete când Samwell Tarly se trânti pe bancă.

— Am fost chemat la sept, zise Sam, şoptind surescitat. Mă scot de la antrenamente. Voi fi făcut frate împreună cu voi. Îţi vine să crezi aşa ceva?

— Chiar e adevărat?

— Adevărat. Îl voi asista pe Maester Aemon la bibliotecă şi cu păsările. Are nevoie de cineva care poate să citească şi să scrie scrisori.

— Te vei descurca foarte bine cu asta, spuse Jon zâmbind.

Sam se uită neliniştit împrejur.

— Nu-i vremea să plec? N-ar trebui să întârzii, s-ar putea să se răzgândească.

Se clătina uşor când traversară curtea năpădită de ierburi. Ziua era caldă şi însorită. Firişoare de apă curgeau pe laturile Zidului, aşa că gheaţa părea că scânteiază şi străluceşte.

În interiorul septului, cristalul cel mare reflecta lumina dimineţii, care se strecura prin fereastra dinspre sud şi o împrăştia pe altar ca pe un curcubeu. Gura lui Pyp se căscă de uimire când dădu cu ochii de Sam, iar Broscoiul îl înghionti pe Grenn în coaste, însă nici unul nu îndrăzni să spună vreun cuvânt. Septonul Celladar legăna o cădelniţă, umplând aerul cu miros de tămâie, care-i aminti lui Jon de micul sept al lui Lady Spark, de la Winterfell. De data aceasta, septonul părea să fie treaz.

Ofiţerii de rang înalt sosiră împreună: Maester Aemon sprijinindu-se de Clydas, Ser Alliser, mohorât şi cu privirile îngheţate, Lordul Comandant, Mormont, strălucitor în pieptarul său de catifea neagră, cu clame clin gheare de urs argintate. În urma lor îşi făcură apariţia membrii importanţi ai celor trei ordine: Bowen Marsh, cel cu faţa roşie, Lordul Administrator, Primul Constructor, Othell Yarwyck, şi Ser Jaremy Rykker, cel care comanda cercetaşii în absenţa lui Benjen Stark.

Mormont se aşeză în faţa altarului, iar curcubeul strălucea pe chelia sa.

— Aţi venit la noi ca nişte nelegiuiţi, începu el, braconieri, violatori, datornici, ucigaşi şi hoţi. Aţi venit la noi ca flăcăiandri. Aţi venit la noi singuri, în lanţuri, fără nici un prieten şi fără onoare. Aţi venit la noi bogaţi sau săraci. Unii dintre voi poartă numele unor Case mândre. Alţii au nume de bastarzi sau nu au nici un nume. Nu contează. Acum toate acestea sunt trecute în amintire. Pe Zid, facem cu toţii parte dintr-o singură casă. La căderea serii, când soarele va apune şi ne vom înfăţişa nopţii, veţi depune jurământul. Din acel moment, veţi deveni fiecare Frate Jurat al Rondului de Noapte. Fărădelegile voastre vor fi şterse, datoriile uitate. Dar tot aşa şi voi trebuie să vă uitaţi fostele loialităţi, să îndepărtaţi toate pizmele, să uitaţi de toate relele şi dăruirile voastre. Aici începeţi ca oameni înnoiţi. Bărbaţii din Rondul de Noapte îşi trăiesc viaţa pentru domeniu. Nu pentru vreun rege sau lord, nici pentru onoarea Casei Sale sau a alteia, nici pentru aur sau glorie ori pentru dragostea vreunei femei, ci pentru domeniu şi pentru toţi cei care vieţuiesc în el. Un bărbat al Rondului de Noapte nu îşi ia soaţă şi nici nu zămisleşte fii. Soaţa noastră este datoria. Iubita noastră este onoarea. Iar voi sunteţi singurii fii pe care-i veţi cunoaşte vreodată. Aţi învăţat cuvintele jurământului. Gândiţi-vă bine înainte de a le rosti, pentru că odată ce v-aţi înveşmântat în negru, nu mai există cale de întoarcere. Pedeapsa pentru dezertare este moartea.

Bătrânul Urs se opri pentru o clipă, după care continuă:

— Există printre voi cineva care doreşte să ne părăsească? Dacă da, să plece acum, nimeni nu îl va judeca.

Nu se clinti nimeni.

— Foarte bine, foarte frumos, glăsui Mormont. Puteţi depune jurământul aici, la lăsarea serii, înaintea septonului Celladar şi a primului din ordinul vostru. Se închină vreunul dintre voi vechilor zei?

Jon se ridică.

— Eu, lordul meu.

— Mă aştept să-ţi rosteşti jurământul înaintea unui copac al inimii, aşa cum a făcut şi unchiul tău, zise Mormont.

— Da, lordul meu, răspunse Jon.

Zeii templului nu aveau nimic de-a face cu el; sângele Primilor Oameni curgea în venele celor din neamul Stark. Îl auzi pe Grenn şuşotind în spatele său.

— Aici nu este nici o pădure a zeilor. Este? Nu am văzut nici una.

— Nu poţi vedea o turmă de bizoni decât după ce te-au tăvălit prin zăpadă, şopti Pyp drept răspuns.

— Eu aş vedea, insistă Grenn. Îi văd de departe. Mormont însuşi confirmă îndoielile lui Grenn.

— Castelul Negru nu are nici o trebuinţă de vreo grădină a zeilor. Dincolo de Zid se întinde pădurea bântuită, aşa cum era încă din Era Zorilor, cu mult înainte ca Andalii să-i fi adus pe cei Şapte peste marea îngustă. Vei afla o poiană cu copaci de stăvilar la o jumătate de leghe de aici şi poate îţi vei servi zeii la fel de bine.

— Lordul meu! Glasul îl făcu pe Jon să se uite înapoi, uimit. Samwell Tarly se ridicase în picioare. Băiatul cel gras îşi ştergea pe tunică palmele transpirate. Aş putea… aş putea să merg şi eu? Să-mi rostesc jurământul la un copac al inimii?

— Şi Casa Tarly se ţine de vechii zei? întrebă Mormont.

— Nu, lordul meu, răspunse Sam cu o voce întretăiată şi nervoasă. Ofiţerii de rang înalt îl speriau, Jon ştia asta, însă Bătrânul Urs mai mult ca toţi. Am fost botezat în lumina celor Şapte la septul de la Dealul Cornului, aşa cum a fost şi tatăl meu şi tatăl lui, toţi cei din neamul Tarly de-a lungul a o mie de ani.

— De ce ai da uitării zeii tatălui tău şi ai Casei tale? întrebă Ser Jaremy Rykker.

— Rondul de Noapte este Casa mea de acum, zise Sam. Cei Şapte n-au răspuns niciodată rugăciunilor mele. Poate că zeii cei vechi vor răspunde.

— Cum doreşti, băiete, făcu Mormont. Sam se aşeză din nou, la fel şi Jon. V-am plasat pe fiecare dintre voi după o anumita rânduială, după cum ne puteţi fi de trebuinţă şi după puterile şi priceperile voastre.

Bowen Marsh păşi înainte şi-i întinse o bucată de hârtie. Lordul Comandant o despături şi începu să citească.

— Halder, la constructori. Halder înclină scurt din cap, în semn de acceptare. Grenn, la cercetaşi, Albett, la constructori, Pypar la cercetaşi. Pyp se întoarse spre Jon şi-i frecă urechile. Samwell, la servitori. Sam oftă uşurat, frecându-şi fruntea cu o bucată de mătase. Matthar, la cercetaşi. Dareon, la servitori. Todder, la cercetaşi, Jon la servitori.

Servitori? Pentru o clipă, lui Jon nu-i veni să creadă ceea ce tocmai auzise. Mormont greşise la citire. Începu să se ridice ca să vorbească, să le spună că se făcuse o greşeală… iar apoi îl văzu pe Ser Alliser studiindu-l, cu ochii lucitori ca două boabe de obsidian, şi atunci ştiu.

Bătrânul Urs înfăşură hârtia.

— Veţi fi instruiţi asupra îndatoririlor voastre de către primii din ordinul vostru. Fie ca zeii să vă aibă în paza lor, fraţilor.

Lordul Comandant le dărui o semiplecăciune şi plecă. Ser Alliser îl însoţi, având un zâmbet subţire pe buze. Jon nu-l mai văzuse niciodată pe maestrul de arme atât de fericit.

— Cercetaşii vin cu mine, strigă Ser Jaremy Rykker după ce plecară.

Pyp se uita la Jon când acesta se ridică încet în picioare. Urechile-i erau roşii. Grenn, rânjind larg, nu părea să-şi dea seama ce nu era în regulă. Matt şi Broscoiul apărură lângă ei, fiind urmaţi de Ser Jaremy, care ieşi din templu.

— Constructorii, anunţă Othell Yanvyck, cel cu falca proeminentă.

Halder şi Albett se luară după el.

Jon se uită împrejur cu o neîncredere chinuitoare. Ochii orbi ai lui Maester Aemon erau ridicaţi spre lumina pe care nu o putea vedea. Septonul aranja cristalele pe altar. Numai Sam şi Dareon rămăseseră în bănci; un băiat gras şi un cântăreţ… şi el.

Lordul Administrator Bowen Marsh îşi frecă palmele grăsulii.

— Samwell, tu-l vei ajuta pe Maester Aemon la grădină şi în bibliotecă. Chett se duce la coteţe, să dea o mână de ajutor cu câinii. Vei lua chilia lui, să fii aproape de maester zi şi noapte. Am convingerea că vei avea foarte mare grijă de el. Este foarte bătrân şi foarte important pentru noi. Dareon, mi s-a spus că ai cântat la mesele multor înalţi lorzi şi că ai împărţit carnea şi miedul cu ei. Pe tine te trimitem la Rondul de Est. Poate că priceperea ta îl va ajuta pe Cotter Pyke, când vin galerele negustorilor cu marfă. Plătim prea mult pentru carnea sărată şi peştii marinaţi, iar calitatea uleiului de măsline pe care-l primim este îngrozitoare. Să te prezinţi în faţa lui Borcas când ajungi, iar el îţi va da de lucru între sosirile corăbiilor.

Marsh îşi întoarse zâmbetul spre Jon.

— Lordul Comandant Mormont a cerut ca tu să fii servitorul său personal, Jon. Vei dormi în chilia de sub încăperile sale, în turnul Lordului Comandant.

— Şi care vor fi îndatoririle mele? întrebă Jon cu asprime, îi voi servi masa Lordului Comandant, îl voi ajuta să-şi pună hainele, voi aduce apă fierbinte pentru baie?

— Desigur. Marsh se încruntă la tonul vocii lui Jon. Şi-i vei duce mesajele, vei avea grijă să ardă focul în încăperile sale, îi vei schimba aşternuturile şi păturile în fiecare zi şi vei face tot ceea va trebui pentru Lordul Comandant.

— Mă luaţi drept servitor?

— Nu, spuse Maester Aemon din spatele septului. Clydas îl ajută să se ridice. Te-am crezut bărbat al Rondului de Noapte… Însă poate că ne-am înşelat.

Tot ce putea Jon să facă era să se abţină să nu plece imediat. Doar nu era să frământe unt şi să coasă pieptare ca o fată, o viaţă întreagă?

— Pot să plec? întrebă el înţepat.

— După cum doreşti, răspunse Bowen Marsh.

Dareon şi Sam plecară împreună cu el. Coborâră în tăcere spre curte. Afară, Jon se uită spre Zidul care strălucea în soare, gheaţa topită alunecând în jos pe perete în sute de şiroaie subţiri. Furia lui Jon era atât de mare, încât l-ar fi zdrobit într-o clipă, spre nenorocirea întregii lumi.

— Jon, zise Samwell Tarly agitat. Aşteaptă. Nu-ţi dai seama ce-au făcut?

Jon se răsuci furios spre el.

— Nu văd decât mâna afurisită a lui Ser Alliser aici, asta-i tot ce văd. A vrut să mă umilească şi a reuşit.

Dareon se strâmbă.

— Noi doi, Sam, şi alţii ca noi, suntem buni să fim servitori, dar nu şi Lord Snow.

— Sunt un spadasin şi un călăreţ mai bun decât oricare dintre voi, se burzului Jon. Nu-i corect!

— Corect? mârâi Dareon. Fata mă aştepta goală ca în ziua în care a venit pe lume. M-a băgat înăuntru pe fereastră, iar tu vorbeşti de corectitudine?

— Nu-i nici o ruşine să fii servitor, spuse Sam.

— Tu crezi că vreau să-mi petrec restul vieţii spălând lenjeria bătrânului?

— Bătrânul este Lordul Comandant al Rondului de Noapte, îi reaminti Sam. Vei fi în preajma lui zi şi noapte. Da, îi vei turna vin şi vei avea grijă să aibă aşternuturi curate, dar îi vei prelua corespondenţa, îl vei însoţi la întruniri, îi vei fi ajutor în lupte. Îi vei fi la fel de apropiat ca o umbră. Vei şti totul, vei participa la tot… iar pe deasupra, Lordul Administrator a spus că Mormont te-a cerut chiar el! Când eram mic, tatăl meu obişnuia să insiste să-l asist în sala audienţelor, ori de câte ori îşi aduna curtea. Când se deplasa la Highgarden, pentru a-şi pleca genunchiul în faţa Lordului Tyrell, mă obliga să vin cu el. Mai târziu, a început să-l ia pe Dickon şi să mă lase pe mine acasă, nu-i mai păsa dacă eram sau nu în sala de audienţe, atât timp cât Dickon era acolo. Voia ca moştenitorul lui să-i fie alături, nu-ţi dai seama? Să privească şi să asculte şi să înveţe din toate câte le făcea el. Pun rămăşag că de asta te-a cerut Lord Mormont, Jon. Ce altceva ar putea fi? Vrea să te pregătească pentru a prelua comanda!

Jon fu luat prin surprindere. Era adevărat, Lordul Eddard îl aducea adesea pe Robb la consiliile sale, în Winterfell. Să aibă Sam dreptate? Chiar şi un bastard putea urca treptele până sus, în Rondul de Noapte, aşa se spunea.

— N-am cerut niciodată asta, spuse el cu încăpăţânare.

— Nici unul dintre noi nu este aici pentru că a cerut, îi reaminti Sam.

Şi, dintr-odată, Jon Snow se ruşina.

Laş sau nu, Samwell Tarly găsise curajul de a-şi accepta soarta, ca un bărbat. Pe Zid, un bărbat află doar ceea ce merită, spusese Benjen Stark, în ultima noapte când Jon îl văzuse în viaţă; pe Zid, ori te maturizai, ori mureai.

Jon slobozi un oftat prelung.

— Ai dreptate, m-am comportat ca un ţânc.

— Atunci rămâi să rosteşti cuvintele împreună cu mine?

— Vechii zei ne aşteaptă. Se forţă să zâmbească.

Plecară târziu, la amiază. Zidul nu avea porţi, nici Castelul Negru nu avea, niciunde pe întreaga lungime a celor cinci sute de kilometri ai săi. Îşi îmboldiră caii printr-un tunel îngust, tăiat în gheaţă; pereţii reci şi întunecaţi se aplecau spre ei la curburile tunelului. De trei ori drumul le fu împiedicat de gratii de fier şi trebuiră să se oprească în timp ce Bowen Marsh îşi scosese cheile ca să desfacă lanţurile masive care zăvorau grilajele. Jon putea simţi greutatea imensă apăsând asupra sa, pe când aştepta în spatele Lordului Administrator. Aerul era mai rece decât într-un mormânt şi mult mai stătut. Simţi o uşurare stranie când reieşi în lumina amiezii, pe partea de nord a Zidului.

Sam clipi sub strălucirea bruscă şi aruncă neliniştit o privire în jur.

— Barbarii… n-ar… n-ar îndrăzni niciodată să se apropie atât de mult de Zid, nu-i aşa?

— N-au îndrăznit niciodată.

Jon urcă în şa. Când Bowen Marsh şi escorta de cercetaşi încălecară, Jon îşi băgă două degete în gură şi fluieră. Nălucă ieşi în fugă din tunel. Calul de povară al Lordului Administrator fornăi şi se dădu înapoi de lângă lupul străvechi.

— Ai intenţia să iei fiara asta cu tine?

— Da, lordul meu, răspunse Jon.

Nălucă îşi înălţă capul. Părea să guste aerul. Într-o clipă, lupul o zbughi, gonind de-a lungul câmpiei largi, năpădite de iarbă, dispărând între copaci.

Odată ce pătrunseră în pădure, se treziră într-o altă lume. Jon vânase adesea împreună cu tatăl său, cu Jory şi cu fratele său, Robb. Ştia pădurea lupului de lângă Winterfell la fel de bine ca oricare alt bărbat. Pădurea bântuită era la fel, şi totuşi o simţea mult diferită.

Poate că totul era din cauza a ceea ce ştiau deja. Călăriseră dincolo de capătul lumii; cumva, asta schimbase totul. Fiecare umbră părea mai întunecoasă, orice zgomot mult mai evident. Copacii erau deşi, reuşind să acopere lumina soarelui care apunea. Un strat subţire de zăpadă trosnea sub copitele cailor, cu un sunet ca de oase frânte. Când vântul făcu frunzele să foşnească, era ca şi cum un deget de gheaţă trăgea o dâră pe spinarea lui Jon. Lăsaseră Zidul în spate şi numai zeii ştiau ce-i aştepta înainte.

Soarele cobora în spatele copacilor când ajunseră la destinaţie, o poieniţă ascunsă în adâncimea pădurii, unde noua copaci ai inimii creşteau intr-un cerc strâns. Jon îşi ţinu răsuflarea şi-l văzu pe Sam Tarly cum se holba. Nici chiar în pădurea lupului nu aflai niciodată mai mult de doi sau trei astfel de arbori albi crescând în acelaşi loc, iar o poiană cu nouă era ceva nemaivăzut. Pământul pădurii era acoperit cu frunzele căzute, de un roşu-sângeriu, negre de putreziciune pe dedesubt. Trunchiurile mari şi netede erau albe ca nişte oase, iar nouă chipuri priveau spre interior. Scoarţa uscată care acoperea ochii era roşie şi dură ca rubinele. Bowen Marsh le porunci să-şi lase caii în afara cercului.

— Acesta-i un loc sfânt, nu-l vom pângări.

Când intrară în poiană, Samwell Tarly se întoarse încet, uitându-se la fiecare chip în parte. Nici unul nu semăna cu celălalt.

— Ne privesc, şopti el. Vechii zei.

— Da.

Jon îngenunche, iar Sam făcu la fel.

Spuseră cuvintele împreună, pe când ultima geană de lumină se stinse spre apus, iar ziua cenuşie deveni o noapte neagră.

— Ascultaţi-mi cuvintele, fiţi martor la jurământul meu, recitară ei, iar glasurile umplură poiana sub asfinţit. Aducători ai nopţii, acum începe rondul meu. Nu-l voi sfârşi până la moarte. Nu-mi voi lua soaţă, nu voi zămisli copii. Nu voi purta coroană şi nu voi dobândi gloria. Voi trăi şi voi muri la postul meu. Eu sunt spada din beznă. Sunt păzitor pe ziduri. Sunt focul care arde şi alungă frigul, lumina care aduce zorii, trâmbiţa care-i trezeşte pe cei adormiţi, scutul care apără tărâmul oamenilor, îmi închin viaţa şi onoarea Rondului de Noapte, pentru această noapte şi pentru toate cele care vor veni.

Liniştea se pogorî asupra pădurii.

— Aţi îngenuncheat ca băieţi, intona Bowen Marsh solemn. Acum ridicaţi-vă ca bărbaţi ai Rondului de Noapte.

Jon întinse o mână pentru a-l ridica pe Sam. Cercetaşii se adunară în jurul lor zâmbindu-le şi felicitându-i, toţi în afară de bătrânul pădurar cocârjat, Dywen.

— Mai bine să ne întoarcem, lordul meu, îi spuse el lui Bowen Marsh. Se lasă întunericul, iar în aerul nopţii stăruie ceva ce nu-mi place.

Nălucă îşi făcu apariţia brusc, păşind uşor între doi copaci. Blana albă şi ochi roşii, îşi dădu Jon seama, neliniştindu-se. Precum copacii…

Lupul ţinea ceva între fălci. Ceva negru.

— Ce are acolo? întrebă Bowen Marsh încruntându-se.

— Nălucă, la mine. Jon îngenunche. Adu-l aici.

Lupul străvechi alerga spre el. Jon auzi icnetul scurt al lui Samwell Tarly.

— Zeii să aibă milă, murmură Dywen. Asta-i o mână.