Urzeala tronurilor

JON

— Te simţi bine, Snow? întrebă Lordul Mormont, încruntându-se.

— Bine, croncăni corbul său, bine.

— Da, lordul meu, minţi Jon… de parcă ar fi fost adevărat. Şi dumneavoastră?

Mormont se încruntă.

— Un mort a încercat să mă ucidă. Cât de bine ar trebui să mă simt? Se scărpina sub bărbie. Barba sa colilie, dezordonată, i se pârlise la foc şi o dăduse jos. Perii deschişi ai noilor săi favoriţi îl făceau să pară mai bătrân, bănuitor şi morocănos. Tu nu arăţi prea bine. Ce-ţi face mâna?

— Se vindecă. Jon îşi flexă degetele bandajate, ca să-i arate. Se arsese mai rău decât crezuse aruncând draperiile în flăcări, iar mâna sa dreaptă era învelită în mătase până la cot. În momentul acela nu simţise nimic, însă durerile veniseră după aceea. Pielea îngălbenită şi crăpată supura, iar între degete îi apăruseră băşici îngrozitoare, mari cât nişte gândaci.

— Maester spune că-mi vor rămâne cicatrici, dar altfel, mâna va fi la fel ca înainte.

— O mână cu cicatrici nu înseamnă nimic. Pe Zid vei purta mănuşi destul de des.

— Cum spuneţi, lordul meu.

Pe Jon nu gândul la cicatrici îl neliniştea. Maester Aemon îi dăduse lapte de mac, dar durerea fusese teribilă. Prima dată se simţise de parcă mâna i-ar fi fost tot în flăcări, arzând şi ziua şi noaptea. Numai prin cufundarea ei în vase cu zăpadă şi gheaţă mai găsise o alinare. Jon mulţumea zeilor că nimeni, în afară de Nălucă, nu-l văzuse cum se încovriga în pat, scâncind de durere. Iar când, în cele din urmă, reuşise să adoarmă, visase, iar asta fusese chiar mai rău. În vis, cadavrul cu care lupta avea ochii albaştri, mâinile negre şi chipul tatălui său, dar nu îndrăznise să-i spună asta lui Mormont.

— Dywen şi Hake s-au întors noaptea trecută, zise Bătrânul Urs. Nu au găsit nici o urmă de-a unchiului tău, nu mai mult decât alţii.

— Ştiu.

Jon se târâse spre sala de mese să cineze cu prietenii săi, iar eşecul cercetaşilor era singurul lucru de care vorbeau toţi.

— Ştii, mormăi Mormont. Cum se face că toată lumea ştie totul aici? Nu părea să aştepte un răspuns. Se pare că nu erau decât două dintre… acele creaturi, sau ce-or fi fost ele, nu le voi spune oameni. Şi mulţumesc zeilor pentru asta. Încă una şi… ei bine, nu suport să mă gândesc la aşa ceva. Deşi vor mai fi. O simt în aceste oase bătrâne ale mele, iar Maester Aemon este de acord. Se porneşte vântul rece. Vara este pe sfârşite, iar iarna ce vine este una cum lumea asta n-a mai văzut niciodată.

Vine iarna. Cuvintele Casei Stark nu răsunaseră niciodată atât de lugubru sau ameninţător pentru Jon, aşa cum se întâmpla acum.

— Lordul meu, făcu el ezitând, se mai spune că a sosit o pasăre noaptea trecută.

— A sosit. Ce-i cu asta?

— Sperasem să fie o veste despre tatăl meu.

— Tatăl, îl batjocori bătrânul corb, dând din cap pe când se mişca pe umărul lui Mormont. Tatăl.

Lordul Comandant se întinse să-i închidă clonţul, însă corbul se săltă pe capul său, fluturând din aripi, şi zbură pentru a se aşeza deasupra unei ferestre.

— Necazuri şi gălăgie, mormăi Mormont. Numai pentru asta sunt buni corbii ăştia. De ce oi fi acceptat pasărea asta pestilenţială… Dacă ar fi fost veşti despre Lordul Eddard, crezi că n-aş fi trimis după tine? Bastard sau nu, eşti sânge din sângele lui. Mesajul era despre Ser Barristan Selmy. Se pare că a fost înlocuit la comanda Gărzii Regelui. Locul lui i l-au dat acelui câine negru, Clegane, iar acum Selmy este căutat pentru trădare. Smintiţii au trimis străjeri să-l prindă, însă el a doborât doi dintre ei şi a scăpat. Mormont pufni, nelăsând nici un dubiu despre părerea lui cu privire la cei care trimiseseră mantiile aurii împotriva unui cavaler atât de renumit precum Barristan cel Aprig. Prin păduri avem umbre albe, morţi neliniştiţi bântuie prin încăperile noastre, iar un băiat şade pe Tronul de Fier, zise el dezgustat.

Corbul hohoti strident. Băiat, băiat, băiat.

Ser Barristan fusese una dintre marile speranţe ale Bătrânului Urs, îşi aminti Jon; iar dacă şi asta se dusese, ce şanse mai existau ca scrisoarea lui Mormont să ajungă unde trebuia? îşi strânse palma pumn. Durerea îi străbătu degetele arse.

— Iar cu surorile mele ce-i?

— Mesajul nu spune nimic despre Lordul Eddard sau despre fete. Dădu iritat din umeri. Poate că nici nu au primit scrisoarea mea. Aemon a trimis două copii, cu cele mai bune dintre păsările sale, dar cine ar putea şti? Mai mult ca sigur, Pycelle nu s-a coborât până acolo încât să răspundă. N-ar fi pentru prima oară, nici pentru ultima. Mă tem că trebuie să nu contăm pe Debarcaderul Regelui. Ei ne spun doar ce vor ei să ştim, iar asta este destul de puţin.

Iar tu-mi spui doar ce vrei tu să ştiu, iar asta-i şi mai puţin, se gândi Jon nemulţumit. Fratele său, Robb, chemase steagurile şi plecase spre sud la război; totuşi, nici o vorbă despre asta nu ajunsese până la el… Noroc cu Samwell Tarly, care citise scrisoarea lui Aemon şi-i dezvăluise conţinutul şi lui Jon în noaptea aceea, în cel mai mare secret, spunând tot timpul că n-ar trebui să vorbească despre asta. Fără nici o îndoială că îşi închipuiau că războiul fratelui său nu-l privea. Asta îl deranja mai mult decât ar fi putut spune. Robb se afla în marş, iar el nu. Indiferent cât de des îşi spunea că locul său era aici, cu fraţii săi de pe Zid, încă se simţea ca un laş.

— Porumb, ţipă corbul. Porumb, porumb.

— Oh, lasă gălăgia, îi spuse Bătrânul Urs. Snow, cât de repede spune Maester Aemon că ţi-ai putea folosi din nou mâna?

— Curând, răspunse Jon.

— Bine. Lordul Mormont puse pe masa dintre ei o sabie mare, cu o teacă din metal negru, cu benzi de argint. Poftim. Atunci, să fii pregătit pentru asta.

Corbul bătu din aripi şi ateriza pe masă, ţopăind spre sabie cu capul întins, curios. Jon ezită. Nu avea idee ce însemna asta.

— Lordul meu?

— Focul a topit argintul de pe măciulie şi a ars garda şi mânerul. Ei bine, pielea e uscată şi lemnul vechi, la ce să te fi aşteptat? Acum lama… ar trebui un foc de câteva sute de ori mai puternic ca să topeşti lama. Mormont azvârli teaca pe scândurile de stejar. Restul l-am făcut ca nou. Ia-o.

— Ia-o, repetă corbul, curăţându-şi penele. Ia-o, ia-o.

Stânjenit, Jon luă sabia în mâna. În mâna stângă; dreapta, bandajată, era încă prea rănită şi nesigură. Cu grijă, o scoase din teacă şi o ridică la nivelul ochilor.

Măciulia mânerului era din piatră deschisă la culoare, îngreunată cu plumb, ca să echilibreze lama lungă. Fusese sculptată în forma unui cap de lup cu colţii rânjiţi, cu pietre de granat în loc de ochi. Mânerul era acoperit cu piele netăbăcită, moale şi neagră, dar nepătată încă de transpiraţie sau sânge. Lama însăşi era cu jumătate de cot mai lungă decât cele cu care era el obişnuit, ascuţită în aşa fel încât să străpungă la fel de bine pe cât să taie, cu trei şanţuri adânc săpate în metal. Dacă Gheaţă era cu adevărat o sabie pentru ambele mâini, aceasta era pentru o mână şi jumătate, numită uneori „sabie bastardă”. Totuşi, sabia cu cap de lup părea de fapt mai uşoară decât cele pe care le mânuise până acum. Când o întoarse într-o parte, putu vedea unduirile în oţelul negru, acolo unde metalul fusese pliat de repetate ori.

— Acesta-i oţel Valyrian, lordul meu, spuse el minunându-se.

Tatăl său îl lăsase de multe ori să mânuiască Gheaţa; ştia cum trebuia să arate şi să se simtă.

— Aşa este, îi răspunse Bătrânul Urs. A fost sabia tatălui meu şi, mai înainte, a tatălui său. Mormonţii au purtat-o timp de cinci veacuri. Am folosit-o şi eu la timpul meu şi i-am dat-o fiului meu, când m-am îmbrăcat în negru.

Îmi oferă sabia fiului său! Lui Jon nu-i venea să creadă. Sabia era excelent echilibrată. Tăişurile luceau uşor, de parcă ar fi sărutat lumina.

— Fiul dumneavoastră…

— Fiul meu a adus dezonoare Casei Mormont, dar cel puţin a avut bunul-simţ să lase sabia în urmă, când a fugit. Sora mea mi-a dat-o spre păstrare, însă vederea ei îmi aminteşte de ruşinea făcută de Jorah, aşa că am pus-o deoparte şi nu m-am mai gândit la ea decât atunci când am găsit-o în cenuşa camerei mele de dormit. Măciulia originală era un cap de urs din argint, tocită. Pentru tine, m-am gândit că un lup alb ar fi mai potrivit. Unul dintre constructorii noştri este un cioplitor în piatră destul de bun.

Când Jon fusese de vârsta lui Bran, visase să facă fapte mari, aşa cum visau întotdeauna băieţii. Detaliile faptelor sale vitejeşti se schimbau cu fiecare vis, dar adesea îşi imagina cum salva el viaţa tatălui său. După aceea, Lordul Eddard declara că Jon se dovedise a fi un adevărat Stark şi îi punea Gheaţa în mână. Chiar şi atunci ştia că nu era decât o fantezie copilărească, nici un bastard nu ar fi putut aspira să mânuiască sabia tatălui său. Acum chiar şi numai amintirea îl umplea de jenă. Ce fel de om ar fura dreptul prin naştere al propriului său frate? Nu am nici un drept la asta, se gândea, şi nici la Gheaţă. Îşi strânse degetele arse, simţind durerea pulsând adânc sub piele.

— Lordul meu, mă onoraţi, însă…

— Scuteşte-mă de însă ăsta al tău, băiete, îl întrerupse Lordul Mormont. Nu aş fi acum aici dacă nu ai fi intervenit tu şi fiara aia a ta. Te-ai luptat cu vitejie… şi, mai mult decât atât, ai gândit repede. Foc! Da, blestemat să fie. Ar fi trebuit să ştim. Ar fi trebuit să ne fi amintit. Noaptea cea Lungă a venit şi mai înainte. Oh, opt mii de ani e ceva vreme, e clar… Totuşi, dacă Rondul de Noapte nu-şi aminteşte, atunci cine s-o facă?

— Cine s-o facă? intona vorbăreţul corb. Cine s-o facă?

Se adeverise, zeii ascultaseră rugăciunile lui Jon în noaptea aceea; focul aprinsese hainele mortului şi-l consumase de parcă însăşi carnea lui era din ceară, iar oasele din lemn bătrân şi uscat. Jon nu trebuia decât să închidă ochii ca să vadă creatura clătinându-se prin seră, izbindu-se de mobilier şi căzând pradă flăcărilor, însă faţa îl obseda cel mai tare: înconjurată de un nimb de foc, cu părul arzând ca paiele, carnea moartă se topea, curgând de pe craniu pentru a dezvălui lucirea osului de dedesubt.

Indiferent ce forţă demonică îl animase pe Othor, ea fusese pusă pe fugă de flăcări; arătarea chircită găsită prin cenuşă nu mai era decât carne arsă şi oase carbonizate. Totuşi, în coşmarul său o înfrunta din nou… dar de data asta hoitul în flăcări avea trăsăturile Lordului Eddard. Era pielea tatălui său cea care crăpa şi se înnegrea, iar din ochii lui curgea un lichid precum lacrimile gelatinoase. Jon nu înţelegea de ce se întâmpla asta sau ce însemna, dar îl înspăimânta mai mult decât ar fi putut spune.

— O sabie este o răsplată mică pentru o viaţă salvată, încheie Mormont. Ia-o, nu mai vreau să aud de ea, s-a înţeles?

— Da, lordul meu.

Pielea moale se curba sub degetele lui Jon, de parcă sabia se modela deja pentru mâinile lui. Ştia că ar fi trebuit să se simtă onorat, şi era, dar…

El nu-i tatăl meu. Gândul ţâşni nestăvilit în mintea lui Jon. Lordul Eddard Stark este tatăl meu. Nu am să-l uit niciodată, indiferent câte săbii îmi vor dărui. Totuşi, nu putea să-i spună Lordului Mormont că visa la sabia altui bărbat.

— Şi nu vreau nici un fel de accese de recunoştinţă, zise Mormont, aşa că mulţumeşte-mi fără să-mi mulţumeşti. Cinsteşte oţelul prin faptele tale, nu prin cuvinte.

Jon dădu din cap.

— Are un nume, lordul meu?

— A avut cândva. I se spunea Gheară Lungă.

— Gheară, croncăni corbul. Gheară.

— Gheară Lungă este un nume potrivit. Jon încercă o lovitură. Era însă neîndemânatic şi nesigur cu mâna stângă, dar chiar şi aşa, oţelul părea că zboară prin aer, de parcă ar fi avut o voinţă proprie. Lupii au şi ei gheare, la fel ca ursii.

Bătrânului Urs păru să-i placă asta.

— Presupun că au. Cred că ai vrea să porţi sabia asta peste umăr, după cum îmi închipui. E prea lungă pentru şold, cel puţin până când mai creşti puţin. Şi va trebui să exersezi loviturile cu două mâini. Ser Endrew îţi poate arăta unele mişcări, după ce ţi se vindecă arsurile.

— Ser Endrew? Jon nu cunoştea numele.

— Ser Endrew Tarth, un om de treabă. Vine de la Turnul Umbrei să-şi preia îndatoririle de instructor. Ser Alliser Thorne a plecat ieri-dimineaţă pentru Rondul de Est la Mare.

Jon coborî sabia.

— De ce? întrebă el prosteşte.

Mormont pufni.

— Pentru că eu l-am trimis acolo, ce credeai? Duce mâna pe care Nălucă al tău a smuls-o de la încheietura lui Jafer Flowers. I-am poruncit să ia o corabie spre Debarcaderul Regelui şi să o lase în faţa băiatului-rege. Asta ar trebui să-i atragă atenţia tânărului Joffrey, cred eu… Iar Ser Alliser este cavaler, nobil, uns, are prieteni vechi la curte, e mult mai greu de ignorat decât o cioară.

— Cioară.

Lui Jon i se păru că, de data asta, corbul fusese uşor indignat.

— De asemenea, urmă Lordul Comandant ignorând protestele păsării, asta aşază o mie de leghe între el şi tine, fără să pară o pedeapsă. Îşi îndreptă un deget spre faţa lui Jon. Şi nu cumva să te gândeşti că sunt de acord cu prostiile alea din sala de mese. Vitejia e în mare parte nebunească, dar tu nu mai eşti un copilandru, indiferent câţi ani ai avea. Ceea ce ai aici este o sabie pentru un bărbat şi numai un bărbat o va putea mânui. Mă aştept să te porţi adecvat, de acum înainte.

— Da, lordul meu. Jon băgă sabia înapoi în teacă. Chiar dacă nu era sabia pe care şi-ar fi dorit-o, rămânea un dar de preţ, iar faptul că fusese scutit de prezenţa rea a lui Alliser Thorne era chiar mai de apreciat.

Bătrânul Urs se scarpină în bărbie.

— Uitasem cât de mult te roade o barbă nouă, spuse el. Ei bine, aici n-ai cum să mă ajuţi. Mâna ta s-a vindecat suficient încât să-ţi reiei îndatoririle?

— Da, lordul meu.

— Bine. Noaptea va fi rece, iar eu vreau vin fiert şi condimentat. Găseşte-mi o carafă de vin roşu, nu prea aspru, şi vezi să nu te zgârceşti cu mirodeniile. Mai spune-i lui Hobb că, dacă-mi trimite iarăşi carne fiartă de oaie, am să-l fieb eu pe ei Ultima halcă era cenuşie. Nici măcar pasărea n-a vrut să se atingă de ea. Mângâie cu degetul capul corbului, iar acesta scoase un cârâit mulţumit. Acum ieşi. Am de lucru.

Străjerii îi zâmbiră din nişele lor când o luă în jos pe treptele în spirală, ducând sabia cu mâna validă.

— Frumos oţel, spuse unul dintre ei.

— Îl meriţi, Snow, adăugă celălalt.

Jon se strădui să le zâmbească şi el, însă nu puse nici un dram de simţire. Ştia că ar trebui să fie mulţumit, dar nu se simţea aşa. Îl durea mâna, iar gustul mâniei îi stăruia în gură, deşi n-ar fi putut spune pe cine sau pe ce era mânios.

O jumătate de duzină dintre prietenii săi îl pândeau afară când ieşi din Turnul Regelui, unde îşi stabilise acum reşedinţa Lordul Comandant Mormont. Agăţaseră o ţintă pe una din uşile grânarului, ca să-şi verifice îndemânarea ca arcaşi, dar el ştia că-l pândeau pe el. Nici nu ieşise bine, că Pyp îl strigă.

— Ei, vino aici, să ne uităm şi noi!

— La ce? zise Jon.

Broscoiul se strecură mai aproape.

— La obrajii tăi rozalii, la ce altceva?

— La sabie, declară Grenn. Vrem să vedem sabia. Jon îi pironi cu o privire acuzatoare.

— Deci ştiaţi. Pyp rânji.

— Nu suntem toţi aşa de proşti ca Grenn.

— Chiar aşa, insistă Grenn. Sunteţi şi mai proşti. Halder înălţă încurcat din umăr.

— L-am ajutat pe Pate să cioplească piatra pentru măciulie, zise constructorul, iar prietenul tău, Sam, a adus granatele din Oraşul Cârtiţei.

— Am ştiut chiar înainte de asta, zise Grenn. Rudge îl ajuta pe Donai Noye la forjă. Era acolo când Bătrânul Urs i-a adus fierul pălit de foc.

— Sabia, insistă Matt. Ceilalţi începură să intoneze:

— Sabia, sabia.

Jon trase Gheara Lungă din teacă şi le-o arătă, întorcând-o pe toate părţile ca s-o poată admira. Lama lucea în lumina palidă a soarelui, întunecată şi mortală.

— Oţel Valyrian, declară el solemn, încercând să pară pe cât de bucuros şi de mândru s-ar fi cuvenit să se simtă.

— Am auzit de un om care avea un brici făcut din oţel Valyrian, spuse Broscoiul. Şi-a tăiat capul încercând să se radă.

Pyp rânji.

— Rondul de Noapte are o mie de ani, spuse el, dar pun prinsoare că Lordul Snow este primul frate care a fost onorat pentru că a dat foc Turnului Lordului Comandant.

Ceilalţi izbucniră în râs, ba chiar şi Jon reuşi să zâmbească. Focul pe care-l pornise nu arsese formidabilul turn de piatră, însă pârjolise complet interiorul ultimelor două etaje, acolo unde fuseseră încăperile Bătrânului Urs. Nimănui nu părea să-i pese de asta prea mult, din moment ce mistuise şi hoitul ucigaş al lui Othor.

Şi cealaltă arătare fără o mână, care fusese cândva cercetaşul Jafer Flowers, fusese distrusă, tăiată în bucăţi de zeci de săbii… dar nu înainte de a-i fi hăcuit pe Ser Jaremy Rykker şi pe alţi patru oameni. Ser Jaremy terminase treaba retezându-i capul, însă murise şi el când hoitul descăpăţânat îi smulsese pumnalul din teacă şi i4 împlântase în vintre. Puterea şi curajul nu contau prea mult împotriva unor duşmani care nu cădeau, pentru că erau deja morţi; chiar şi armele şi armurile ofereau o slabă protecţie.

Gândul întunecat îi tulbură lui Jon moralul fragil.

— Trebuie să dau de Hobb pentru cina Bătrânului Urs, anunţă el brusc, băgând Gheara Lungă înapoi în teaca ei.

Prietenii îi voiau binele, însă ei nu înţelegeau. Într-adevăr, nu era vina lor; ei nu-l înfruntaseră pe Othor, nu văzuseră lucirea palidă a ochilor acelora morţi, nu simţiseră răceala acelor degete negre, moarte. Nici nu ştiau de luptele din teritoriile de lângă râu. Cum ar fi putut spera să priceapă? Se desprinse de ei brusc şi plecă, mohorât. Pyp îl strigă, însă Jon nu-i mai dădu atenţie.

Îl mutaseră în vechea lui chilie din părăginitul Turn al lui Hardin după incendiu, şi acolo se întoarse. Nălucă era încovrigat, adormit lângă uşă, dar îşi înălţă capul la auzul cizmelor lui Jon. Ochii roşii ai lupului străvechi erau mai întunecaţi decât granatele şi mai înţelepţi decât ai oamenilor. Jon îngenunche, îl scarpină între urechi şi-i arătă măciulia sabiei.

— Uite, eşti tu.

Nălucă îşi amuşină reproducerea din piatră şi încercă s-o lingă.

— Tu eşti cel care merită onorurile, îi spuse el lupului…

Şi, dintr-odată, îşi aminti cum îl găsise în zăpada aceea târzie, de vară. Călăriseră cu ceilalţi pui, însă Jon auzise un zgomot şi se întorsese şi-l văzuse acolo, cu blana albă, aproape invizibil, printre troiene. Era singur, singurel, se gândi el, despărţit de ceilalţi. Era altfel decât ei şi l-au gonit.

— Jon?

Privi în sus. Samwell Tarly stătea bâţâindu-se nervos pe picioare. Avea obrajii roşii şi era înfofolit în mantia grea, de blană, care-l făcea să pară gata pentru intrarea în hibernare.

— Sam. Jon se ridică. Ce-i? Vrei să vezi sabia?

Dacă ceilalţi aflaseră, fără nici o îndoială că aflase şi Sam. Băiatul gras clătină din cap.

— Am fost cândva moştenitorul sabiei tatălui meu, spuse el cu tristeţe. Inimă Frântă. Lordul Randyll m-a lăsat s-o ţin de câteva ori, însă m-a speriat întotdeauna. Era din oţel Valyrian, frumoasă, dar atât de ascuţită încât mi-era teamă că aş fi putut răni pe vreuna dintre surorile mele. Acum o va avea Dickon. Îşi şterse pe mantie mâinile transpirate. Eu… ăăă… Maester Aemon vrea să te vadă.

Nu mai avea timp să-şi schimbe bandajele. Se încruntă bănuitor.

— De ce? întrebă el. Sam îl privi jalnic. Şi ăsta era un răspuns. I-ai spus, nu-i aşa? replică Jon înfuriat. I-ai spus că mi-ai spus.

— Eu… el… Jon, nu am vrut… m-a întrebat… vreau să spun, cred că ştia, vede lucruri pe care nimeni altcineva nu le vede…

— Este orb, îi reaminti Jon tăios, dezgustat. Nimeresc drumul şi sigur.

Îl lăsă pe Sam acolo, cu gura căscată şi zgribulit. Îl găsi pe Maester Aemon în grădină, hrănind corbii. Clydas era cu el, cărând o găleată cu carne mărunţită, pe când treceau de la o colivie la alta.

— Sam mi-a spus că m-aţi căutat. Maester dădu din cap.

— Într-adevăr. Clydas, dă-i lui Jon găleata. Poate că va fi atât de bun încât să mă ajute. Fratele gheboşat, cu ochi roz, îi întinse lui Jon găleata şi se grăbi să coboare scara. Azvârle carnea în cuşti, îl instrui Aemon. Păsările vor face restul.

Jon trecu găleata în mâna dreaptă şi aruncă cu stânga bucăţile însângerate. Corbii începură să croncăne zgomotos şi să zboare spre gratii, lovind metalul cu aripile lor negre ca noaptea. Carnea fusese tăiată în bucăţi nu mai mari decât încheietura unui deget. Îşi umplu pumnul şi aruncă în cuşcă bucăţile de carne crudă, iar croncănitul şi foiala crescură în intensitate. Începură să zboare pene când două dintre păsările mai mari se încăierară pentru aceeaşi bucată de carne. Repede, Jon înşfacă încă un pumn de carne şi-l aruncă după primul.

— Corbului Lordului Mormont îi plac fructele şi porumbul.

— Este o pasăre deosebită, zise Maester. Majoritatea corbilor mănâncă grăunţe, însă ei preferă carnea. Îi face puternici şi mă tem că rămân ahtiaţi după gustul sângelui. Prin asta, sunt la fel ca oamenii… Şi la fel ca oamenii, nici corbii nu sunt toţi la fel.

Jon nu avea nimic de spus despre asta. Azvârli carnea, întrebându-se de ce fusese chemat. Fără îndoială, bătrânul îi va spune la momentul potrivit. Maester Aemon nu era un om pe care îl puteai zori.

— Porumbeii pot fi şi ei antrenaţi să ducă mesaje, continuă Maester, deşi corbul este un zburător mai puternic, mult mai deştept, mai capabil să se apere de şoimi… Totuşi, corbii sunt negri, se înfruptă din morţi, aşa că unii dintre oamenii mai cucernici îi evită. Baelor şi Binecuvântatul au încercat să înlocuiască corbii cu porumbei, ştiai? Maester îşi întoarse ochii săi albi spre Jon, zâmbind. Rondul de Noapte preferă corbii.

Degetele lui Jon erau afundate în găleată, iar sângele îi ajunsese până la încheietura mâinii.

— Dywen zice că barbarii ne spun ciori, comentă el nesigur.

— Cioara este verişoara săracă a corbului. Amândoi sunt cerşetori în negru, detestaţi şi neînţeleşi.

Jon ar fi vrut să înţeleagă despre ce vorbeau acum, şi de ce. Ce-i păsa lui de corbi şi de ciori? Dacă bătrânul avea ceva să-i spună, de ce n-o făcea?

— Jon, te-ai întrebat vreodată de ce bărbaţii din Rondul de Noapte nu-şi iau soţii şi nu zămislesc copii? întrebă Maester Aemon.

El dădu din umeri.

— Nu.

Împrăştie mai multă carne. Degetele mâinii sale stângi erau lipicioase de sânge, iar dreapta îl durea din cauza greutăţii găleţii.

— Ca să nu iubească, răspunse bătrânul, pentru că dragostea este pieirea onoarei, moartea datoriei.

Asta nu i se părea a fi ceva corect, dar nu spuse nimic. Maester avea o sută de ani şi era înalt ofiţer al Rondului de Noapte; nu se cuvenea să-l contrazică. Bătrânul păru să-i simtă îndoielile.

— Spune-mi, Jon, dacă va veni ziua când tatăl tău, lordul, va trebui să aleagă între onoare pe de o parte, şi cei pe care-i iubeşte, pe de alta, ce ar face?

Jon ezită. Ar fi vrut să spună că Lordul Eddard nu se va dezonora niciodată, nici chiar pentru dragoste; totuşi, o voce subţire şi vicleană dinlăuntrul său şopti: A zămislit un bastard, unde este onoarea în asta? Iar în ceea ce o priveşte pe mama ta, nici măcar nu-i pomeneşte numele.

— Ar face ceea ce-i corect, spuse el apăsat, ca să-şi mascheze ezitarea. Indiferent de consecinţe.

— Atunci înseamnă că Lordul Eddard este un bărbat deosebit. Cei mai mulţi dintre noi nu suntem atât de puternici. Ce înseamnă onoarea în comparaţie cu dragostea unei femei? Ce înseamnă datoria în comparaţie cu simţământul pe care ţi-l dă fiul nou-născut din braţele tale… ori amintirea zâmbetului fratelui tău? Vorbe-n vânt. Vorbe-n vânt. Suntem doar oameni, zeii ne-au conceput pentru dragoste. Aici rezidă marea noastră glorie şi marea noastră tragedie. Bărbaţii care au înfiinţat Rondul de Noapte ştiau că numai curajul lor apăra regatul de bezna dinspre nord. Ştiau că nu trebuia să-şi fărâmiţeze loialităţile ca să nu-şi slăbească hotărârea. Aşa că au jurat că nu vor avea soţie sau copii. Însă fraţi aveau, şi surori. Mame care-i născuseră, taţi care le dăduseră nume. Proveneau din sute de regate aflate în conflict şi ştiau că vremurile se schimbau, dar nu şi bărbaţii. Aşa că au jurat că Rondul de Noapte nu va lua parte la nici o bătălie dintre regatele pe care le apăra. Şi-au ţinut cuvântul dat. Când Aegon l-a ucis pe Harren cel Negru şi i-a luat regatul, fratele lui Harren era Lordul Comandant pe Zid, cu zece mii de oameni la îndemână. Dar nu a plecat la luptă. În zilele când cele Şapte Regate erau şapte regate, nu a trecut nici o generaţie fără ca trei sau patru dintre ele să nu se lupte. Rondul nu a luat parte. Când Andalii au traversat marea îngustă şi au năvălit peste regatele Primilor Oameni, fiii regilor căzuţi şi-au respectat jurământul şi au rămas la posturi. Aşa a fost dintotdeauna, ani fără număr. Acesta-i preţul onoarei. Un laş poate fi la fel de curajos ca oricare alt bărbat, atunci când nu are de ce se teme. Iar noi ne vom face cu toţii datoria, cât timp nu ne costă nimic. Ce uşor pare astfel să păşeşti pe cărarea onoarei. Totuşi, mai devreme sau mai târziu, în viaţa fiecărui bărbat vine o zi când nu mai este uşor, o zi când trebuie să aleagă.

O parte dintre corbi încă mai mâncau, bucăţi lungi de carne aţoasă atârnând din ciocurile lor. Restul păreau că-l priveau. Jon putea simţi greutatea privirilor tuturor acelor ochi mici şi negri.

— Iar acum a venit ziua pentru mine… Asta vreţi să spuneţi?

Maester Aemon întoarse capul şi privi spre el cu ochii aceia morţi, albi. Era ca şi cum vedea direct în inima lui. Jon se simţea dezgolit şi fără apărare. Luă găleata cu ambele mâini şi azvârli restul de mâncare printre zăbrele. Fâşii de carne şi sânge zburară peste tot. Corbii îşi luară zborul croncănind cu sălbăticie. Păsările mai agere înhăţară bucăţile din aer şi le înfulecară cu lăcomie. Jon lăsă găleata goală să cadă, zdrăngănind. Bătrânul îi puse pe umăr mâna sa ofilită şi pătată.

— Doare, băiete, zise el moale. Oh, da. Alegerea… a durut întotdeauna. Şi va durea mereu. Ştiu.

— Nu ştiţi, făcu Jon cu amărăciune. Nimeni nu ştie. Chiar dacă sunt bastard, el este tot tatăl meu…

Maester Aemon oftă.

— N-ai auzit nimic din ce ţi-am spus, Jon? Crezi că tu eşti primul? îşi clătină capul bătrân, un gest de o oboseală dincolo de cuvinte. De trei ori zeii au găsit de cuviinţă să-mi pună jurămintele la încercare. O dată când eram băiat, o dată când mă aflam în floarea vârstei şi o dată după ce am devenit bătrân. Puterea mă părăsise deja, vederea-mi slăbise, dar acea alegere a fost la fel de cumplită ca şi prima. Corbii îmi aduceau veşti din sud, cuvinte mai întunecate decât aripile lor, despre prăbuşirea Casei mele, moartea celor apropiaţi, dezonoare şi disperare. Ce aş mai fi putut face, bătrân, orb şi slăbit? Eram la fel de neajutorat ca un copil de ţâţă, dar mă îndurera să rămân neştiut pe când îi măcelăreau pe bietul nepot al fratelui meu şi pe fiul lui, ba chiar şi pe copiii lui mici…

Jon era zguduit la vederea lacrimilor în ochii bătrânului.

— Cine sunteţi? întrebă el şoptit, aproape cu spaimă. Un zâmbet ştirb se cuibări pe buzele bătrâne.

— Doar un Maester al Citadelei, aflat în serviciul Castelului Negru şi al Rondului de Noapte. Noi, cei din ordinul meu, uităm numele Caselor noastre atunci când depunem jurămintele şi ne luăm colanul. Bătrânul atinse colierul de Maester care atârna neglijent la gâtul său subţire şi descărnat. Tatăl meu a fost Maekar, Primul după Numele său, iar fratele meu, Aegon, a domnit după el în locul meu. Bunicul meu mi-a pus numele după cel al Prinţului Aegon, Cavalerul-Dragon, care i-a fost unchi sau tată, depinde în care poveste te încrezi. Aemon, mi-a spus el…

— Aemon… Targaryen? Lui Jon nu-i venea să creadă.

— Cândva, zise bătrânul. Odată. Aşa că vezi tu, Jon, eu ştiu… Şi ştiind, nu-ţi voi spune să stai ori să pleci. Alegerea asta trebuie s-o faci singur şi să trăieşti cu ea tot restul zilelor tale. Aşa ca mine. Vocea-i scăzuse la o şoaptă. Aşa ca mine…