Urzeala tronurilor

ARYA

Aroma pâinii calde împrăştiindu-se din brutăriile de pe strada Fainei era mai dulce decât orice parfum pe care-l mirosise vreodată Arya. Inspiră adânc şi se trase mai aproape de porumbel. Era unul grăsuliu, împestriţat cu maro, ocupat cu ciugulitul cojii de pâine căzute între două pietre de pavaj, însă când umbra Aryei îl atinse, îşi luă zborul.

Sabia ei de lemn ţâşni şi-l lovi în aer, la doi paşi de pământ, şi pasărea căzu într-o învolburare de pene maro. Ajunse la el într-o clipă, apucând o aripă, pe când porumbelul se zbătea. O pişcă de mână. Îl apucă de gât şi-l răsuci până ce simţi cum pocneşte osul. În comparaţie cu pisicile, prinderea porumbeilor era o nimica toata.

Un septon în trecere îi aruncă o privire piezişă.

Ăsta-i locul cel mai bun unde poţi găsi porumbei, îi explică Arya netezindu-şi hainele şi recuperându-şi sabia de lemn de pe jos. Vin pentru firimituri.

Septonul se grăbi să plece. Prinse porumbelul la centură şi o luă în sus, pe stradă. Un bărbat împingea o cotigă cu două roţi încărcată cu tarte: mirosul lor amintea de mure, lămâi şi caise. Stomacul ei slobozi un chiorăit zgomotos, a gol.

— Aş putea lua şi eu una? se pomeni spunând. De lămâie sau… de orice fel.

Bărbatul o măsură cu privirea. În mod clar nu-i plăcea ceea ce-i vedeau ochii.

— Trei parale.

Arya se bătu cu sabia de lemn pe cizmă.

— Îţi dau în schimb un porumbel gras, zise ea.

— Să-ţi ia Ceilalţi porumbelul, zise bărbatul.

Tartele erau calde încă, scoase din cuptor. Mirosul lor îi lăsa gura apă, dar nu avea trei parale… nici măcar una. Îi aruncă bărbatului o privire, amintindu-şi ce spunea Syrio despre privit. Era scund, cu o burtă mică şi rotundă, iar când se deplasa, părea că-şi menajează puţin piciorul stâng. Tocmai se gândea că, dacă ar înşfăca o tartă şi ar fugi, el nu ar fi în stare s-o prindă, când omul spuse:

— Să-ţi ţii acasă mâinile jegoase. Mantiile aurii ştiu cum să trateze micii şobolani hoţi şi murdari, la asta se pricep.

Arya se uită neliniştită în spate. Doi dintre străjerii din Garda Oraşului stăteau la intrarea unei alei. Mantiile lor atârnau până aproape de pământ, lâna grea era vopsită din belşug cu auriu; zalele lor şi cizmele şi mănuşile erau negre. Unul dintre ei avea o sabie lungă la şold, iar celălalt un ciomag din fier. Cu ultima privire pofticioasă aruncată tartelor, Arya se trase de lângă cotigă şi se grăbi să plece.

Mantiile aurii nu-i dăduseră nici o atenţie, însă numai la vederea lor i se strângea stomacul. Arya se ţinuse cât de departe putea de castel, dar chiar de la depărtare putea vedea capetele putrezind pe vârful zidurilor roşii. Stoluri de ciori se ciorovăiau zgomotoase pentru fiecare dintre ţestele acoperite de muşte. Prin Fundătura Puricilor se vorbea că mantiile aurii se dăduseră de partea Lannisterilor, iar comandantul lor fusese înălţat la rangul de lord, cu pământuri la Trident şi un loc în consiliul regelui.

Mai auzise şi alte lucruri, lucruri îngrozitoare, care pentru ea nu aveau nici un înţeles. Unii spuneau că tatăl ei îl omorâse pe Regele Robert şi că, la rândul lui, fusese doborât de Lordul Renly. Alţii insistau că Renly îl ucisese pe rege, în urma unei certe de beţivani între fraţi. De ce altceva fugise el în puterea nopţii, ca un hoţ de rând? Una dintre poveşti susţinea că regele fusese răpus de un vier în timpul vânătorii şi că murise mâncând vierul, îmbuibându-se atât de tare încât crăpase la masă. Nu, regele murise la masă, pretindeau alţii, dar numai pentru că Varys Păianjenul îl otrăvise. Ba, de fapt, fusese chiar regina cea care-l otrăvise. Nu, murise de vărsat. Nici vorbă, se înecase cu un os de peşte.

Toate aceste poveşti aveau un singur lucru în comun: Regele Robert era mort. Clopotele din cele şapte turnuri ale Marelui Sept lui Baelor bătuseră timp de o zi şi o noapte, rostogolindu-şi peste oraş tunetul jelaniei cu un glas de bronz. Băteau clopotele numai pentru moartea unui rege, îi spusese Aryei o calfă de tăbăcar.

Tot ce voia ea era să se ducă acasă, însă plecarea din Debarcaderul Regelui nu era atât de simplă pe cât sperase. Istorisirile despre război erau pe buzele tuturor, iar mantiile aurii erau atât de dese pe meterezele oraşului precum puricii pe… ei bine, pe ea. Dormise în Fundătura Puricilor, pe acoperişuri şi în grajduri, acolo găsise un loc unde să se întindă, şi nu-i trebuise mult timp să afle că numele cartierului era meritat.

În fiecare zi de la evadarea ei din Fortăreaţa Roşie, trecuse pe rând pe la fiecare din cele şapte porţi ale oraşului. Poarta Dragonului, Poarta Leului, Vechea Poartă erau toate închise şi zăbrelite. Poarta Noroiului şi Poarta Zeilor erau deschise, însă numai pentru cei care voiau să intre în oraş, gărzile nelăsând pe nimeni să iasă. Celor cărora li se îngăduia să plece o făceau prin Poarta Regelui sau Poarta de Fier, însă posturile de gardă de acolo erau ocupate de soldaţii înarmaţi până-n dinţi ai Lannisterilor, cu mantiile lor purpurii şi coifurile cu cap de leu. Spionându-i de pe acoperişul unui han de lângă Poarta Regelui, Arya îi văzuse scotocind prin căruţe şi căleşti, obligându-i pe călăreţi să-şi deschidă coburii de la şa, interogându-i pe toţi cei care încercau să treacă pe jos.

Uneori, se gândea să treacă râul înot, însă vijelioasa Apă Neagră era lată şi adâncă şi toţi erau de acord că existau curenţi înşelători şi periculoşi. Nu avea nici o para ca să-l poată plăti pe barcagiu sau să facă traversarea cu vreo ambarcaţiune.

Tatăl său, lordul, o învăţase să nu fure niciodată, însă era din ce în ce mai greu să-şi amintească asta. Dacă nu pleca de aici cât de curând, va trebui să-şi încerce norocul cu mantiile aurii. Nu mai flămânzise din ziua în care învăţase cum să doboare păsări cu sabia ei de lemn, însă se temea că prea multă carne de porumbel o va îmbolnăvi. Vreo doi îi mâncase cruzi, până dăduse de Fundătura Puricilor.

În Fundătură erau bodegi pe toată lungimea aleilor, unde ceaune uriaşe cu tocană clocoteau de ani de zile şi puteai să schimbi o jumătate de pasăre pentru un colţ de pâine uscată sau un castron cu „fiertură”. Ba mai mult, îţi mai înfigeau cealaltă jumătate într-o frigare şi o puneau la foc, prăjind-o pentru tine, atât timp cât o jumuleai singur de pene. Aiya ar fi dat orice pentru o cană cu lapte şi o plăcintă cu lămâie, însă nici fiertura nu era chiar atât de rea. De obicei, avea orz şi bucăţi de morcov şi ceapă sau gulie, şi uneori chiar măr, cu un strat subţire de grăsime plutind la suprafaţă. În general, încerca să nu se gândească la carne. O dată, primise o bucată de peşte.

Singura problemă era că bodegile nu erau niciodată pustii şi chiar când îşi termina iute mâncarea, Arya îi putea simţi pe ceilalţi cum o priveau. Unii dintre ei se uitau la cizmele ei, alţii la mantie şi ea ştia la ce se gândeau. Altora le putea simţi privirile strecurându-i-se pe sub haine; nu ştia la ce se gândeau, şi asta o speria mai mult. De două ori, a fost chiar urmărită pe alei şi fugărită, dar până acum nimeni nu fusese încă în stare s-o prindă.

Brăţara de argint pe care sperase să o vândă îi fusese furată în prima noapte petrecută în afara castelului, împreună cu bocceaua cu haine bune, în timp ce dormea într-o casă arsă, lângă Aleea Porcului. Tot ce-i rămăsese erau mantia în care fuseseră adunate lucrurile, haina din spate, sabia de lemn şi… Acul. Dormise pe Ac, altfel şi el i-ar fi fost luat; valora mai mult decât toate celelalte lucruri la un loc. De atunci, Arya se obişnuise să meargă cu mantia înfăşurată pe braţul drept, pentru a scunde sabia de la şold. Băţul de lemn pe care-l căra în mâna stângă, să-l vadă toţi, era pentru alungat jefuitorii, însă prin bodegi erau destui care nu s-ar fi speriat nici dacă ar fi avut o secure de luptă. Asta era suficient ca să-i piară pofta de porumbel şi pâine veche. Destul de des se ducea la culcare flămândă, în loc să suporte privirile tuturor.

Odată ajunsă în afara oraşului, ar găsi zmeură bună de cules sau livezi pe care le-ar putea vizita pentru mere sau cireşe. Arya îşi amintea că văzuse câteva de pe drumul regelui, în timpul călătoriei spre sud. Şi mai putea săpa după rădăcini prin păduri, ba chiar să şi prindă câţiva iepuri. În oraş, singurele vietăţi pe care le putea prinde erau şobolanii, pisicile şi câinii costelivi. Ea auzise că bodegile îţi dădeau un pumn de parale pentru câţiva căţei, însă nu-i plăcea să se gândească la asta.

Mai jos de strada Fainei era un labirint de alei întortocheate şi răscruci. Arya se avântă în mulţime, încercând să pună o distanţă cât mai mare între ea şi mantiile aurii. Învăţase să se ţină pe mijlocul străzii. Uneori trebuia să se ferească de căruţe şi cai, însă îi putea vedea venind. Dacă mergeai prin apropierea caselor, oamenii te puteau înhăţa. Pe unele străzi nu puteai face altceva decât să te lipeşti de ziduri; casele erau atât de apropiate unele de altele, încât aproape că se îmbrăţişau.

O ceată gălăgioasă de copii trecu de ea în fugă, alergând după un cerc. Arya se uită după ei cu mâhnire, amintindu-şi de vremurile când şi ea se juca cu cercul împreună cu Bran şi Jon, cu fratele lor mai mic, Rickon. Se întrebă cât de mare se făcuse acum Rickon şi dacă Bran era trist. Ar fi dat orice ca Jon să fie aici şi să-i spună „surioară” şi să-i ciufulească părul. Nu că ar fi trebuit ciufulit. Îşi văzuse imaginea oglindită în ochiurile de apă şi nu credea că părul ei ar putea fi mai ciufulit de atât.

Încercase să vorbească cu copiii de pe străzi, în speranţa că şi-ar fi putut face vreun prieten care să-i ofere un loc de dormit, însă probabil că spusese ce nu trebuia. Cei mici îi aruncau ocheade neliniştite şi fugeau dacă se apropia de ei. Cei mai mari începeau să-i pună întrebări la care Arya nu putea răspunde, o făceau în toate felurile şi încercau să fure de le ea. Ieri, o fată sfrijită şi desculţă, având de două ori vârsta ei, o trântise la pământ şi se apucase să-i tragă cizmele din picioare, însă Arya o pocnise peste ureche cu sabia ei de lemn şi o făcuse să plece văicărindu-se şi sângerând.

Un pescăruş se roti pe deasupra când îşi făcea drum pe deal în jos, spre Fundătura Puricilor. Arya îl privi gânditoare, însă era mult dincolo de raza de acţiune a băţului ei. O făcu să se gândească la mare. Poate că aceasta era calea de scăpare. Bătrâna Nan obişnuia să-i spună poveşti despre băieţi care se strecuraseră nevăzuţi pe galerele de negoţ şi plecaseră pe mare spre tot felul de aventuri. Poate că şi ea ar fi putut face la fel. Se hotărî să facă o vizită pe malul râului. Era, oricum, în drum spre Poarta Noroiului şi pe asta nu o verificase astăzi.

Cheiurile erau neobişnuit de liniştite când Arya ajunse acolo. Cercetă cu privirea alte două mantii aurii care mergeau una lângă alta prin piaţa de peşte, însă nu o învredniciră nici măcar cu o ocheadă. Jumătate dintre tarabe erau goale şi i se păru că erau mai puţine corăbii la docuri decât îşi amintea ea. Pe Apa Neagră, trei galere de război ale regelui navigau în formaţie, chilele vopsite cu auriu despărţind apa când vâslele lor se ridicau şi coborau. Arya le privi o vreme, apoi îşi văzu de drum de-a lungul râului.

Când văzu străjerii, pe cel de-al treilea chei, cu mantiile cenuşii tivite cu satin alb, inima aproape că i se opri în piept. Culorile Casei Winterfell îi aduseră lacrimi în ochi. În spatele lor, o galeră zveltă, cu trei punţi, se legăna la ancoră. Arya nu putea descifra numele de pe copastie; cuvintele erau ciudate, în Myrishiană, Braavosi, poate chiar Valyriană Literară. Îl trase de mâncecă pe un hamal care tocmai trecea.

— Vă rog, spuse ea, ce corabie este asta?

— Este Vrăjitoarea Vântului, plecată din Myr, răspunse bărbatul.

— E încă aici! izbucni ea.

Hamalul îi aruncă o privire nedumerită, dădu din umeri şi-şi văzu de drum. Arya o luă la fugă spre chei. Vrăjitoarea Vântului era corabia pe care tatăl ei o tocmise ca s-o ducă acasă… şi aştepta încă! îşi închipuise că plecase pe mare cu secole în urmă.

Doi dintre străjeri jucau zaruri, în vreme ce un al treilea îşi făcea rondul, cu mâna pe măciulia sabiei. Jenată să-i lase s-o vadă plângând ca un bebeluş, se opri să-şi şteargă ochii. Ochii ei, ochii ei, ochii ei, de ce…

Priveşte cu ochii tăi, îl auzi pe Syrio şoptind. Şi Arya privi. Îi cunoştea pe toţi oamenii tatălui ei. Cei trei în mantii cenuşii erau necunoscuţi.

Tu, strigă cel care-şi făcea rondul. Ce cauţi aici, băiete?

Ceilalţi doi îşi ridicară privirile de la zarurile lor. Îi veni s-o ia imediat la goană, însă ştia că dacă ar fi făcut-o, oamenii i-ar fi sărit în spate imediat. Se forţă să se apropie. Căutau o fată, însă străjerul credea că-i băiat. Atunci, va fi băiat.

— Nu vreţi să cumpăraţi un porumbel? Le arătă pasărea moartă.

— Pleacă de aici, zise străjerul.

Arya făcu ce i se spusese. Nu trebuia să se prefacă speriată, în spatele ei, bărbaţii îşi reluaseră jocul de zaruri.

N-ar fi putut spune cum se întorsese înapoi în Fundătura Puricilor, însă gâfâia din greu când ajunse pe străzile dintre dealuri, înguste şi întortocheate, nepavate. Fundătura avea propria ei duhoare, un miros de lături şi grajduri şi tăbăcării, amestecat cu mirosul acru al cârciumilor şi al lupanarelor de doi bani. Arya îşi continuă drumul prin labirintul mohorât. Abia când simţi o boare de fiertură ieşind pe uşa unei bodegi îşi dădu seama că nu mai avea porumbelul. Probabil îi alunecase de la cingătoare când o luase la fugă, sau poate că i-l furase cineva pe nesimţite. Pentru o clipă, îi veni din nou să plângă. Ar fi trebuit să se întoarcă din drum, înapoi spre strada Fainei, ca să găsească unul la fel de rotofei.

Departe, peste oraş, începură să bată clopotele. Arya privi în sus, ascultând, întrebându-se ce însemna.

— Asta ce mai e? întrebă un bărbat gras din uşa bodegii.

— Iarăşi clopotele, zeii s-aibă milă, se vaită o bătrână.

O târfă cu părul roşcat, legat cu o eşarfă din mătase pictată, deschise o fereastră de la etajul al doilea.

— A murit acum şi băieţandrul-rege? strigă ea în jos, aplecându-se pe fereastră. Ah, ce mai băiat, ăştia nu rezistă prea mult. În timp ce râdea, un bărbat gol o cuprinse cu braţele din spate, muşcând-o de gât şi mângâindu-i sânii grei şi albi care alunecaseră la vedere din cămaşa largă.

— Târfă proastă, îi strigă bărbatul gras. Regele n-a murit, sunt clopotele de adunare. Dintr-un singur turn. Când moare regele, bat toate clopotele din oraş.

— Ia te uită, mai termină cu muşcatul, altfel am si-ţi trag eu clopotele, zise femeia de la fereastră bărbatului din spatele ei, împingându-l cu cotul. Atunci cine a murit, dacă nu regele?

— Este o adunare, repetă grasul.

Doi băieţi apropiaţi de vârsta Aryei trecură de ea în goana mare, împrăştiind apa din băltoacă. Bătrâna îi ocărî, însă ei continuară să alerge. Şi alţi oameni porniră pe deal în sus, să vadă ce era cu gălăgia. Arya alergă după băiatul mai lent.

— Unde mergeţi? strigă când ajunse în spatele lui. Ce se întâmplă?

El se uită în urmă, fără să încetinească.

— Mantiile aurii îl duc la sept.

— Pe cine? strigă ea din nou, alergând din greu.

— Mâna! Au să-i ia capul, zice Buu.

O căruţă în trecere lăsase un şanţ adânc pe stradă. Băiatul sări peste el, însă Arya nu-l văzuse. Alunecă şi căzu cu faţa înainte, zdrelindu-şi genunchiul de o piatră şi lovindu-şi degetele când palma ei lovi pământul bătătorit. Acul i se aşeză între picioare. Începu să se smiorcăie când se chinui să se ridice în genunchi. Degetul mare al mâinii stângi era plin de sânge. Când se apucă să-l sugă, văzu că jumătate de unghie se rupsese, smulsă în cădere. Mâinile o dureau, iar genunchiul era şi el însângerat.

— Faceţi loc! strigă cineva pe stradă. Faceţi loc pentru lorzii de Redwyne !

Arya se grăbi să iasă de pe drum înainte să fie călcată de copitele cailor — patru soldaţi din gardă, pe cai uriaşi, gonind în galop. Purtau mantii cadrilate, albastru cu rubiniu. În urma lor, doi nobili tineri călăreau unul lângă altul o pereche de iepe castanii, asemănătoare ca două picături de apă. Arya îi văzuse în curte de sute de ori: gemenii Redwyne. Ser Horas şi Ser Hobber, potrivit de tineri, cu părul roşcat şi feţele pătrate, pistruiate. Sansa şi Jeyne Poole obişnuiau să le spună Ser Horror şi Ser Slobber, şi să chicotească de fiecare dată când dădeau cu ochii de ei. Acum nu arătau deloc drăguţ.

Toată lumea se deplasa în aceeaşi direcţie, în grabă, să vadă de ce băteau clopotele. Acum dangătul era mai tare, clămpănind, chemând. Arya se alătură valului de oameni. Degetul mare o durea atât de tare acolo unde-şi rupsese unghia, încât se străduia să nu înceapă să plângă. Îşi muşcă buza şi şchiopată cu ceilalţi, ascultând glasurile agitate din jur.

— …Mâna Regelui, Lordul Stark. Îl duc la Septul lui Baelor.

— Am auzit că-i mort.

— Cât de curând, cât de curând. Uite, pun rămăşag pe un cerb de argint că-l vor descăpăţâna.

— A trăit deja prea mult, trădătorul.

Bărbatul scuipă. Arya se strădui să-şi regăsească glasul.

— El niciodată…, începu ea, însă era doar un copil, nici n-o luară în seamă.

— Smintitule! Nu au de gând să-l descăpăţâneze. De când se execută trădătorii pe treptele Marelui Sept?

— Păi, doar nu au de gând să-l ungă cavaler. Eu am auzit că Stark l-a ucis pe bătrânul Rege Robert. Cică i-a tăiat beregata în pădure, iar când l-au găsit, stătea acolo lângă el, calm, şi zicea că un vier i-a făcut-o Maiestăţii Sale.

— Ah, dar asta nu-i adevărat, a fost propriul său frate cel care i-a făcut-o, Renly acela cu coarnele lui de aur.

— Mai tacă-ţi gura mincinoasă, femeie. Nici nu ştii ce spui, înălţimea Sa este un om foarte bun.

Când ajunseră pe strada Surorilor, stăteau deja ca sardelele. Arya lăsă curentul uman s-o poarte până pe Dealul lui Visenya. Piaţa pavată cu marmură albă era ocupată de o masă compactă de oameni, cu toţii ţipând surescitaţi unul la celălalt şi încercând să se apropie cât mai mult de Marele Sept al lui Baelor. Clopotele se auzeau tare acolo.

Arya îşi croi drum prin mulţime, strecurându-se printre picioarele cailor şi strângând tare în mână sabia de lemn. Din mijlocul mulţimii, tot ceea ce putea vedea erau braţe, picioare şi burţi, precum şi cele şapte turnuri zvelte ale septului, ridicându-se deasupra capului. Zări o căruţă de lemn şi se gândi să se caţere pe ea, ca să vadă mai bine, dar se părea că şi alţii avuseseră aceeaşi idee. Căruţaşul îi goni cu o plesnitură de bici.

Arya deveni tot mai disperată. Făcându-şi drum spre rândurile din faţă, fu împinsă în piatra unui soclu. Se uită în sus, la Baelor cel Binecuvântat, regele-preot. Fixându-şi sabia la cingătoare, începu să se caţere:

Unghia sa ruptă lăsa dâre de sânge pe marmură, însă în cele din urmă izbuti şi se aşeză la picioarele regelui.

Atunci îl văzu pe tatăl ei. Lordul Eddard stătea la amvonul Marelui Septon, în afara uşilor de la intrarea în templu, sprijinit de două dintre mantiile aurii. Era înveşmântat într-o tunică elegantă, din catifea cenuşie, cu un lup alb brodat pe piept şi o tunică din lână cenuşie, tivită cu blană, însă era mult mai slab decât îl văzuse ea vreodată, faţa sa suptă fiind schimonosită de durere. Nu stătea în picioare, ci era susţinut; ghipsul de la piciorul rupt era cenuşiu şi putred.

În spatele lui era chiar Marele Septon în persoană, un bărbat îndesat, încărunţit de vârstă şi îngrozitor de gras, înveşmântat în robe albe, lungi, cu o coroană imensă din fire de aur şi cristale care-i învăluia capul în curcubee ori de câte ori se mişca.

Adunaţi în jurul uşilor, în faţa amvonului din marmură, erau câţiva cavaleri şi înalţi lorzi. Joffrey era cel mai vizibil dintre ei, cu veşminte purpurii din mătăsuri şi satin, cu modele de cerbi pregătiţi de salt şi lei care răgeau, cu o coroană de aur pe cap. Regina-mamă stătea lângă el, îmbrăcată în haine negre cu purpuriu, având un voal cu diamante negre prins în păr. Arya îl recunoscu şi pe Câine, purtând o mantie albă ca neaua peste armura de un cenuşiu întunecat, înconjurat de patru dintre străjerii din Garda Regelui. Îl mai văzu şi pe eunucul Varys, alunecând printre lorzi în papucii lui moi şi cu roba de damasc pepit şi se gândi că bărbatul scund cu capă argintie şi barbă ascuţită s-ar fi putut să fie cel care se duelase, cândva, pentru mama ei.

Iar acolo, în mijlocul lor, era Sansa, îmbrăcată în mătase albastră precum cerul, cu părul ei lung şi roşcat spălat şi buclat, cu brăţări de argint la încheieturi. Arya se încruntă, întrebându-se ce făcea acolo sora ei, de ce părea atât de fericită.

Un şir lung de suliţaşi cu mantii aurii ţineau mulţimea la respect, comandaţi de un bărbat solid, cu o armură dichisită, cu lac negru şi filigran de aur. Mantia sa avea luciul metalic al adevăratelor mantii din aur.

Când clopotul încetă să mai bată, liniştea se abătu asupra marii pieţe, iar tatăl ei îşi înălţă capul şi începu să vorbească, glasul său fiind atât de subţire şi slab, că abia-l putea înţelege. Oamenii din spatele ei începură să strige Ce? şi Mai tare! Bărbatul în armura neagră cu auriu se aşeză în spatele tatălui şi-l înghionti puternic. Să-l laşi în pace! ar fi vrut să strige Arya, dar ştia că n-ar asculta-o nimeni, îşi muscă buzele.

Tatăl ei ridică vocea şi începu din nou să vorbească:

— Sunt Eddard Stark, Lord de Winterfell şi Mână a Regelui, spuse el ceva mai tare acum, glasul său rostogolindu-se în piaţă, şi mă înfăţişez înaintea voastră pentru a-mi mărturisi trădarea în faţa zeilor şi a oamenilor.

— Nu, scânci Arya.

Sub ea, mulţimea începu să se agite şi să strige. Batjocurile şi obscenităţile umplură văzduhul. Sansa îşi ascunsese faţa în palme. Tatăl ei ridică vocea şi mai tare, străduindu-se să se facă auzit.

— Am trădat încrederea regelui şi a prietenului meu, Robert, strigă el. Am jurat să-i apăr şi să-i protejez pe copiii lui, dar înainte să i se fi răcit sângele în vene, am plănuit să-l deposedez şi să-l ucid pe fiul său şi să pun mâna pe tron eu însumi. Fie ca înaltul Septon şi Baelor cel Iubit şi cei Şapte să fie martorii adevărului pe care-l rostesc: Joffrey Baratheon este adevăratul moştenitor al Tronului de Fier şi, prin îndurarea tuturor zeilor, Stăpân al Celor Şapte Regate şi Protector al Domeniului.

Din mulţime zbură o piatră. Arya ţipă când îşi văzu tatăl lovit. Mantiile aurii îl ţinură să nu cadă. Sângele îi curgea pe faţă de la o rană adâncă de pe frunte. Urmară şi mai multe pietre. Una-l lovi pe străjerul din stânga tatălui său. O alta ricoşa din platoşa cavalerului în armură neagră cu auriu. Doi dintre oamenii din Garda Regelui se aşezară în faţa lui Joffrey şi a reginei, protejându-i cu scuturile.

Mâna ei se strecură pe sub mantie şi-l găsi pe Ac în teaca, îşi strânse degetele pe mânerul sabiei, mai tare decât oricând. Vă rog, zei, luaţi-l în paza voastră, se rugă ea. Nu-i lăsaţi să-mi rănească tatăl.

Înaltul Septon îngenunche în faţa lui Joffrey şi a mamei sale.

— După cum păcătuim, aşa suferim, intona el cu o voce adâncă şi puternică, mult mai tare decât tatăl ei. Acest om şi-a mărturisit crimele înaintea zeilor şi a oamenilor aici, în acest loc sfânt. În jurul capului său dansau curcubee când ridică mâinile, rugător. Zeii sunt drepţi, însă Baelor cel Binecuvântat ne învaţă că sunt şi iertători. Ce vom face cu acest trădător, Maiestatea Voastră?

O mie de voci se uniseră în acelaşi strigăt, însă Arya nu le auzi. Prinţul Joffrey… Nu, Regele Joffrey ieşi de după scuturile Gărzii Regale.

— Mama mă îndeamnă să-l las pe Lordul Eddard să îmbrace hainele negre, iar Lady Sansa m-a rugat fierbinte pentru viaţa tatălui ei. Se uită direct la Sansa ţi apoi zâmbi, iar pentru o clipă Arya se gândi că zeii îi ascultaseră rugăciunea — asta doar până ce Joffrey se întoarse înapoi spre mulţime şi spuse: însă ele suni femei, bune la suflet. Atât timp cât sunt regele vostru, trădarea nu va scăpa nepedepsită. Ser Ilyn, adu-mi capul acestui om!

Mulţimea mugi, iar Arya simţi cum statuia lui Baelor se clatină sub asaltul oamenilor. Marele Septon se agăţă de capa regelui, iar Varys veni degrabă, dând din mâini, chiar şi regina îi spuse ceva, însă Joffrey scutură din cap. Lorzii şi cavalerii se dădură la o parte la trecerea lui, înalt şi descărnat, un schelet în zale de fier, Dreptatea Regelui. Slab, ca de la mare depărtare, Arya o auzi pe sora ei ţipând. Sansa căzuse în genunchi, plângând isterică. Ser Ilyn Payne urcă treptele amvonului.

Arya îşi dădu drumul de la picioarele lui Baelor şi se aruncă în mulţime, trăgând Acul. Căzu peste un bărbat cu şorţ de măcelar, doborându-l. Imediat, cineva o lovi în spate şi aproape că fu azvârlită şi ea la pământ. În jurul ei se strânseră trupuri, împiedicându-se şi călcând peste bietul măcelar. Arya le lovi cu Acul.

Sus, la amvon, Ser Ilyn Payne făcu un gest, iar cavalerul în armură neagră şi aurie dădu un ordin. Mantiile aurii îl azvârliră pe Lordul Eddard pe marmură, cu capul atârnând peste margine.

— Hei, tu de colo! strigă spre Arya o voce mânioasă, însă ea ţâşni înainte, dând oamenii la o parte, zbătându-se printre ei, izbind pe oricine-i stătea în cale. O mână se grăbi s-o prindă de picior, iar ea tăie, lovind la fluierele picioarelor. O femeie căzu, Arya trecu peste spatele ei lovind în ambele părţi, dar nu era bine deloc, erau prea mulţi oameni, nici nu făcea un gol în jur că mulţimea îl umplea din nou. Cineva o îmbrânci într-o parte. Încă o mai putea auzi pe Sansa plângând.

Ser Ilyn scoase din teaca de la spate o sabie lungă, pentru ambele mâini. Când ridică tăişul deasupra capului, lumina soarelui păru că alunecă şi dansează pe metalul întunecat, licărind dintr-un tăiş mai ascuţit ca briciul. Gheaţa, se gândi ea, are Gheaţa!

Lacrimile i se scurgeau pe faţă, orbind-o. Şi atunci o mână ieşită din înghesuială îi cuprinse braţul ca o capcană pentru lupi, strângând-o atât de tare încât Acul îi zbură din pumn. Arya fu ridicată de la pământ. Ar fi căzut dacă nu ar fi ţinut-o, cu uşurinţa cu care ar fi ţinut o păpuşă. O faţă se lipi de a ei, cu păr lung şi negru şi o barbă încâlcită şi dinţi putrezi.

— Nu te uita! mârâi spre ea o voce.

— Eu… eu…eu…, începu Arya să bocească. Bătrânul p scutură atât de violent, încât îi clănţăniră dinţii.

— Tacă-ţi gura şi închide ochii, băiete. Slab, de parcă ar fi fost la mare depărtare, auzi un… zgomot… un sunet moale, ca un oftat, de parcă un milion de oameni ar fi expirat în acelaşi timp. Degetele bătrânului i se înfipseră în braţ, tari ca fierul. Uită-te la mine. Da, aşa să faci, la mine. Respiraţia îi era încărcată de mirosul vinului prost. Îţi aminteşti, băiete?

Mirosul fu cel care-i aminti. Arya văzu părul năclăit, lipit, mantia neagră, peticită, prăfuită, care-i acoperea umerii strâmbi, ochii negri şi necruţători, scăpărând spre ea. Îşi aminti de fratele în negru, care venise să-l caute pe tatăl ei.

— Acum mă cunoşti, nu-i aşa? Uite ce băiat isteţ! Scuipă. Acum s-a terminat. Tu vii cu mine şi-ţi vei ţine gura ferecată. Când încercă să răspundă, o scutură din nou, chiar mai tare. Taci, îţi spun!

Piaţa începuse să se golească. Mulţimea se dizolvă în jurul lor, pe când oamenii se duceau în treburile lor. Însă viaţa Aryei parcă se sfârşise. Năucă, începu să meargă lângă… Yoren, da numele lui este Yoren. Nu-şi aminti că-şi recuperase Acul, până când nu-i dădu el sabia înapoi.

— Sper că poţi să te foloseşti de asta, băiete.

— Nu sunt…, începu ea.

O împinse în pragul unei uşi şi-şi înfipse degetele murdare în părul ei, smucind-o, trăgându-i capul înapoi.

— …un băiat isteţ, asta ai vrut să spui, nu?

În cealaltă mână ţinea un cuţit.

Când lama fulgeră spre faţa ei, Arya se trase înapoi, lovind cu sălbăticie, smucindu-şi capul dintr-o parte în alta, însă o apucase de păr atât de tare, încât simţi cum îi crapă pielea de pe ţeastă, iar pe buze îi veni gustul sărat al lacrimilor.