Urzeala tronurilor

CATELYN

— Doamna mea, ar fi trebuit să trimiteţi vorbă ca să vă anunţaţi sosirea, îi spuse Ser Donnel Waynwood pe când urcau cu caii în trecătoare. V-am fi întâmpinat cu o escortă. Drumul de munte nu-i deloc sigur, aşa cum era odată, pentru un grup atât de mic precum al dumneavoastră.

— Am aflat asta, spre necazul nostru, Ser Donnel, răspunse Catelyn. Uneori se simţea de parcă inima i s-ar fi împietrit; şase oameni curajoşi muriseră pentru ca ea să ajungă până aici, iar ea nu putea găsi înlăuntrul ei dorinţa de a-i plânge; până şi numele lor îi dispăreau din minte. Oamenii clanurilor ne-au hărţuit zi şi noapte. Am pierdut trei oameni în primul atac, alţi doi în următorul, iar servitorul lui Lannister a pierit de febră când rănile i-au copt. Când i-am auzit pe oamenii dumneavoastră apropiindu-se, am crezut că ne venise sfârşitul.

Se pregătiseră pentru ultima luptă disperată, cu săbiile în mână şi spatele lipit de peretele de stâncă. Piticul îşi ascuţise tăişurile securii sale, schimbând câteva glume morbide când Bronner zărise flamura pe care o purtau călăreţii din faţa lor, luna şi şoimul Casei Arryn, azuriul cerului şi albul. Catelyn nu mai văzuse niciodată o privelişte atât de îmbucurătoare.

— Clanurile au devenit tot mai îndrăzneţe de la moartea Lordului Jon, spuse Ser Donnel. Era un tânăr solid, de douăzeci de ani, cinstit şi urât, cu un nas mare şi un ciuf de păr des, castaniu. Dacă ar fi după mine, aş lua o sută de oameni în munţi şi i-aş izgoni din bârlogurile lor şi i-aş învăţa câteva lecţii tăioase, însă sora dumneavoastră a interzis asta. Nu a permis nici măcar cavalerilor săi să participe la turnirul Mâinii. Vrea ca toţi oamenii noştri să stea în apropierea castelului, să apere Valea… Împotriva cui nimeni nu este sigur. Umbre, spun unii, O privi neliniştit, de parcă şi-ar fi amintit dintr-odată cine era. Nădăjduiesc că nu am vorbit fără socoteală, doamna mea. Nu am vrut să vă jignesc.

— Discuţiile directe nu mă jignesc, Ser Donnel. Catelyn ştia de ce se temea sora ei. Nu de umbre, ci de Lannisteri, se gândi uitându-se în spate, unde piticul călărea alături de Bronn. Cei doi se înhăitaseră ca nişte hoţi, de când murise Chiggen. Omuleţul era mult prea viclean decât îi plăcea ei. Când intraseră între munţi, fusese prizonierul ei, legat fedeleş şi neajutorat. Ce era acum? încă prizonierul ei, dar călărea cu un pumnal la cingătoare şi o secure legată de şa, purtând blana pe care o câştigase jucând zaruri cu menestrelul şi o cămaşă de zale pe care o luase pe pe cadavrul lui Chiggen. Patruzeci de oameni îl flancau pe pitic, plus restul grupului ei, cavaleri şi maeştrii de arme aflaţi în serviciul surorii sale, Lysa, şi al fiului mai mic al lui Jon Arryn, dar, cu toate astea, Tyrion nu arăta nici cel mai mic semn de teamă. Oare mă înşel eu? se întrebă Catelyn nu pentru prima dată. Să fie el nevinovat de cele petrecute cu Bran şi Jon Arryn şi toţi ceilalţi? Iar dacă era, ce însemna asta? Ca să ajungă ea aici, muriseră şase oameni.

Lăsă, hotărâtă, toate îndoielile deoparte.

— Când vom ajunge la fortăreaţa dumneavoastră, v-aş fi foarte îndatorată dacă veţi putea trimite imediat după Maester Colemon. Ser Rodrik are febră din cauza rănilor. Se temuse nu o dată că bătrânul cavaler nu va supravieţui drumului. Spre sfârşit, abia dacă se mai putea ţine pe cal, iar Bronn o îndemnase să-l lase în voia sorţii, însă Catelyn nici nu voise să audă de aşa ceva. În loc de asta, îl legaseră de şa şi-i poruncise lui Marillion, menestrelul, să vegheze asupra lui.

Ser Donnel răspunse după o ezitare:

— Lady Lysa a poruncit ca Maester să rămână la Eyrie tot timpul, pentru a se îngriji de Lord Robert. Avem un septon la porţi, care se îngrijeşte de răniţii noştri. Se poate ocupa şi de rănile omului dumneavoastră.

Catelyn avea mai multă încredere în priceperea unui maester decât în rugăciunile unui septon. Era pe cale să spună asta, când văzu înainte fortificaţiile — parapeţi lungi, construiţi chiar din piatră de munte, pe fiecare latură. Acolo trecătoarea se îngusta, devenind un defileu lat cât să permită trecerea a patru oameni călare, iar turnuri gemene se ridicau pe crestele stâncoase, unite printr-un pod acoperit, din piatră cenuşie şlefuită, care se boltea peste drum. Feţe tăcute îi priveau din turnuri prin deschizăturile arcaşilor, de pe metereze şi pod. Când ajunseră aproape de vârf, un cavaler le ieşi în întâmpinare. Armura şi calul său erau cenuşii, însă mantia avea albastrul-roşu unduios al Casei Riverrun, iar un peşte negru, strălucitor, lucrat în aur şi obsidian, îi prindea faldurile pe umăr.

— Cine vrea să treacă prin Poarta însângerată? strigă el.

— Ser Donnel Waynwood, cu Lady Catelyn Stark şi însoţitorii ei, răspunse tânărul cavaler.

Cavalerul Porţii îşi ridică viziera.

— Mă gândeam eu că doamna îmi pare cunoscută. Eşti departe de casă, micuţă Cat.

— Şi tu, unchiule, spuse ea zâmbind, în pofida tuturor celor prin care trecuse. Auzind din nou acel glas răguşit, se întoarse cu douăzeci de ani în urmă, la zilele copilăriei ei.

— Casa mea este în spatele meu, rosti el morocănos.

— Casa ta este în inima mea, îi spuse Catelyn. Scoate-ţi coiful. Vreau să-ţi văd din nou chipul.

— Mă tem că anii nu l-au făcut mai frumos, zise Brynden Tully, însă când îşi scoase coiful, Catelyn văzu că minţise. Trăsăturile sale erau brăzdate de cute şi bătute de vreme, iar timpul furase din roşeaţa părului său, lăsându-i numai cenuşiul, însă zâmbetul îi era acelaşi, la fel şi sprâncenele stufoase, groase ca nişte omizi, şi râsul din ochii de un albastru-închis. Lysa ştie că vii?

— Nu am avut timp să trimit vorbă, îi spuse Catelyn. Mă tem că am plecat înaintea furtunii, unchiule.

— Putem intra în Vale? întrebă Ser Donnel.

Cei din neamul Waynwood ţineau întotdeauna la ceremonial.

— În numele lui Robert Arryn, Lord peste Eyrie, Apărător al Văii, Adevărat Păzitor al Estului, vă permit intrarea slobodă şi vă cer să-i respectaţi pacea, răspunse Ser Brynden. Intraţi.

Şi aşa călări ea în urma lui, pe sub umbra Porţii însângerate, pe unde zeci de oşti se avântaseră spre pieire în Era Eroilor. Pe partea îndepărtată a fortificaţiilor din piatră, muntele se deschidea brusc lăsând să se vadă priveliştea câmpiilor verzi, a cerului albastru şi piscurilor acoperite cu zăpadă, iar asta-i tăie respiraţia. Valea lui Arryn era scăldată în lumina dimineţii. Se întindea sub ochii lor acoperită de ceţuri, un tărâm liniştit, cu pământ negru şi bogat, râuri late şi molcome şi sute de lacuri care străluceau în soare ca nişte oglinzi, protejate din toate părţile de creste ca nişte paravane. Lanurile de grâu şi orz creşteau înalte pe câmpiile sale, şi nici chiar în Highgarden nu erau dovlecii mai mari şi fructele mai dulci ca aici. Se aflau la capătul dinspre vest al văii, acolo unde drumul de munte urca spre ultima trecătoare şi-şi începea coborâşul şerpuit spre şes, cu trei kilometri mai jos. Valea era îngustă aici, nu mai mult de o jumătate de zi de drum călare ca să-i străbaţi lăţimea, iar munţii din nord păreau atât de aproape, încât Catelyn avea impresia că s-ar fi putut întinde ca să-i atingă. Înălţându-se deasupra lor era piscul zimţat numit Lancea Uriaşului, spre care chiar şi ceilalţi munţi priveau în sus, vârful său fiind pierdut între ceţurile îngheţate la cinci kilometri mai sus de platoul văii. Deasupra versantului său vestic curgea torentul fantomatic Lacrimile Alyssei. Chiar şi de la distanţa asta, Catelyn putea zări firul argintiu de apă, strălucind puternic pe fundalul pietrei întunecate.

Când unchiul ei văzu că se oprise, îşi apropie calul de ea şi-i arătă.

— E acolo, lângă Lacrimile Alyssei. Tot ce poţi vedea de aici, din când în când, este doar străfulgerarea albă, dar asta numai dacă priveşti intens şi soarele loveşte cum trebuie pereţii. “ '

Şapte turnuri, îi spusese Ned, aidoma unor pumnale albe, împlântate în pântecul cerului, atât de înalte, încât ai putea sta pe parapeţi şi să te uiţi în jos la nori.

— Cât durează să călăreşti până acolo? întrebă ea.

— Am putea ajunge la munte cam pe la căderea serii, spuse unchiul Brynden, însă ascensiunea ar mai lua încă o zi.

Ser Rodrik Cassel glăsui din spatele lor:

— Doamna mea, mă tem că nu pot merge mai departe astăzi.

Faţa i se pleoşti sub noii săi favoriţi zdrenţăroşi, proaspăt crescuţi, şi arăta atât de dărâmat, încât lui Catelyn îi fu teamă că va cădea de pe cal.

— Nici nu ar trebui, spuse ea. Ai făcut tot ce ţi-am cerut să faci, şi încă de o sută de ori pe atât. Unchiul meu mă va însoţi în restul drumului până la Eyrie. Lannister trebuie să vină cu mine, însă nu există nici un motiv pentru care tu şi ceilalţi să nu rămâneţi aici să vă odihniţi şi să prindeţi puteri.

— Vom fi onoraţi să-i avem ca oaspeţi, rosti Ser Donnel cu curtoazia gravă a tinereţii.

În afară de Ser Rodrik, numai Bronn, Ser Willis şi Marillion, menestrelul, mai rămăseseră din grupul care o escortase de la han şi trecători.

— Doamna mea, spuse Marillion înaintând. Vă implor să-mi permiteţi să vă însoţesc la Eyrie, să văd sfârşitul poveştii, pentru că am văzut începutul ei.

Băiatul vorbise cu o voce vlăguită, însă ciudat de hotărâtă; în ochi îi sticlea o strălucire febrilă. Catelyn nu-i ceruse niciodată menestrelului să vină cu ei; făcuse singur alegerea asta, dar cum reuşise să supravieţuiască întregii călătorii, când atâţia oameni curajoşi zăceau morţi şi neîngropaţi în urma lor, nu ar fi putut ghici. Şi totuşi, iată-l, cu un smoc de barbă care-l făcea să arate aproape ca un bărbat. Poate că-i datora ceva pentru că venise atât de departe.

— Foarte bine, îi spuse.

— Vin şi eu, anunţă Bronn.

Nici că se putea mai bine. Fără Bronn, nici n-ar fi ajuns în Vale, ştia asta, mercenarul era un luptător cumplit, aşa cum nu mai văzuse niciodată, iar sabia lui îi ajutase să răzbată în siguranţă. Cu toate astea, lui Catelyn nu-i plăcea omul. Avea curaj şi forţă, însă nu exista nici o urmă de bunătate în el şi doar puţin devotament. Îl văzuse călărind pe lângă Lannister mult prea des, vorbind cu glas scăzut şi râzând la nişte glume schimbate între ei. Ar fi preferat să-l despartă de pitic aici şi acum, însă dacă se învoise că Marillion putea continua spre Eyrie, nu vedea nici o cale elegantă de a-l lipsi pe Bronn de acelaşi drept.

— Cum doreşti, spuse ea, deşi observase că, de fapt, nu-i ceruse permisiunea.

Ser Willis Wode rămase cu Ser Rodrik, iar un septon cu vorba moale se agita pe lângă rănile lor. Caii lor rămaseră tot în spate, biete fiinţe vlăguite. Ser Donnel promise că va trimite păsări înainte, la Eyrie şi Porţile Lunii, cu vestea venirii lor. De la grajduri fură aduşi cai odihniţi, animale de munte, cu pasul sigur, şi pături păroase, iar în răstimp de o oră porniră din nou la drum. Catelyn călărea lângă unchiul ei, pe când îşi începură coborârea spre fundul văii. În urmă erau Bronn, Tyrion Lannister, Marillion şi şase dintre oamenii lui Brynden.

Numai după ce ajunseră la un sfert de drum în jos, pe cărarea de munte, departe de urechile celorlalţi, Brynden Tully se întoarse spre ea şi spuse:

— Aşadar, copilă. Povesteşte-mi de furtuna asta a ta.

— Nu mai sunt copilă de ani buni, unchiule, spuse Catelyn, dar îi povesti tot.

Îi luă mai mult decât i-ar fi venit să creadă, scrisoarea Lysei, căderea lui Bran, pumnalul asasinului, Degeţel şi norocul ei de a se fi întâlnit cu Tyrion Lannister în hanul de la răscruce.

Unchiul ei ascultă în tăcere, sprâncenele grele umbrindu-i ochii pe măsură ce se încrunta tot mai tare. Brynden Tully ştiuse întotdeauna cum să asculte… de toată lumea în afară de tatăl ei. Era fratele Lordului Hoster, mai tânăr cu cinci ani, însă ei doi erau la cuţite de când îşi amintea ea. În timpul uneia dintre certurile lor zgomotoase, când Catelyn avea opt ani, Lordul Hoster îi spusese lui Brynden „capra neagră din turma Tully”.

Râzând, Brynden îi atrăsese atenţia că pe sigiliul casei lor se afla un păstrăv avântându-se în aer, aşa că el ar trebui să fie, mai degrabă, un peşte negru decât o capră neagră, iar de atunci încolo luase asta drept simbol personal.

Războielile dintre ei nu se terminaseră decât în ziua în care ea şi Lysa se măritaseră. La ospăţul nunţii, Brynden îi spusese fratelui său că va pleca din Riverrun pentru a o servi pe Lysa şi pe soţul ei, Lordul de Eyrie. Lordul Hoster nu mai pronunţase numele fratelui său de atunci, din câte-i spunea Edmure în rarele lui scrisori.

Oricum, în toţi acei ani ai copilăriei lui Catelyn, Brynden Peştele Negru fusese cel la care alergau copiii Lordului Hoster cu lacrimile şi poveştile lor, când tatăl lor era prea ocupat, iar mama prea bolnavă. Catelyn, Lysa, Edmure… da, chiar şi Petyr Baelish, străjerul tatălui lor… Îi asculta pe toţi cu răbdare, aşa cum asculta şi acum, râzând la triumfurile lor şi simpatizând cu ei în nenorocirile lor copilăreşti.

Când termină de povestit, unchiul ei rămase tăcut multă vreme, calul său urcând pe cărarea pietroasă şi abruptă.

— Trebuie să i se spună asta tatălui tău, zise el în cele din urmă. Dacă Lannisterii se pun în mişcare, Winterfell se află la mare distanţă, iar Valea este baricadată în spatele acestor munţi, însă Riverrun este în calea lor.

— Am aceleaşi temeri, admise Catelyn. Am să-l rog pe Maester Colemon să trimită o pasăre când ajungem la Eyrie.

Mai avea şi alte mesaje de trimis: ordinele pe care i le dăduse Ned pentru stegarii săi, să pregătească apărarea în nord.

— Care este atmosfera în Vale? întrebă ea.

— Una de supărare, recunoscu Brynden Tully. Lordul Jon a fost iubit foarte mult, iar ofensa a fost resimţită puternic când regele l-a numit pe Jaime Lannister într-o funcţie pe care Arrynii au deţinut-o timp de aproape trei sute de ani. Lysa ne-a poruncit tuturor să-i spunem fiului ei Adevăratul Păzitor al Estului, însă nimeni nu s-a lăsat prostit. Sora ta nu este singura care se întreabă cu privire la adevărata cauză a morţii Mâinii. Nimeni nu îndrăzneşte să spună că Jon a fost ucis, nu deschis, însă bănuielile aruncă o umbră lungă. Privi încrâncenat spre Catelyn. Şi mai e şi băiatul.

— Băiatul? Dar ce-i cu el?

Îşi feri capul când trecură pe sub o stâncă joasă, la o cotitură strânsă. Glasul unchiului sau vădea tulburare.

— Lordul Robert, oftă el. Are şase ani, e bolnăvicios, şi gata să plângă dacă-i iei păpuşile. Moştenitorul de drept al lui Jon Arryn, prin voia tuturor zeilor, dar sunt destui care spun că este prea nevolnic pentru a ocupa tronul tatălui său. Nestor Royce a fost înalt administrator în aceşti ultimi paisprezece ani, în vreme ce Lordul Jon a servit la Debarcaderul Regelui şi mulţi şuşotesc că el ar fi trebuit să domnească până ce băiatul ajunge la vârsta potrivită. Alţii cred că Lysa ar trebui să se recăsătorească, cât de curând. Deodată, peţitorii se înghesuie precum ciorile pe un câmp de bătălie. Eyrie este plin de ei.

— M-aş fi putut aştepta la asta, zise Catelyn. Nici nu-i de mirare; Lysa este încă tânără, iar Regatul Muntelui şi Văii ar fi un dar de nuntă foarte elegant. Îşi ia Lysa un alt soţ?

— Ea zice că da, cu condiţia să găsească bărbatul potrivit, spuse Brynden Tully, însă deja l-a refuzat pe Lordul Nestor şi pe încă o duzină de bărbaţi potriviţi. Lysa jură că, de data asta, ea îl va alege pe cel care să-i fie soţ.

— Dintre toţi, tu eşti cel mai puţin îndreptăţit s-o învinovăţeşti pentru asta.

Ser Brynden pufni.

— Nici nu o fac, dar… mie mi se pare că Lysa doar se joacă de-a măritişul. Îi place această distracţie, însă cred că sora ta intenţionează să domnească singură, până ce băiatul ei va fi destul de mare ca să fie Lord de Eyrie, cu toate drepturile titlului.

— O femeie poate domni cu tot atâta înţelepciune ca şi un bărbat, zise Catelyn.

— Femeia potrivita poate, spuse unchiul ei cu o privire piezişă. Să nu greşeşti aici, Cat. Lysa nu este ca tine. Ezită un moment. Dacă e să spunem adevărul, mă tem că nu o consider pe sora ta la fel de eficientă precum ai vrea tu.

Era nedumerită.

— Ce vrei să spui?

— Acea Lysa care a venit înapoi de la Debarcaderul Regelui nu este aceeaşi care a plecat în sud cu soţul ei, numit Mână. Acei doi ani au fost grei pentru ea. Trebuie să ştii asta. Lordul Arryn a fost un soţ foarte îndatoritor, însă mariajul lor a fost încheiat din motive politice, nu din iubire.

— Cum a fost şi al meu.

— Au început la fel, însă la tine urmarea a fost mai fericită decât în cazul surorii tale. Doi copii născuţi morţi, de două ori pe atâtea avorturi, moartea Lordului Arryn… Catelyn, zeii i-au dăruit Lysei un singur copil, iar el este singurul motiv pentru care mai trăieşte sora ta acum, bietul băiat. Nici nu-i de mirare că a fugit, decât să-l vadă predat Lannisterilor. Surorii tale îi este teamă, copilă, şi de Lannisteri se teme ea cel mai mult. A fugit în Vale, strecurându-se afară din Fortăreaţa Roşie ca un fur, noaptea, numai ca să-l smulgă pe fiul ei din gura leului… iar acum i-ai adus leul la uşă.

— În lanţuri, spuse Catelyn.

La dreapta ei se căsca o crevasă, adâncindu-se în beznă. Îşi struni armăsarul şi-şi continuă drumul prudentă, pas cu pas.

— Da? Unchiul ei privi înapoi, spre locul unde Tyrion Lannister îşi continua coborârea lentă în spatele lor. Văd o secure la şaua lui, un pumnal la centură şi un mercenar care-l urmează precum o umbră credincioasă. Unde sunt lanţurile, scumpa mea?

Catelyn se foi stânjenită în şa.

— Piticul este aici nu fiindcă aşa vrea el. În lanţuri sau nu, este tot prizonierul meu. Lysa va voi să dea socoteală pentru crimele lui, aşa cum vreau şi eu. Chiar propriul ei soţ, lordul, a fost ucis de Lannisteri, iar scrisoarea ei a fost cea care ne-a avertizat.

Brynden Peşte Negru îi oferi un zâmbet obosit.

— Nădăjduiesc că ai dreptate, copilă, oftă el într-o manieră care-i spunea că greşeşte.

Soarele se dusese bine de tot spre apus când panta începu să se aşeze sub copitele cailor. Drumul se lăţise şi devenise tot mai drept şi, pentru prima dată, Catelyn observă florile sălbatice şi ierburile care creşteau în jur. Odată ce ajunseră pe fundul văii, deplasarea deveni mai grăbită şi câştigară timp, galopând printre păduri înverzite şi mici cătune adormite, printre livezi şi lanuri de grâu aurite, întinse de-a lungul a zeci de pâraie luminate de soare. Unchiul ei trimise înaintea lor un stegar de luptă, cu o flamură dublă; sus, luna şi şoimul Casei Arryn, iar jos, propriul său peşte negru. Căruţele ţăranilor şi trăsurile negustorilor, călăreţii caselor mai mici, toţi se trăgeau la o parte, lăsându-i să treacă.

Chiar şi aşa, întunericul se lăsase de-a binelea când ajunseră la castelul care se înălţa la poalele muntelui Lancea Uriaşului. Pe meterezele lui licăreau torţe, iar cornul lunii dansa deasupra apelor întunecate ale şanţului de protecţie. Podul mobil era ridicat, iar grilajul de fier coborât, însă Catelyn zări lumini la postul de pază de la poartă şi la ferestrele turnurilor din spate.

— Porţile Lunii, spuse unchiul ei pe când îşi struneau caii. Stegarul său de luptă se deplasă până la marginea şanţului cu apă pentru a-i chema pe oamenii din postul de pază. Cetatea Lordului Nestor. Ar trebui să ne aştepte. Uită-te în sus.

Catelyn îşi ridică privirile sus, tot mai sus. Ceea ce vedea erau numai piatră şi copaci, masa dominantă a muntelui învăluită în întuneric, la fel de negru precum cerul lipsit de stele. Apoi, în depărtare, remarcă licărirea focurilor, mult deasupra lor, şi un turn de fortăreaţă construit pe versantul abrupt al muntelui, luminile sale sclipind ca nişte ochi portocalii care îi scrutau. Deasupra lui era altul, mult mai sus şi mai îndepărtat, iar şi mai sus se zărea un al treilea, trădat de nu mai mult de o licărire pe cer. Şi în cele din urmă, acolo unde se avântau doar şoimii, o străfulgerare albă în lumina lunii. O luă ameţeala pe când se uita spre turnurile albe, atât erau de sus.

— Eyrie, îl auzi pe Marillion murmurând copleşit. Vocea ascuţită a lui Tyrion Lannister interveni:

— Arrynii nu par să se dea în vânt după oaspeţi. Dacă aveţi de gând să ne faceţi să urcăm pe muntele ăla pe întuneric, mai bine ucideţi-mă aici.

— Vom petrece noaptea aici şi vom urca mâine, îi spuse Brynden.

— De-abia aştept, răspunse piticul. Cum ajungem acolo, sus? Nu mă pricep deloc la călărit capre.

— Catâri, zise Brynden zâmbind.

— Există trepte săpate în munte, adăugă Catelyn. Ned îi spusese despre ele, atunci când vorbiseră despre copilăria lui, petrecută aici cu Robert Baratheon şi Jon Arryn.

Unchiul ei dădu din cap.

— E prea întuneric acum ca să le vedeţi, însă treptele sunt acolo. Prea abrupte şi înguste pentru cai, dar catârii se descurcă aproape până sus. Cărarea este păzită de trei castele, Piatră, Zăpadă şi Cer. Catârii ne vor duce până la ultimul.

Tyrion Lannister se uită neîncrezător în sus.

— Şi dincolo de el? Brynden zâmbi.

— Dincolo cărarea este prea abruptă chiar şi pentru catâri. Vom urca pe jos restul drumului. Afară doar dacă nu vrei să călătoreşti într-un coş. Eyrie se află chiar pe muntele de deasupra Cerului, iar în pivniţele sale sunt şase vinciuri mari, cu lanţuri lungi de fier, care aduc proviziile de jos. Dacă doreşti, Lord Lannister, pot aranja să urci laolaltă cu pâinea, berea şi merele. Piticul slobozi un hohot de râs. ■ — Aş face-o dacă aş fi un dovleac, spuse el. Din păcate, tatăl meu, lordul, ar fi profund îndurerat dacă fiul său, un Lannister, şi-ar vedea de drum ca o încărcătură de gulii. Dacă urcaţi pe jos, mă tem că va trebui să fac şi eu la fel. Noi, Lannisterii, avem o oarecare mândrie.

— Mândrie? se răsti Catelyn. Tonul lui batjocoritor şi frivolitatea lui o înfuriau. Unii i-ar putea spune aroganţă. Aroganţă şi avariţie şi sete de putere.

— Fără îndoială, fratele meu este arogant, răspunse Tyrion Lannister. Tatăl meu este sufletul avariţiei, iar draga mea soră, Cersei, tânjeşte după putere în fiecare clipă, însă eu sunt nevinovat ca un mieluşel. Vreţi să behăi?

Podul mobil coborî scârţâind înainte ca ea să fi putut să-i răspundă şi auziră zgomotul lanţurilor date cu unsoare când grilajul fu ridicat. Bărbaţi înarmaţi aduseră lemne aprinse pentru a le lumina calea, iar unchiul ei îi conduse peste şanţ. Lordul Nestor Royce, înalt Administrator al Văii şi Paznic al Porţilor Lunii, îi aştepta în curte pentru a-i saluta, înconjurat de cavalerii săi.

— Lady Stark, zise el cu o plecăciune.

Era un bărbat masiv, cu pieptul lat, iar plecăciunea sa era neîndemânatică. Catelyn descăleca, oprindu-se înaintea lui.

— Lord Nestor, spuse ea. Îl cunoştea numai din auzite; verişorul lui Yohn Bronze, dintr-o ramură mai neimportantă a Casei Royce, era un lord formidabil în sine. Am avut o călătorie îndelungată şi obositoare. Aş îndrăzni să vă rog să ne primiţi sub ospitalierul dumneavoastră acoperiş în noaptea asta.

— Acoperişul meu este al dumneavoastră, doamnă, răspunse Lordul Nestor morocănos, însă sora dumneavoastră, Lady Lysa, a trimis vorbă de la Eyrie. Doreşte să vă vadă imediat. Ceilalţi din grupul dumneavoastră vor fi găzduiţi aici şi trimişi sus în zori.

Unchiul ei îşi struni calul.

— Ce-i cu nebunia asta? zise el brutal. Brynden Tully nu fusese niciodată omul care să-şi şlefuiască duritatea cuvintelor. O ascensiune noaptea, fără lună plină? Chiar şi Lysa ar trebui să ştie că asta-i o invitaţie la ruperea gâtului.

— Catârii cunosc drumul, Ser Brynden. O fată zveltă şi musculoasă, de şaptesprezece sau optsprezece ani, se opri lângă Lordul Nestor. Părul ei închis la culoare era tuns scurt şi-i stătea drept pe cap, purta cizme de călărie şi o cămaşă scurtă, de zale argintii. Făcu o plecăciune spre Catelyn, cu mai multă graţie decât lordul ei. Vă promit, doamna mea, că nu vi se va întâmpla nimic. Aş fi onorată să vă duc până sus. Am urcat pe întuneric de sute de ori. Mychel spune că tatăl meu trebuie să fi fost o capră.

Vorbise cu atâta siguranţă de sine, încât Catelyn trebui să zâmbească.

— Cum te numeşti, copilă?

— Mya Stone, dacă nu vă este cu supărare, doamna mea, spuse fata.

Îi era; Catelyn făcu un efort să-şi păstreze zâmbetul pe faţă. Stone era nume de bastard în Vale, tot aşa cum era Snow în nord şi Flower în Highgarden; în fiecare dintre cele Şapte Regate, datinile precizau câte un nume pentru copiii născuţi fără un nume al lor. Catelyn nu avea nimic împotriva fetei, însă nu se putu împiedica să nu se gândească la bastardul lui Ned, aflat pe Zid, iar acest gând o făcea mai nervoasă şi o umplea de vinovăţie, deodată. Se chinui să-şi găsească vorbele pentru un răspuns. Lordul Nestor sparse liniştea.

— Mya este o fată deşteaptă, iar dacă promite că vă duce în siguranţă la Lady Lysa, eu o cred. Până acum nu m-a dezamăgit niciodată.

— Atunci mă încredinţez ţie, Mya Stone, spuse Catelyn. Lord Nestor, vă însărcinez să-l ţineţi sub pază severă pe prizonierul meu.

— Iar eu vă însărcinez să aduceţi prizonierului o cupă cu vin şi un clapon fript înainte să moară de foame, zise Lannister. O fată ar fi şi ea binevenită, dar presupun că deja vă cer prea mult.

Mercenarul Bronn hohoti zgomotos. Lordul Nestor ignoră obrăznicia.

— După cum spuneţi, doamna mea, aşa va fi. Abia apoi privi spre pitic. Duceţi-l pe Lordul Lannister într-o celulă din turn şi aduceţi-i carne şi mied.

Catelyn îşi luă rămas-bun de la unchiul ei şi de la ceilalţi pe când Tyrion Lannister era condus de acolo, apoi se luă după fata bastardă, spre castel. În curtea superioară aşteptau doi catâri, înşeuaţi şi pregătiţi. Mya o ajută să încalece unul, în timp ce un străjer cu o mantie azurie deschise poarta îngustă din spate. Dincolo se întindea o pădure deasă de pini şi molizi, iar muntele părea un perete negru, însă treptele erau acolo, săpate adânc în stâncă, urcând spre cer.

— Unii oameni cred că le este mai uşor dacă închid ochii, spuse Mya conducând catârii pe poartă, spre pădurea întunecată. Gând se sperie sau ameţesc, uneori se ţin prea tare de catâr. Şi nu le place asta.

— M-am născut o Tully şi m-am măritat cu un Stark, rosti Catelyn. Nu mă sperii uşor. Ai intenţia să aprinzi vreo torţă?

Treptele erau negre ca iadul. Fata se strâmbă.

— Torţele v-ar orbi. Într-o noapte senină ca asta, luna şi stelele sunt suficiente. Mychel spune că am ochi de bufniţă.

Încalecă şi-şi îmboldi catârul spre prima treaptă. Animalul lui Catelyn îl urmă singur.

— L-ai mai pomenit pe Mychel şi înainte, zise Catelyn. Catârii înaintau în ritmul lor, încet, dar sigur. Era foarte mulţumită de asta.

— Mychel este dragostea mea, explică Myra. Mychel Redfort. Este scutierul lui Ser Lyn Corbray. Ne vom căsători imediat ce va deveni cavaler, anul viitor, sau anul celălalt.

Semăna cu Sansa, atât de fericită şi de inocentă în visele ei. Catelyn zâmbi, însă zâmbetul îi era atins de tristeţe. Redfort era un nume vechi în Vale, ştia asta, cu sângele Primilor Oameni în vene. S-ar fi putut să fie dragostea ei, însă nici un Redfort nu s-ar căsători vreodată cu o bastardă. Familia lui va aranja o partidă mult mai potrivită pentru el, cu o Corbray, o Waynwood sau o Royce, sau chiar cu fiica vreunei Case mari de dincolo de Vale. Dacă Mychel Redfort se culca cu fata asta, viitorul nu-i era roz.

Urcuşul era mult mai uşor decât ar fi îndrăznit Catelyn să spere. Copacii se înghesuiau îndeaproape, lăsând doar o cărare acoperită de o boltă verde şi foşnitoare, care ascundea chiar şi luna, aşa că părea că urcau printr-un tunel negru. Însă catârii erau siguri pe ei şi neobosiţi, iar Mya Stone părea, într-adevăr, binecuvântată cu ochi pentru noapte. Continuară să meargă în sus, găsindu-şi calea înainte şi înapoi pe versantul muntelui, după cum se răsuceau şi se întorceau treptele. Un strat gros de ace căzute acoperea cărarea, aşa ca potcoavele catârilor atingeau stânca scoţând doar un sunet slab. Liniştea o calmă şi legănatul uşor al deplasării o făcea să se balanseze în şa. Nu peste mult timp, se forţa să nu adoarmă.

Poate că şi aţipise pentru o clipă, fiindcă dintr-odată, o poartă uriaşă de fier se deschise în faţa lor.

— Piatră, anunţă Mya cu veselie, descălecând.

Ţepuşe de fier fuseseră ridicate pe culmea zidurilor uriaşe de piatră, iar două turnuri rotunde şi pântecoase dominau fortăreaţa. Poarta se deschise la strigătul Myei. Înăuntru, cavalerul impunător care comanda castelul o salută pe Mya, spunându-i pe nume, şi le oferi frigărui cu carne friptă şi ceapă, încă acoperite de sosul fierbinte. Catelyn nu-şi dăduse seama cât era de flămândă. Mancă în curte, pe când oamenii de la grajduri le mutară şeile pe catâri odihniţi. Zeama fierbinte îi aluneca pe bărbie şi picura pe mantia ei, însă era mult prea hămesită ca să-i mai pese.

Apoi se aburcă pe un alt catâr şi ieşiră din nou sub lumina stelelor. Cea de-a doua parte a urcuşului i se părea mai înşelătoare. Cărarea era mai abruptă şi treptele mai uzate, iar din loc în loc, erau acoperite cu pietriş şi bucăţi de stâncă. Mya trebui să descalece de vreo şase ori pentru a înlătura bucăţile de piatră din calea lor.

— Nu v-aţi dori ca animalul dumneavoastră să-şi rupă un picior aici, spuse ea. Catelyn era de acord. Acum simţea mai puternic altitudinea. Copacii erau mai rari aici, iar vântul bătea mai tare, rafalele scurte îi învolburau veşmintele şi-i aduceau părul în ochi. Din când în când, treptele se întorceau brusc şi putea vedea Piatra sub ele şi Porţile Lunii mai jos, torţele sale licărind ca nişte lumânări.

Zăpadă era mai mic decât Piatră, cu un singur turn fortificat, o fortăreaţă din lemn şi un grajd ascunse în spatele unui zid jos, din pietre netencuite. Totuşi, era aşezat în aşa fel lângă Lancea Uriaşului încât să controleze întreaga înşiruire de trepte de-deasupra castelului anterior. Un duşman care ar fi intenţionat să cucerească Eyrie ar fi trebuit să-şi croiască drum de la Piatră pas cu pas, în vreme ce asupra lui ploua cu bolovani şi săgeţi, aruncate de pe Zăpadă. Comandantul, un tânăr cavaler nervos, cu o faţa ciupită de vărsat, le oferi pâine şi brânză şi posibilitatea de a se încălzi la focul său, însă Mya refuză.

— Ar trebui să nu ne oprim din mers, doamna mea, zise ea. Dacă nu va supără.

Catelyn dădu din cap. Primiră din nou catâri odihniţi. Al ei era alb. Mya zâmbi când dădu cu ochii de el.

— Albul este unul bun, doamna mea. Sigur la mers chiar şi pe gheaţă, dar trebuie să fiţi atentă. Vă loveşte dacă nu-i place de dumneavoastră.

Catârului alb păru să-i placă de Catelyn; slavă zeilor, n-o lovi. Nu era nici gheaţă şi fu recunoscătoare şi pentru asta.

— Mama mea spune că acum o sută de ani, de aici a început zăpada, îi povesti Mya. Aici, sus, a fost dintotdeauna alb, iar gheaţa nu se topea niciodată. Dădu din umeri. Nu-mi amintesc nici măcar să fi văzut zăpadă mai jos de munte, dar poate că aşa a fost în vremurile străvechi.

Atât de tânără, îşi spuse Catelyn, încercând să-şi amintească dacă şi ea fusese vreodată aşa. Fata trăise jumătate din viaţa ei numai vara şi asta era tot ce ştia. Soseşte iarna, copilă, ar fi vrut să-i spună. Cuvintele erau pe buzele ei; aproape că le rosti. Poate că devenise şi ea o Stark, în cele din urmă.

Deasupra Zăpezii, vântul era ca o fiinţă vie, urlând în apropierea lor ca un lup în pustie, apoi dispărea cu totul, ca şi cum le-ar fi momit spre autoliniştire. Stelele păreau mai strălucitoare aici, atât de aproape, încât Catelyn crezu că le-ar fi putut atinge, iar cornul lunii era uriaş şi limpede pe cerul negru. Tot urcând, descoperi că era mai bine să privească în sus decât în jos. Treptele erau crăpate şi sparte, după secole de îngheţ şi dezgheţ şi după şirul nenumăraţilor catâri, dar chiar şi în beznă, înălţimea o făcea să-şi simtă inima cât un purice. Când ajunseră pe o şa înaltă, între două stânci ascuţite, Mya descăleca.

— E mai bine să conducem noi catârii, spuse ea. Vântul poate fi puţin cam înfricoşător aici, doamna mea.

Catelyn urcă ţeapănă, printre umbre, şi privi spre calea din faţa lor; douăzeci de paşi lungime şi aproape trei în lăţime, însă cu hăuri pe ambele părţi. Putea auzi vântul ţipând. Mya păşi uşor înainte, catârul ei luându-se după ea, calm, de parcă ar fi traversat o curte. Era rândul ei. Dar nici nu făcuse încă primul pas, când frica o strânse de gât. Putea simţi golul, oceanele de aer negru care miorlăiau în jurul ei. Se opri, tremurând, temându-se să mai mişte. Vântul urlă la ea şi-i răscoli mantia, încercând s-o azvârle peste margine. Catelyn îşi mută piciorul în spate, cu paşii cei mai timizi, însă catârul era în urma ei şi nu se mai putea retrage. Voi muri aici, se gândi ea. Putea simţi transpiraţia rece picurându-i în jos, pe gât.

— Lady Stark, strigă Mya dincolo de gol. Fata părea că se află la mii de kilometri depărtare. Vă simţiţi bine?

Catelyn Tully Stark îşi înghiţi ce-i mai rămăsese din mândrie.

— Nu… nu pot să fac asta, copilă, strigă ea.

— Ba, puteţi. Ştiu că puteţi. Uitaţi-vă cât e de lată calea.

— Nu vreau să privesc.

Lumea părea că se învârte în jurul ei, munte, cer şi catâri, rotindu-se precum titirezul unui copil. Catelyn închise ochii pentru a-şi potoli respiraţia întretăiată.

— Mă întorc după dumneavoastră, spuse Mya. Nu mişcaţi, doamna mea.

Să se mişte era ultimul lucru pe care intenţiona să-l facă. Ascultă urletele vântului şi zgomotul înfundat al pieii pe piatră. Apoi, Mya fu lângă ea, apucând-o încet de braţ.

— Ţineţi ochii închişi, dacă vreţi. Acum lăsaţi funia. Albiciosul se va îngriji singur de el. Foarte bine, doamna mea. Vă conduc eu, este uşor, veţi vedea. Faceţi un pas acum, Asta-i, mişcaţi-vă piciorul, împingeţi-l doar în faţă. Vedeţi? Acum celălalt. Uşor. Aţi putea trece alergând, încă unul, continuaţi. Da.

Şi aşa, picior după picior, pas cu pas, fata o conduse dincolo, oarbă şi înfricoşată, în vreme ce catârul alb le urma placid în spate.

Castelul numit Cer nu era mai mult decât un zid înalt, zimţat, din piatră netencuită, ridicat pe o latură a muntelui, însă chiar şi turnurile fără acoperiş din Valyria nu i s-ar fi părut mai frumoase lui Catelyn Stark. În sfârşit, de aici începea cupola de zăpadă; pietrele tocite de vreme ale Cerului erau acoperite cu promoroacă, iar suliţe lungi de gheaţă atârnau de înălţimile de deasupra.

Se crăpa de ziuă înspre răsărit când Mya strigă după gărzi şi porţile se deschiseră înaintea lor. După ziduri nu erau decât o serie de rampe şi un mare morman de stânci şi pietroaie de toate mărimile. Nu era de mirare că era lucrul cel mai uşor de pe lume să porneşti o avalanşă de aici. O gură se căsca în stânca din faţa lor.

— Grajdurile şi cazărmile sunt aici, zise Mya. Ultimele sunt în interiorul muntelui. S-ar putea să fie puţin cam întuneric, dar cel puţin sunteţi ferită de vânt. Catârii pot veni numai până aici. Dincolo de acest loc este un fel de horn, mai degrabă o pantă de piatră decât trepte, dar nu-i prea rău. Încă o oră şi vom fi sus.

Catelyn privi în sus. Direct deasupra, albe în lumina zorilor, vedea fundaţiile de la Eyrie. Nu puteau fi mai mult de şase sute de paşi până acolo. Privit de jos, părea ca un mic un fagure alb. Îşi aminti ce spunea unchiul ei despre coşuri şi vinciuri.

— Poate că Lannisterii au mândria lor, îi spuse ea Myei, dar noi, Tully, suntem născuţi cu mai mult bun-simţ. Am călărit toată ziua şi o mare parte a nopţii. Spune-le să coboare un coş. Voi urca cu guliile.

Soarele era deja sus, deasupra munţilor, când Catelyn Stark ajunse, în sfârşit, la Eyrie. Un bărbat vânjos, cu părul cărunt, mantie azurie şi o platoşă cu luna şi şoimul o ajută să iasă din coş; Ser Vardis Egen, căpitanul gărzii Casei lui Jon Arryn. Lângă el stătea Maester Colemon, slab şi agitat, cu prea puţin păr şi un gât prea lung.

— Lady Stark, începu Ser Vardis, plăcerea este pe atât de mare, pe cât este de neaşteptată.

Maester Colemon scutură din cap în semn că era de acord.

— Aşa este, doamna mea, într-adevăr. I-am trimis vorbă surorii dumneavoastră. A lăsat poruncă să fie trezită imediat ce sosiţi.

— Nădăjduiesc că a avut parte de un somn bun noaptea asta, spuse Catelyn, strecurând o anumită nuanţă în tonul ei, care păru însă să treacă neobservată.

Bărbaţii o însoţiră din camera vinciurilor spre o scară în spirală. Eyrie era un castel mic, după standardele marilor Case; şapte turnuri albe şi subţiri, grupate la fel de strâns ca săgeţile în tolbă. Nu avea nevoie de grajduri, nici de ateliere de fierărie sau de coteţe, însă Ned spunea că grânarul era la fel de mare ca acela de la Winterfell, iar turnurile sale puteau adăposti cinci sute de oameni.

Totuşi, lui Catelyn i se părea ciudat de pustiu când îl traversă, sălile din piatră albă răsunând de ecouri, pustii.

Lysa o aştepta singură în sera ei, încă înveşmântată de noapte. Părul ei lung, roşcat, cădea liber pe umerii albi şi pe spate. O slujnică stătea în urma ei, pieptănându-i încâlcelile de peste noapte, însă când intră Catelyn, sora ei se ridică în picioare, zâmbind.

— Cat, zise ea. Oh, Cat, ce bine-mi pare că te văd! Draga mea soră! Traversă încăperea în fugă şi o îmbrăţişa. Ce mult a trecut, murmură Lysa lipită de ea. Oh, foarte, foarte mult.

De fapt, trecuseră cinci ani; cinci ani cruzi pentru Lysa. Îşi puseseră amprenta. Sora ei era cu doi ani mai tânără, însă arăta mai bătrână acum. Mai scundă decât Catelyn, se îngrăşase la trup şi faţa ei era palidă şi umflată. Avea ochii albaştri ai unei Tully, însă ai ei erau spălăciţi şi apoşi, niciodată liniştiţi. Gura mică trăda irascibilitate. Cum o ţinea în braţe, Catelyn îşi aminti de fata zveltă, cu sâni ridicaţi, care aşteptase lângă ea în ziua aceea în septul de la Riverrun. Cât de drăgălaşă şi plină de speranţe fusese! Tot ce mai rămăsese din frumuseţea ei era cascada măreaţă de păr roşcat, des, care-i cădea până la şold.

— Arăţi bine, minţi Catelyn, dar cam… obosită. Sora ei se desprinse din îmbrăţişare.

— Obosită. Da. Oh, da. Apoi păru să-i bage de seamă* şi pe ceilalţi; slujnica ei, Maester Colemon, Ser Vardis. Lăsaţi-ne singure, le spuse ea. Doresc să vorbesc cu sora mea între patru ochi. O luă pe Catelyn de mână pe când ei se retrăgeau…

…dându-r drumul în clipa în care se închise uşa. Catelyn remarcă imediat schimbarea pe faţa ei. Era ca şi cum soarele s-ar fi retras, brusc, în spatele unui nor.

— Ţi-ai pierdut minţile? se răsti Lysa la ea. Să-l aduci aici, fără să ceri permisiunea nimănui, fără măcar să fi prevenit pe cineva şi să ne amesteci în certurile tale cu Lannisterii…

— Certurile mele? Lui Catelyn abia dacă-i venea să creadă ce-i auzeau urechile. În vatră ardea un foc zdravăn, însă în glasul Lysei nu se simţea nici o urmă de căldură. În primul rând, au fost certurile tale, surioară. Tu ai fost cea care mi-a trimis scrisoarea aceea blestemată, tu ai scris că Lannisterii ţi-au ucis soţul.

— Ca să te previn să te ţii departe de ei! N-am vrut niciodată să mă lupt cu ei! Zeilor, Cat, ştii ce ai făcut?

— Mamă? se auzi un glăscior.

Lysa se răsuci, roba grea învârtindu-se în jurul ei. Robert Arryn, Lord de Eyrie, stătea în pragul uşii, strângând în mâini o păpuşă din cârpe zdrenţuite şi privindu-le cu ochii mari. Era un copil dureros de slab, mic pentru vârsta lui şi bolnav mai tot timpul, iar din când în când, îl cuprindeau tremurăturile. Boala scuturăturilor, o numea Maester.

— Am auzit glasuri.

Nici nu era de mirare, se gândi Catelyn; Lysa aproape că ţipase la ea. Totuşi, sora ei păru că suferă.

— Asta-i mătuşa ta, Catelyn, puiule. Sora mea, Lady Stark. Ţi-o aminteşti?

Băiatul privi spre ea fără nici o expresie.

— Cred că da, zise el clipind, deşi nu avea mai mult de un an când îl văzuse Catelyn ultima dată.

Lysa se aşeză lângă foc şi spuse:

— Vino la mama, dulcele meu. Îi netezi hainele de noapte şi-i ciufuli părul fin, castaniu. Nu-i frumos? Şi puternic, pe deasupra, să nu crezi ce se vorbeşte. Jon ştia. Sămânţa este puternică, mi-a spus. Ultimele lui cuvinte. Tot repeta numele lui Robert şi m-a apucat de braţ atât de tare, că mi-a lăsat urme. Spune-le, sămânţa este puternică. Sămânţa lui. Voia ca toată lumea să ştie ce băiat puternic va fi copilul meu.

— Lysa, zise Catelyn, dacă ai dreptate cu Lannisterii, avem cu atât mai multe motive să acţionăm repede. Noi…

— Nu în faţa copilului, făcu Lysa. Are o fire delicată, nu-i aşa, dragul meu?

— Acest băiat este Lord de Eyrie şi Apărător al Văii, îi reaminti Catelyn, iar acum nu avem timp pentru delicateţuri. Ned crede că s-ar putea să fie război.

— Taci! o repezi Lysa. Îmi sperii băiatul. Micuţul Robert aruncă o căutătură rapidă peste umăr, la Catelyn, începând să tremure. Păpuşa-i căzu degrabă, iar el îşi lipi faţa de mama sa. Nu te teme, scumpul meu copil, şopti Lysa. Mama e aici, nimeni nu-ţi face nimic. Îşi deschise roba şi scoase afară un sân alb, greu, cu sfârcul roşu. Băiatul îl apucă nerăbdător, îşi îngropa faţa în pieptul ei şi începu să sugă. Lysa îi mângâia părul.

Catelyn rămăsese fără grai. Fiul lui Jon Arryn, se gândi ea nevenindu-i să creadă. Îşi aminti de propriul ei copil, Rickon, cel de trei ani, pe jumătate din vârsta acestui băiat şi de cinci ori mai zdravăn. Nici nu era de mirare că lorzii din Vale erau atât de retraşi. Pentru prima dată ea înţelese de ce regele încercase să ia copilul de la mama lui, pentru a fi crescut de Lannisteri…

— Suntem în siguranţă aici, spunea Lysa — pentru ea sau pentru băiat, Catelyn nu mai era sigură.

— Nu fii proastă, replică, iar furia creştea în ea. Nimeni nu-i în siguranţă. Dacă-ţi închipui că ascunzându-te aici îi faci pe Lannisteri să uite de tine, greşeşti îngrozitor.

Lysa acoperi cu palmele urechile băiatului.

— Chiar dacă ar putea aduce o armată întreagă printre munţi şi ar trece de Poarta însângerată, Eyrie este inexpugnabil. Ai văzut şi singură. Nici un duşman nu ne poate ajunge aici.

Catelyn ar fi vrut s-o plesnească. Unchiul Brynden încercase s-o prevină, îşi dădu ea seama.

— Nici un castel nu este inexpugnabil.

— Acesta este, insistă Lysa. Toată lumea spune asta. Singurul lucru este că nu ştiu ce am să mă fac cu acest Pezevenghi pe care mi l-ai adus.

— Este un om rău? întrebă Lordul de Eyrie, cu sânul mamei sale scăpându-i din gură, cu sfârcul umezit şi roşu.

— E un om foarte rău, îi spuse Lysa acoperindu-se, însă mama nu-l va lăsa să-i facă nimic copilaşului ei.

— Fă-l să zboare, zise Robert nerăbdător. Lysa mângâie părul fiului ei.

— Poate că am să-l fac, murmură ea. Poate că asta este exact ce am să fac.